În fiecare an, în săptămâna 16-22 decembrie, se organizează la Timişoara manifestări aniversar-comemorative, menite să cinstească revoluţia din 1989. Invariabil, acestea sunt marcate de incidente, e drept că ele nu se repetă ca formulă, astfel că n-ai cum să le preîntâmpini. Cu un asemenea prilej, ies din anonimat revoluţionari intempestivi, precum şi exasperaţi analişti politici ad-hoc, puşi pe stricatul ceremonialului şi hotărâţi să salveze patria. În discursuri prelungi şi  greu de stăvilit, care îmbină cu meşteşug lamentaţiile, imprecaţia, ţâpuriturile şi derapajele logice, ei pretind autorităţilor momentului (locale şi centrale) recunoştinţă veşnică şi rezolvarea grabnică a tuturor problemelor acumulate din '89 încoace. Trebuie să ne obişnuim cu ideea că am ieşit din epoca aniversaritei şi a comemoraturii de tip ceauşist, în reprezentaţii regizate strict, când luau cuvântul doar “persoanele verificate”. (Vorba unui martor cinic la genul ăsta de spectacol politic, dacă-ţi mai vin şi tuşica Hysteria, şi onorabilul domn Alzheimer, eşti om făcut.)

      Anul 2005 nu a făcut excepţie. Au existat totuşi câteva puncte substanţiale (şi aici aş pune indubitabil la socoteală şi discuţia patronată de EvZ privind “Axa Timişoara – Bucureşti”), cum ar fi dezbaterea asupra proiectului de lege a lustraţiei, organizată de Societatea Timişoara, lansarea unor cărţi (autori: Miodrag Milin, Marius Mioc) destinate să restabilească, dacă nu adevărul, barem unele adevăruri despre începutul revoluţiei la Timişoara.

     Îngrijorător mi s-a părut faptul că au fost reluate, cu această ocazie, pentru a perturba evenimentele, tehnici  de manipulare pe care le consideram revolute, dacă nu chiar ordinare, ţintind să arunce în nesemnificativ şi în derizoriu discutarea unor chestiuni aflate la ordinea zilei: statutul “revoluţionarilor”, şansa de a curăţi viaţa publică de inşi ce au servit la nivel înalt sistemul comunist etc. Procedeul? Simplu. A plasa pe traseul manifestărilor persoana itinerantă care să crizeze pe principiul că ajunge o bâtă zdravănă la un car cu oale.

     Ceauşescu s-a pretins un revoluţionar de profesie. Tagma revoluţionarilor de profesie a fost reinventată de regimul iliescian, din dorinţa de a controla, a prosti şi a diviza ţara, amestecând victime cu şarlatani şi călăi. Revoluţionari pot fi consideraţi morţii şi răniţii. Un om puternic precum Florin Teodorescu, cel ce l-a adus pe Ronnie Colleman în România şi cel ce organizează în fiecare an, în decembrie, competiţie de culturism în memoria lui Vasile Balmuş, prietenul său ucis în revoluţie, declară demn că nu are nevoie de privilegii. M-am regăsit şi eu pe lista revoluţionarilor, într-un monitor oficial, sub semnătura lui Iliescu. Pentru a căpăta pământ, aş trata în perspectivă, fără scutire, nu cu preşedinţii de ţară, ci cu administratorii din preajă, ai locurilor de veci, ca să primesc vreo şase metri cubi.