Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Virgil Birou

A văzut lumina zilei la 11 mai 1903 în comuna Ticvaniu Mare.
Şcoala primară a făcut-o în comuna natală.
A urmat apoi liceul la Lugoj şi la Oraviţa.
A absolvit Facultatea de mine a Institutului Politehnic din Timişoara.
Devenind inginer, a fost angajat la Serviciul tehnic al primăriei oraşului Timişoara.
Din anul 1938, a lucrat la Uzina electrică din acelaşi oraş, de unde s-a şi pensionat în
anul 1963. Câţiva ani a funcţionat ca profesor la Liceul industrial de construcţii din
Timişoara.
Numele lui Virgil Birou a fost legat atât de mişcarea culturală cât şi de viaţa
economică din Banat.
A fost membru al Asociaţiei Scriitorilor Români din Banat – Altarul Cărţii din anul
1938, iar din 1941, preşedintele ei.
Virgil Birou a organizat în 1941 prima expoziţie a cărţilor, artelor plastice şi grafi ce
din Banat.
Doi ani mai târziu, în calitate de preşedinte al Camerei de muncă din Timişoara
între anii 1941-1943, a iniţiat Săptămâna bănăţeană la Bucureşti şi prima expoziţie a
produselor meşteşugăreşti bănăţene.
Ca publicist, Virgil Birou a debutat în revista Vrerea târziu, la vârsta de 35 de ani,
cu articole privind viaţa culturală, socială şi economică din Banat. A fost unul din
colaboratorii de bază ai revistei în perioadele 1932-1937; 1945-1947.
În literatură, a debutat în anul 1940 cu cartea de reportaje intitulată Oameni şi locuri
din Căraş – ediţia I, 1940, editura Astrei bănăţene, Timişoara, ediţia a II-a, editura
Asociaţiei Scriitorilor din Banat, 1943. Apariţia acestei cărţi s-a bucurat de succes. În
1941, a publicat Crucile de piatră de pe Valea Căraşului, un studiu etnografi c asupra
monumentelor funerare ortodoxe, şi Năzuinţe şi realizări, o lucrare ce constituie un
istoric al vieţii culturale bănăţene din cele mai vechi timpuri. În 1944, a văzut lumina
tiparului Poezia nouă bănăţeană, o selecţie antologică a patru poeţi tineri din regiune.
În 1946, a publicat Oglinda lui Moş Ion Stăvan, o nuvelă apărută pentru prima oară în
Revista Fundaţiilor Regale nr. 6, iun. 1945.
Reluând o idee folosită în nuvela Ghiorghi Raţă face revoluţie, publicată cu titlul
schimbat de redacţie în Revista Fundaţiilor Regale nr. 1, ian. 1942, Virgil Birou a realizat
într-o viziune realistă romanul Lume fără cer publicat în 1947. Teatrul desfăşurării
acţiunii este Anina dinainte şi din timpul Primului Război Mondial. Până la sfârşitu-i
prematur, din 22 aprilie 1968, îi va mai apare un volum de reportaje Drumuri şi
popasuri bănăţene, 1962. Au rămas în manuscris, neterminate, alte două lucrări: Istoria
mineritului bănăţean şi Cartea peşterii.
Oameni şi locuri din Căraş cuprinde fi guri locale sugestiv conturate: George Mingea,
„pilar” isteţ, sufl et înduioşat şi părinte îngrijorat de soarta copiilor săi; strungarul
Brebenaru reprezentantul vieţii sociale a viitorului; Tudor Adam fi re îndrăgostită de
muzică până la renunţare de sine; moş Pau Piele credinciosul vechilor tradiţii, tipul sfătos al bănăţeanului; dascălul Braia, modelul învăţătorului din satele noastre de
dinaintea Primului Război Mondial, animator al fenomenului cultural de altădată ş.a.
Autorul aminteşte de Lucian Blaga care a spus că Banatul reprezintă barocul
etnografiei româneşti, dar şi de sculptorul Romul Ladea care a completat: O fi aici
Metropola Bănatului, dar aşa simt că Bănat numai în Căraş mai este. Şi Virgil Birou
aminteşte de cele patru văi cărăşene: Valea Bârzavei cu satira poporală şi cu furnale şi
fabrici simboluri ale tendinţelor româneşti de neatârnare economică. Valea Căraşului
unde plaiul şi florile nasc cele mai duioase cântece şi hore, locul celor mai vechi coruri
ţărăneşti. Valea Nerei cu aur lucios în nisipuri, cu oameni săraci care cântă cele mai
frumoase doine şi poartă cel mai împodobit port. Valea Dunării izvor de balade vitejeşti
şi cu minieri fără mine.
Se impune să redau un fragment din Dascăru (închinat tuturor dascălilor care au trăit
şi au murit pentru Banat)… Aşa a trecut vremea, în muncă grea, până a venit anul 1906,
când s-au împlinit 25 de ani de la înfi inţarea corului. Atunci, dascălul a aranjat un
jubileu cum nu s-a mai văzut. După obicei, a invitat la serbare şapte coruri din jur. Le-a
aşteptat complezant cu steaguri, la marginea satului. Acolo, au închinat steagurile şi au
cântat cântece de bun sosit. Ceremonialul s-a petrecut în piaţa din faţa şcolii. Poezii,
cuvântări şi cântece. Iar la urmă, ca încoronare, toate corurile reunite, vreo şapte sute
de cântăreţi, au intonat sub cerul liber Deşteaptă-te Române.
Bărbaţi vânjoşi, păţiţi de multe necazuri; oameni din diferite sate de pe Valea
Căraşului care atunci s-au văzut poate pentru prima oară, s-au regăsit într-o îmbrăţişare
frăţească şi multe lacrimi s-au scurs pe obrajii prăjiţi de soare. Venerabilul protopop,
cu plete albe ca zăpada, care a făcut ani grei de puşcărie la Seghedin, plângea cu
hohote, iar intelectualii musafi ri şi-au pierdut şi ei cumpătul. Maistorul Pau, ca şi
ceilalţi corişti, au simţit de vreo câteva ori inima săltând în gât şi părea că imnul se
dizolvă în emoţia generală, dar energia neînfrântă a dascălului a biruit şi atunci şi
imnul s-a încheiat cu juruinţa:
Murim mai bine în luptă, cu glorie deplină,
Decât să fi m sclavi iarăşi în vechiul nost pământ.
A fost un spasm general şi a fost un semn de prevestire să nu mai e putere care
să poată ţine la un loc, subjugate, popoarele Monarhiei, dornice şi coapte pentru
libertate.
Jubileul a mai fost ceva. A fost proba generală a cărăşenilor pentru un eveniment de
mai mare anvergură, pentru deplasarea la Bucureşti, la Expoziţia cea mare. Căci Moş
Braia şi aici şi-a dus corul. Şi, ca în tot locul, cărăşenii nici aici nu s-au dezminţit. Au
adus acasă Diploma de onoare, Medalii de aur şi un Brevet Regal cu Plachetă.
Pentru maistorul Pau şi pentru ceilalţi corişti drumul la Bucureşti şi serbările au
fost un vis. La întoarcere, au strâns şi mai tare rândurile. Din majoritate naţionalistă au
devenit unanimitate naţionalistă. Atunci şi-a meritat satul porecla de Leu al Banatului
când au ales candidatul Partidului Naţional. Atunci a fost dascălul la apogeu. Stăpânirea
însă a văzut lucrurile cu alţi ochi. Şi-a trimis iscoadele şi inspectorii să facă marea
curăţire. Aşa l-au prins şi pe dascăl:
- Elevii dumitale nu ştiu conversa ungureşte!
Dascălul a înţeles că totul s-a sfârşit. Atunci, a izbucnit din el cărăşanul:
- Păi bine, domnule inspector, cu cine să converseze elevii mei ungureşte, cu gâştele, cu porcii sau cu boii pe care îi păzesc?
Inspectorul n-a răspuns la întrebare. A răspuns în schimb stăpânirea, scoţând pe
dascăl din învăţământ, în puterea vârstei. Cu patru copii neisprăviţi.
… Rîndurile de mai sus nu le-am scris numai cu gândul de a nu lăsa în uitare fi gura
dascălului Braia. Numele lui nici nu e Braia. Numele lui este Liuba, Linţa, Bogdan,
Alexandrescu, Novacovici, Molin, Drăgulescu, Creţu sau numele oricărui dascăl. Şi
putea să fi e din Maidan, Vărădia, Ticvani, Cacova, Răcăşdia, Oraviţa sau din oricare
sat de pe Valea Căraşului. Pentru că dascălul nu a fost o fi gură izolată. El a fost un
fenomen social pe această vale. Mulţumită dascălilor a ajuns Valea Căraşului fala
Banatului.
______________________

Petru P. Ciurea, Constantin C. Falcă

Cărăşeni de neuitat (Partea I)

Editura „Eurostampa“, Timişoara, 2009

Imagine aleatoare

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank