„Un personaj cultural cu valoare exemplară pentru vremea sa şi pentru colţul de lume de care şi-a legat numele“
Cenadul se află construit într-o zonă de câmpie, departe de muntele care i-ar fi putut păstra nealterată memoria. Pietrele care, cândva, au consolidat şi înfrumuseţat bisericile şi mănăstirile sale zac acum în fundaţii de case. Pentru a i cunoaşte istoria, pentru a-i cunoaşte oamenii, trebuie să pătrunzi în spaţiul său spiritual. Fiindcă adevăratele „pietre“ ale falnicei capitale voievodale de odinioară se găsesc la bibliotecă.
În negura istoriei
În anii 953-954, episcopul Hieroteus vine la nordul Dunării, în părţile bănăţene, „unde păstoreşte creştinii de aici, după ritul bizantin“, scria istoricul dr. Ioan Haţegan în volumul „Din cronologia judeţului Timiş“, apărut în 2004 la editura timişoreană „Marineasa“. Ceva mai târziu, prin mai 1020, la Constantinopol, Vasile al II-lea Bulgaroctonul enumeră, printre episcopiile supuse autorităţii arhiepiscopei de Ohrida, şi pe cea de la Dibiskon/Tibiscus.
„Un eclectic, ca orice învăţat al evului de mijloc, presărându-şi textul cu inevitabile locuri comune, reflecţii şi citate din imensa zestre antică, biblică şi patristică, dar un eclectic ce încerca să gândească şi pe cont propriu - uneori foarte temerar chiar, cum o demonstrează comentatorul contemporan -, Gerardus din Veneţia şi din Cenad iese acum, întrucâtva, din negurile unui început de istorie medievală şi din penumbra unor pagini latine devenind, iată, într-o schiţă de portret a cărei nevoie o simţeam, un personaj cultural cu valoare exemplară pentru vremea sa şi pentru colţul de lume de care şi-a legat numele.“ - scria Răzvan Theodorescu în „Cuvântul înainte“ la volumul „Armonia lumii“ de Gerard din Cenad, apărut în 1984 la Editura „Meridiane“, din Bucureşti.
În anii 953-954, episcopul Hieroteus vine la nordul Dunării, în părţile bănăţene, „unde păstoreşte creştinii de aici, după ritul bizantin“, scria istoricul dr. Ioan Haţegan în volumul „Din cronologia judeţului Timiş“, apărut în 2004 la editura timişoreană „Marineasa“. Ceva mai târziu, prin mai 1020, la Constantinopol, Vasile al II-lea Bulgaroctonul enumeră, printre episcopiile supuse autorităţii arhiepiscopei de Ohrida, şi pe cea de la Dibiskon/Tibiscus.
„Un eclectic, ca orice învăţat al evului de mijloc, presărându-şi textul cu inevitabile locuri comune, reflecţii şi citate din imensa zestre antică, biblică şi patristică, dar un eclectic ce încerca să gândească şi pe cont propriu - uneori foarte temerar chiar, cum o demonstrează comentatorul contemporan -, Gerardus din Veneţia şi din Cenad iese acum, întrucâtva, din negurile unui început de istorie medievală şi din penumbra unor pagini latine devenind, iată, într-o schiţă de portret a cărei nevoie o simţeam, un personaj cultural cu valoare exemplară pentru vremea sa şi pentru colţul de lume de care şi-a legat numele.“ - scria Răzvan Theodorescu în „Cuvântul înainte“ la volumul „Armonia lumii“ de Gerard din Cenad, apărut în 1984 la Editura „Meridiane“, din Bucureşti.
Un veneţian la Morisena
Dar cine a fost acest Gerardus din Veneţia? Anul precis al naşterii nu i se cunoaşte. Se ştie că s-a născut la Veneţia şi, la naştere, a fost botezat Georgius. Ulterior, însă, a primit numele tatălui său, mort în cruciadă (deşi prima cruciadă s-a predicat abia în 1095). La vârsta de cinci ani, îmbolnăvindu-se, a fost trimis la mănăstirea Sf. Gheorghe din Veneţia, povesteşte istoricul Radu Constantinescu în cartea pomenită mai sus. Până la vârsta de 15 ani, Gerard a urmat cursurile şcolii de la San Giorgio, unde se pare că a învăţat scrisul şi cititul în limba latină, unde a primit câteva cunoştinţe practice de cânt liturgic şi de noţiuni de aritmetică. Ulterior, pe la 1076, la Bologna, vechi oraş roman, avea să se deschidă prima facultate de drept din Europa Occidentală. La Bologna a locuit Gerard timp de cinci ani, probabil între 1015 şi 1020. „Legenda major“ („Lgenda mare“) pomeneşte de studiul de către Gerard a gramaticii, muzicii, filozofiei, a disciplinelor literare şi aşa-zisul „Decretum“, o compilaţie de drept bisericesc. Aici, la Bologna, Gerard a avut acces la cele mai preţioase cărţi ale vremurilor. Se pare însă că ori nu a vrut, ori nu a putut să înveţe mare lucru din ele, fiindcă a rămas cu nişte cunoştinţe relativ modeste de logică şi dialectică, precum şi cu o gramatică deficitară. A rămas totuşi cu date serioase de fizică şi astronomie şi aprecia matematicile şi cuvântările bine realizate. „Talent personal nu a avut nici în domeniul literar, nici în cel ştiinţific, iar filozofia lui rămâne rudimentară - apreciază Radu Constantinescu. Ceea ce îi face totuşi opera atât de preţioasă pentru noi este curajul, ieşit din comun, al acestui spirit polemic şi războinic, de a pune în discuţie nu numai autoritatea Bisericii, ci şi pe cea a teologiei, lucru pe care nu l-au cutezat alţii decât abia cu un veac mai târziu.“
Abia întors la Veneţia, se va confrunta cu o răsturnare dramatică a echilibrului social, ceea ce-l va determina în cele din urmă chiar să părăsească Italia. În 1026, el se va refugia o dată cu dogele veneţian, la Zara (Dalmaţia), apoi în Ungaria. Va vizita Cluny, Chartres şi Brogne, apoi abaţia normandă Bec, Insulele Britanice, Spania. Deşi pe vremea aceea erau la modă pelerinajele în Palestina, Gerard va alege calea opusă, ajungând în cele din urmă la Pécs. Ţinând acolo o predică latinească, el îl va uimi pe craiul maghiar. Acesta îl va convinge să-l însoţească până la Oradea, cetate proaspăt cucerită de unguri, unde veneţianul va mai ţine o predică. La curtea regelui Ştefan I, Gerard va avea rolul de dascăl al principelui Emeric. Prin 1031, probabil la moartea învăţăcelului său, veneţianul va părăsi curtea regală pentru a se statornici, ca anahoret, în schitul Bákonybél, una din puţinele abaţii benedictine de pe teritoriul Ungariei de astăzi, unde va rămâne vreme de şapte ani.
Dar cine a fost acest Gerardus din Veneţia? Anul precis al naşterii nu i se cunoaşte. Se ştie că s-a născut la Veneţia şi, la naştere, a fost botezat Georgius. Ulterior, însă, a primit numele tatălui său, mort în cruciadă (deşi prima cruciadă s-a predicat abia în 1095). La vârsta de cinci ani, îmbolnăvindu-se, a fost trimis la mănăstirea Sf. Gheorghe din Veneţia, povesteşte istoricul Radu Constantinescu în cartea pomenită mai sus. Până la vârsta de 15 ani, Gerard a urmat cursurile şcolii de la San Giorgio, unde se pare că a învăţat scrisul şi cititul în limba latină, unde a primit câteva cunoştinţe practice de cânt liturgic şi de noţiuni de aritmetică. Ulterior, pe la 1076, la Bologna, vechi oraş roman, avea să se deschidă prima facultate de drept din Europa Occidentală. La Bologna a locuit Gerard timp de cinci ani, probabil între 1015 şi 1020. „Legenda major“ („Lgenda mare“) pomeneşte de studiul de către Gerard a gramaticii, muzicii, filozofiei, a disciplinelor literare şi aşa-zisul „Decretum“, o compilaţie de drept bisericesc. Aici, la Bologna, Gerard a avut acces la cele mai preţioase cărţi ale vremurilor. Se pare însă că ori nu a vrut, ori nu a putut să înveţe mare lucru din ele, fiindcă a rămas cu nişte cunoştinţe relativ modeste de logică şi dialectică, precum şi cu o gramatică deficitară. A rămas totuşi cu date serioase de fizică şi astronomie şi aprecia matematicile şi cuvântările bine realizate. „Talent personal nu a avut nici în domeniul literar, nici în cel ştiinţific, iar filozofia lui rămâne rudimentară - apreciază Radu Constantinescu. Ceea ce îi face totuşi opera atât de preţioasă pentru noi este curajul, ieşit din comun, al acestui spirit polemic şi războinic, de a pune în discuţie nu numai autoritatea Bisericii, ci şi pe cea a teologiei, lucru pe care nu l-au cutezat alţii decât abia cu un veac mai târziu.“
Abia întors la Veneţia, se va confrunta cu o răsturnare dramatică a echilibrului social, ceea ce-l va determina în cele din urmă chiar să părăsească Italia. În 1026, el se va refugia o dată cu dogele veneţian, la Zara (Dalmaţia), apoi în Ungaria. Va vizita Cluny, Chartres şi Brogne, apoi abaţia normandă Bec, Insulele Britanice, Spania. Deşi pe vremea aceea erau la modă pelerinajele în Palestina, Gerard va alege calea opusă, ajungând în cele din urmă la Pécs. Ţinând acolo o predică latinească, el îl va uimi pe craiul maghiar. Acesta îl va convinge să-l însoţească până la Oradea, cetate proaspăt cucerită de unguri, unde veneţianul va mai ţine o predică. La curtea regelui Ştefan I, Gerard va avea rolul de dascăl al principelui Emeric. Prin 1031, probabil la moartea învăţăcelului său, veneţianul va părăsi curtea regală pentru a se statornici, ca anahoret, în schitul Bákonybél, una din puţinele abaţii benedictine de pe teritoriul Ungariei de astăzi, unde va rămâne vreme de şapte ani.
Episcop de Cenad
În 1038, Gerard va fi instalat ca episcop la Cenad, unde el a venit cu 10-11 ieromonahi la mănăstirea Sf. Ioan din cetate. De aici îşi va începe misionarismul în compania a 30 de preoţi itineranţi. La Cenad, împreună cu profesorii Walther, pentru cântul liturgic, şi Heinrich pentru gramatica latină, va pune bazele unei şcoli, prima de pe teritoriul României de astăzi. În 1041, va ceremonia în biserica palatină Sf. Maria din Cenad încoronarea lui Sámuel Aba. Restaurarea lui Petru, detronat de comitele palatin Sámuel Aba, va însemna şi sfârşitul lui Gerard. El însuşi, împreună cu alţi episcopi, a încercat o lovitură de stat, însă a fost ucis la Dyod. Trupul său, îngropat la Dyod (1046), va fi apoi înmormântat la Cenad (1053). După canonizarea sa din 1068, relicvele îi vor fi mutate la Buda, pe colina sacră Szent Gellért, unde se află şi astăzi.
În 1038, Gerard va fi instalat ca episcop la Cenad, unde el a venit cu 10-11 ieromonahi la mănăstirea Sf. Ioan din cetate. De aici îşi va începe misionarismul în compania a 30 de preoţi itineranţi. La Cenad, împreună cu profesorii Walther, pentru cântul liturgic, şi Heinrich pentru gramatica latină, va pune bazele unei şcoli, prima de pe teritoriul României de astăzi. În 1041, va ceremonia în biserica palatină Sf. Maria din Cenad încoronarea lui Sámuel Aba. Restaurarea lui Petru, detronat de comitele palatin Sámuel Aba, va însemna şi sfârşitul lui Gerard. El însuşi, împreună cu alţi episcopi, a încercat o lovitură de stat, însă a fost ucis la Dyod. Trupul său, îngropat la Dyod (1046), va fi apoi înmormântat la Cenad (1053). După canonizarea sa din 1068, relicvele îi vor fi mutate la Buda, pe colina sacră Szent Gellért, unde se află şi astăzi.
Sub lupa istoricilor
Referindu-se la Gerard în cartea sa „Din trecutul Bănatului - Comuna şi bisericile din Giridava-Morisena-Cenad“ (monografie istorică), apărută la Timişoara în 1935, cu o prefaţă de pr. dr. Nicolae M. Popescu, profesor universitar, membru al Academiei Române, pr. Gheorghe Cotoşman, doctorand în teologie, va spune: „Regele Ştefan al Ungurilor, prin anii 1036, cu câţiva ani înainte de moartea sa, desfiinţează Episcopia ortodoxă din Mureşana (Cenad, n.n.) şi aduce aici pe episcopul latin, catolic, Gellért sau Gherhard - numele lui de botez fiind Gheorghe -, primul episcop al Ungurilor, căruia-i pune la dispoziţie mănăstirea şi biserica Sf. Ioan Botezătorul, luată dela episcopul şi de la călugării ortodocşi-români cari, se pare, că s-au aşezat în Timişoara, punând astfel bazele Episcopiei şi mai apoi a Mitropoliei ort. Române din acel oraş.“
La rândul său, istoricul sârb Ljubivoje Cerović, avea să scrie ceva mai târziu, în cartea sa „Sârbii din România - Din evul mediu timpuriu până în zilele noastre“, apărută la Editura Uniunii Sârbilor din România în 2005, în traducerea lui Ivo Muncian: „Totuşi, regele István I se elibera cu greu de influenţa bisericii «greceşti». În aceeaşi perioadă populaţia pravoslavnică sârbă beneficia de mari libertăţi religioase. Însuşi papa Silvestru l-a atenţionat pe István I exprimându-şi stupefacţia că pe teritoriul regatului său există, alături de nouă mănăstiri «greceşti», doar una «latină». Această atenţionare a papei a fost un imbold pentru regele István I pentru a converti populaţia pravoslavnică din Banat şi Crişana la «dreapta credinţă». Realizarea acestei intenţii a căzut în sarcina episcopului Gherard. Partea militară a întreprinderii i-a fost încredinţată rudei sale, Csanad, care, în anul 1003, i-a alungat pe călugării «greceşti» şi a adus călugări «latini» la Morisena. În vecinătatea mănăstirii, el a ridicat şi un bastion numit Cenad. Mănăstirea Morisena a devenit centru de convertire a populaţiei pravoslavnice, mai ales după schisma bisericească din anul 1054.“
Referindu-se la Gerard în cartea sa „Din trecutul Bănatului - Comuna şi bisericile din Giridava-Morisena-Cenad“ (monografie istorică), apărută la Timişoara în 1935, cu o prefaţă de pr. dr. Nicolae M. Popescu, profesor universitar, membru al Academiei Române, pr. Gheorghe Cotoşman, doctorand în teologie, va spune: „Regele Ştefan al Ungurilor, prin anii 1036, cu câţiva ani înainte de moartea sa, desfiinţează Episcopia ortodoxă din Mureşana (Cenad, n.n.) şi aduce aici pe episcopul latin, catolic, Gellért sau Gherhard - numele lui de botez fiind Gheorghe -, primul episcop al Ungurilor, căruia-i pune la dispoziţie mănăstirea şi biserica Sf. Ioan Botezătorul, luată dela episcopul şi de la călugării ortodocşi-români cari, se pare, că s-au aşezat în Timişoara, punând astfel bazele Episcopiei şi mai apoi a Mitropoliei ort. Române din acel oraş.“
La rândul său, istoricul sârb Ljubivoje Cerović, avea să scrie ceva mai târziu, în cartea sa „Sârbii din România - Din evul mediu timpuriu până în zilele noastre“, apărută la Editura Uniunii Sârbilor din România în 2005, în traducerea lui Ivo Muncian: „Totuşi, regele István I se elibera cu greu de influenţa bisericii «greceşti». În aceeaşi perioadă populaţia pravoslavnică sârbă beneficia de mari libertăţi religioase. Însuşi papa Silvestru l-a atenţionat pe István I exprimându-şi stupefacţia că pe teritoriul regatului său există, alături de nouă mănăstiri «greceşti», doar una «latină». Această atenţionare a papei a fost un imbold pentru regele István I pentru a converti populaţia pravoslavnică din Banat şi Crişana la «dreapta credinţă». Realizarea acestei intenţii a căzut în sarcina episcopului Gherard. Partea militară a întreprinderii i-a fost încredinţată rudei sale, Csanad, care, în anul 1003, i-a alungat pe călugării «greceşti» şi a adus călugări «latini» la Morisena. În vecinătatea mănăstirii, el a ridicat şi un bastion numit Cenad. Mănăstirea Morisena a devenit centru de convertire a populaţiei pravoslavnice, mai ales după schisma bisericească din anul 1054.“
Inovatorul
Istoricii sunt de părere că Gerard a avut o misiune reformatoare. Acest lucru reiese din „Legenda mare“. Printre inovaţii se numără iniţierea unui sistem parohial şi a unuia arhidiaconal şi canonic. Acesta din urmă a fost introdus în Ungaria mult mai târziu, spune istoricul Radu Constantinescu. Tot lui Gerard i se datorează asimilarea misionarismului de tip bizantin, al unor ieromonahi şi vlădici itineranţi, precum şi a celui specific italian, de conversiune periodică obligatorie, rămas apoi specific Banatului, fenomen cu adânci implicaţii sociale. Gerard a avut însă o serie de modele printre mănăstirile reformatoare ale vremii sale: Cluny, Vallombrosa, Fruttuaria, Nonantola şi altele.
Istoricii sunt de părere că Gerard a avut o misiune reformatoare. Acest lucru reiese din „Legenda mare“. Printre inovaţii se numără iniţierea unui sistem parohial şi a unuia arhidiaconal şi canonic. Acesta din urmă a fost introdus în Ungaria mult mai târziu, spune istoricul Radu Constantinescu. Tot lui Gerard i se datorează asimilarea misionarismului de tip bizantin, al unor ieromonahi şi vlădici itineranţi, precum şi a celui specific italian, de conversiune periodică obligatorie, rămas apoi specific Banatului, fenomen cu adânci implicaţii sociale. Gerard a avut însă o serie de modele printre mănăstirile reformatoare ale vremii sale: Cluny, Vallombrosa, Fruttuaria, Nonantola şi altele.
Martirul
Într-o lume atât de tulbure cum a fost cea din Evul Mediu, sfârşitul tragic al lui Gerard a fost pe măsură. Creştinaţi într-o mică măsură, ungurii se vor răscula împotriva clericilor. „Şi se strânseră la ei toată mulţimea ungurilor, în cetatea Pesta, care, înflăcăraţi de duh diavolesc, rugară ca să se dea voie la tot norodul să trăiască după datina păgânilor, să ucidă pe episcopi şi pe clerici, să jefuiască bisericile, să se lepede de credinţa creştinilor şi să se închine bozilor“, scrie în „Legenda mare“. Printre cei ucişi de răsculaţi se numără şi Gerard. „Iar ei văzând aceasta, mai mult încă turbară şi năvăliră asupră-i, îi răsturnară căruţa pe malul râului şi acolo trăgându-l din carul său, punându-l în căruţă, îl aruncară în jos de pe muntele Krenfeld şi, văzând că se mai zbate, îl străpunseră în piept cu suliţa, iar apoi trăgându-l pe o lespede, îi sfărâmară creierii.“
Într-o lume atât de tulbure cum a fost cea din Evul Mediu, sfârşitul tragic al lui Gerard a fost pe măsură. Creştinaţi într-o mică măsură, ungurii se vor răscula împotriva clericilor. „Şi se strânseră la ei toată mulţimea ungurilor, în cetatea Pesta, care, înflăcăraţi de duh diavolesc, rugară ca să se dea voie la tot norodul să trăiască după datina păgânilor, să ucidă pe episcopi şi pe clerici, să jefuiască bisericile, să se lepede de credinţa creştinilor şi să se închine bozilor“, scrie în „Legenda mare“. Printre cei ucişi de răsculaţi se numără şi Gerard. „Iar ei văzând aceasta, mai mult încă turbară şi năvăliră asupră-i, îi răsturnară căruţa pe malul râului şi acolo trăgându-l din carul său, punându-l în căruţă, îl aruncară în jos de pe muntele Krenfeld şi, văzând că se mai zbate, îl străpunseră în piept cu suliţa, iar apoi trăgându-l pe o lespede, îi sfărâmară creierii.“
Sfântul
Ce anume a dus la canonizarea lui Gerard? „Legenda mare“ face un inventar scurt, dar convingător. Un copil handicapat a fost dus la schela Pestei şi doar sărutându-l pe sfântul mucenic s-a însănătoşit. O fată de origine germană, cu ochii tulburi, şi-a redobândit vede-rea doar atinsă fiind de Gerard. O fată frumoasă la faţă, dar cu ochii foarte bolnavi, adusă de fraţi la trupul sfântului, cum îl atinse cu mâinile, îşi redobândi de îndată lumina ochilor. În raclă fiind, Gerard i-a redat văzul unui preot chior. Una dintre fostele soţii ale lui Ahtum, care pătimea de friguri şi pe care chiar Gerard o botezase, de cum veni la mormântul lui şi-i sărută mantia, se însănătoşi. Un copil muşcat de şarpe, grav bolnav, de cum ajunse la mormântul lui Gerard scăpă de dureri. Un canonic al sfântului Gheorghe, bolnav de pedagră, se însănătoşi după trei zile. Cel mai interesant caz este însă următorul, descris foarte plastic în „Legenda mare“: „Un ţăran, care avea pe cap o broască râioasă, nedîndu-i-se voie să intre pe poarta mănăstirii, pentru chipul groaznic ce-l avea, ci agăţând numai mantia sfîntului mucenic de un băţ, o puseră peste broasca rîioasă, trăgînd-o în chip de cruce încoace şi încolo, norodul stînd deoparte şi căzu broasca pe jos şi se însănătoşi ţăranul. După aceea, fiind adunat la un loc sîngele sfîntului mucenic şi pus într-un vas, cu atingerea lui mulţi bolnavi se vindecară.“ Aceeaşi sursă spune mai departe: „Aceste semne ale vredniciei sfântului mucenic ţinură până în vremurile craiului Ladislau şi ale domnului episcop Lavrentie, care cîrmui, al cincilea după sfînt, biserica sa. În vremea acestui sfînt crai se hotărî de către sfînta biserică romană ca trupurile sfinţilor care prin propovăduirea lor au adus la Hristos Pannonia să fie cinstite cu cea mai mare slavă. Venind dar trimisul scaunului apostolic, se făcu adunare a nobililor Panoniei, iar trupul sfîntului mucenic fu canonizat de sfîntul crai Ladislau, în anul Domnului o mie şaizeci şi opt...“.
Sectele
Şi pe vremea lui Gerard activau tot felul de secte, fapt care-l va determina să ia atitudine. Astfel, în „Armonia lumii“ se poate lectura şi următorul fragment: „Şi ca să ştii că spunem adevărul, o să sârguim, pe scurt, a pomeni câte ceva despre sectele ereticilor, acum, mai înainte de a trece vremea hotărâtă [...] Iar simonienii spun că nu Dumnezeu, ci o putere anume, mai presus de toate, ar fi plăsmuit toate cele făcute. Vasilidienii tăgăduiesc că Isus Hristos ar fi pătimit pe cruce. Nicolaiţii proslăvesc desfrâul [...]. Agnosticii zic să sufletul lui Dumnezeu este însăşi Firea (natura). Harpocraţienii zic că Hristos ar fi fost doar un om, născut din bărbat şi femeie. Cherintienii se taie împrejur şi propovăduiesc că după înviere vor veni o mie de ani de desfătare a trupului...“.
Şi pe vremea lui Gerard activau tot felul de secte, fapt care-l va determina să ia atitudine. Astfel, în „Armonia lumii“ se poate lectura şi următorul fragment: „Şi ca să ştii că spunem adevărul, o să sârguim, pe scurt, a pomeni câte ceva despre sectele ereticilor, acum, mai înainte de a trece vremea hotărâtă [...] Iar simonienii spun că nu Dumnezeu, ci o putere anume, mai presus de toate, ar fi plăsmuit toate cele făcute. Vasilidienii tăgăduiesc că Isus Hristos ar fi pătimit pe cruce. Nicolaiţii proslăvesc desfrâul [...]. Agnosticii zic să sufletul lui Dumnezeu este însăşi Firea (natura). Harpocraţienii zic că Hristos ar fi fost doar un om, născut din bărbat şi femeie. Cherintienii se taie împrejur şi propovăduiesc că după înviere vor veni o mie de ani de desfătare a trupului...“.
Despre scrieri
Este lăudabil gestul istoricului Radu Constantinescu de a restitui contemporaneităţii, prin traducere selectivă şi prin comentare, scrierea „Deliberatio supra hymnum trium puerorum“, singura care s-a păstrat integral şi este un comentariu „asupra unor versete din cartea biblică a lui Daniil şi intitulat, intraductibil, cu un cuvânt luat din jargonul juriştilor, deliberatio [...].“ - va spune el în „Comentariile“ la cartea cu titlul „Armonia lumii“ de Gerard din Cenad, apărută în colecţia Biblioteca de artă - Arte şi civilizaţii a Editurii „Meridiane“, în 1984. Până atunci, despre Gerard se cunoştea prea puţin în România, în Banatul în care autorul şi-a petrecut o importantă etapă a vieţii sale. Despre celelalte scrieri ale sale se pomeneşte fie în „Legenda mare“ (vezi „Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului“ de I. D. Suciu şi R. Constantinescu, Editura Mitropoliei Banatului, 1980, pag. 22), fie în „Deliberatio“. Dintre acestea amintim: o culegere de discursuri rostite de Gerard cu prilejul unor adunări publice, o serie de opere pioase de mică întindere, un comentariu la prima epistolă a lui Ioan şi altul la primul capitol din epistola către Evrei, un scurt tratat despre simbolistica numerelor şi o carte de doctrină scolastică, scrisă în 1045, la Cenad.
Primul care a studiat „Deliberatio“ a fost Ignatie Batthyani, episcop catolic de Alba Iulia, care a tipărit-o în 1790. Lucrarea a fost redescoperită abia în 1876. Cartea, alcătuită în etape, o dispută dialectică, a fost scrisă undeva pe la 1027-1028, însă autorul a trimis-o pentru copiere în Bavaria, ţinut ostil maghiarilor, fiindcă în Ungaria ar fi avut de pătimit, lucru recunoscut de către el însuşi. Referindu-se la faptul că era vorba de o destinaţie şcolară a lucrării, R. Constantinescu va spune: „Aceasta înseamnă că Gerard iniţiase un adevărat învăţământ superior la Cenad, prelegerile sale comentate inaugurând un curs de filozofie scolastică la noi în 1046, cel mai târziu, aşadar, exact cu 30 de ani mai înainte ca Irnerio să deschidă prima lecţie universitară din Europa medievală, la Bologna!“.
Este lăudabil gestul istoricului Radu Constantinescu de a restitui contemporaneităţii, prin traducere selectivă şi prin comentare, scrierea „Deliberatio supra hymnum trium puerorum“, singura care s-a păstrat integral şi este un comentariu „asupra unor versete din cartea biblică a lui Daniil şi intitulat, intraductibil, cu un cuvânt luat din jargonul juriştilor, deliberatio [...].“ - va spune el în „Comentariile“ la cartea cu titlul „Armonia lumii“ de Gerard din Cenad, apărută în colecţia Biblioteca de artă - Arte şi civilizaţii a Editurii „Meridiane“, în 1984. Până atunci, despre Gerard se cunoştea prea puţin în România, în Banatul în care autorul şi-a petrecut o importantă etapă a vieţii sale. Despre celelalte scrieri ale sale se pomeneşte fie în „Legenda mare“ (vezi „Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului“ de I. D. Suciu şi R. Constantinescu, Editura Mitropoliei Banatului, 1980, pag. 22), fie în „Deliberatio“. Dintre acestea amintim: o culegere de discursuri rostite de Gerard cu prilejul unor adunări publice, o serie de opere pioase de mică întindere, un comentariu la prima epistolă a lui Ioan şi altul la primul capitol din epistola către Evrei, un scurt tratat despre simbolistica numerelor şi o carte de doctrină scolastică, scrisă în 1045, la Cenad.
Primul care a studiat „Deliberatio“ a fost Ignatie Batthyani, episcop catolic de Alba Iulia, care a tipărit-o în 1790. Lucrarea a fost redescoperită abia în 1876. Cartea, alcătuită în etape, o dispută dialectică, a fost scrisă undeva pe la 1027-1028, însă autorul a trimis-o pentru copiere în Bavaria, ţinut ostil maghiarilor, fiindcă în Ungaria ar fi avut de pătimit, lucru recunoscut de către el însuşi. Referindu-se la faptul că era vorba de o destinaţie şcolară a lucrării, R. Constantinescu va spune: „Aceasta înseamnă că Gerard iniţiase un adevărat învăţământ superior la Cenad, prelegerile sale comentate inaugurând un curs de filozofie scolastică la noi în 1046, cel mai târziu, aşadar, exact cu 30 de ani mai înainte ca Irnerio să deschidă prima lecţie universitară din Europa medievală, la Bologna!“.
Duşan Baiski
Agenda nr. 37/10 septembrie 2005
Agenda nr. 37/10 septembrie 2005
Versiune pentru tipărire
