Râul Nera izvorăşte din Munţii Semenic, de la sud de marginea depresiunii de nivaţie Baia Mare a Vulturilor, prin trei şuviţe de apă (ale căror debite sunt destul de variabile în decursul anului) şi se varsă în Dunăre (după ce, pe o porţiune de 15 km formează frontiera cu Serbia).       Nera are o lungime de 132,5 km, o suprafaţă a bazinului hidrografic de 1363 kmp şi o densitate a reţelei hidrografice de 0,42 km/kmp.      Principalii afluenţi sunt: Nergăniţa, Prigor, Rudăria, Bănia, Gîrbovăţ şi Bîrz (de stânga) şi Coşava, Hielişagul, Minişul (cu Poneasca), Lăpuşnicul şi Beul (Beiul) (de dreapta) (fig. 1).    Fig. 1: Valea Nerei (după România Pitorească)        1.      Nera... de la izvor până la vărsare        Începând cu sectorul superior (numit şi Nergana) şi până la ieşirea din Munţii Semenic, râul urmează direcţia nord-sud, valea sa, săpată în roci cristaline, fiind adâncă şi prăpăstioasă, cu pante longitudinale mari (10–60 ‰).      În amonte de confluenţa Nerei-Nergana cu Coşava şi Nergăniţa, râul străbate Rezervaţia „Izvoarele Nerei” (zonă cu protecţie strictă), parte integrantă a Parcului Naţional Semenic-Cheile Caraşului.      Rezervaţia naturală Izvoarele Nerei (forestieră, cca. 5000 ha) este situată pe versantul sudic al Munţilor Semenic, la o altitudine cuprinsă între 700 şi 1400 m. Protejează cea mai mare suprafaţă de păduri virgine de fag (Fagus silvatica) din Europa (arborete cu o structură relativ plurienă), fiind constituită din arbori, cu o vârsta medie de circa 150 - 160 ani (deşi multe exemplare depăşesc vârsta de 350 ani, ajungând chiar la 400 de ani).      Pe tot cursul superior, Nera şi afluenţii săi reprezintă cele mai bune gazde pentru păstrăv.      Odată ajunsă în satul Borlovenii Vechi, Nera pătrunde în mirifica „ţară” a Almăjului, iar cursul său se schimbă pe direcţia nord-est - sud-vest, până la Şopotul Nou. Nera străbate acum roci sedimentare, lărgindu-şi albia de câteva ori şi lăsând în urma sa crâmpeie de luncă.      Unitate geografică de sine stătătoare, delimitată de Munţii Aninei, Semenicului şi Almăjului, Depresiunea Almăjului (numită şi Nerei sau Bozovici) are înfăţişare de redută bine închisă şi apărată, adăpostind între întăriturile sale naturale, 16 sate legate prin destine istorice comune.      Caracterul de „redută” a depresiunii, a conferit o oarecare izolare, determinând statornicia locuitorilor şi practicarea activităţilor tradiţionale (agricultura, dar în mod deosebit creşterea vitelor şi pomicultura).      „Ţara Almăjului” reprezintă una din vetrele folclorice ale poporului român, fiind păstrătoarea unei inestimabile comori de spiritualitate, oglindită astăzi în portul popular, în vorbire, în datinile şi obiceiurile pline de originalitate.      Nera drenează Depresiunea Almăjului, udând ogoarele ţăranilor pentru a da rod bogat. Au existat însă şi ani în care topirea târzie a zăpezii de pe „acoperişul Banatului”, a făcut ca debitele mari de primăvara să se prelungească până prin iunie, ceea ce a condus la revărsări ale apelor Nerei pe terenurile agricole. Suprafeţele inundate au fost însă restrânse (albia Nerei este foarte bine conturată, cu malurile destul de abrupte în perimetrele locuibile, zonele inundabile cu adevărat încep din aval de Sasca Montană).      În aval de Şopotul Nou (Buceava), Nera şi-a săpat în calcare spectaculoasele chei (22 km, deţinând recordul de lungime printre unităţile geomorfologice de acest gen din întreaga ţară), schimbându-şi din nou direcţia (est-nord-est până la Sasca Română).          Fragmentele ceramice din peşterile situate în chei (datate în neolitic), prezenţa sălaşelor (aparţinând localnicilor din Sasca Română şi Şopotul Nou) şi faptul că fiecare perete din chei are un nume (Cârşia Mare, Cârşia Foeroaga Mică, Cârşia Şoimului, Cleanţul Prehodului etc.), dovedeşte că zona a fost locuită fără întrerupere de-a lungul mileniilor.      Pe această porţiune, a cheilor, Nera străbate Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa (inclusiv rezervaţia cu acelaşi nume).      Pe ultimul său sector, odată cu ieşirea din chei, direcţia de curgere devine vest-sud-vest, până la vărsarea în Dunăre.        2. Toponimie. Legenda Nerei şi a Nerganei        Hidronimul Nera nu este încă pe deplin explicat. Are probabil o origine autohtonă, fiind moştenit de la daci. Este înrudit cu hidronimul Năruja (Vrancea), cu o serie de toponime din Pen. Balcanică (Norin, Nerete, Neretva), precum şi cu hidronimele baltice Nerehta, Nereta, Nerica. Toate acestea ar porni de la o bază pre-indoeuropeană (ner-, nar-, nor-). Nera reprezintă denumirea oficială a râului bănăţean, însă locuitorii din satele aşezate de-a lungul văii, îl numesc şi acum Nergana, Nergăn sau Nărgăn. Pornind de la acest fapt, dar şi de la atestările din evul mediu ale râului (Naragh, Nyragh), se presupune că termenul dacic „ner”, influenţat de oseticul „narag/narak” (îngust, strâmt), iar apoi, prin adăugarea sufixului „-an (a)” şi prin transformarea lui Narag în Narga, ar fi condus la forma Nera/Nergana (ceea ce ar desemna aşadar, o vale îngustă).      Pe de altă parte, hidronimul ar putea proveni şi de la numele unei aşezări dispărute („Nerr”).      Mult mai plăcute sunt legendele care circulă în legătură cu denumirile Nera şi Nergana.      Una dintre ele, spune că Nera a fost o neînfricată femeie haiduc, care cutreiera ţinuturile din partea sudică a Munţilor Semenic, făcând dreptate cu flinta, în fruntea unei cete de luptători îndârjiţi.      Rămasă văduvă, şi-a crescut unicul ei copil, Nergana, care a devenit cea mai frumoasă fată de pe meleagurile Semenicului. Cu cât creştea, pe fată o cuprindea o dorinţă mistuitoare să ştie ce se află în Soare, pe Lună şi în stelele care sclipeau pe bolta înaltă şi nemărginită a cerului din nopţile senine.       Privind continuu şi neclintită de curiozitate şi uimire la toţi aceşti aştri, din ochii ei fermecători au început să cadă lacrimi de oboseală. Din ele s-au format izvoare şi mici lacuri cu ape cristaline care, după mulţi, foarte mulţi ani, se ivesc şi astăzi în clipocit molatec din interiorul pământului.      De acolo, Nergana, dispărută ca orice fiinţă muritoare, îşi trimite privirile ei pătrunzătoare către lumina zilei printre undele limpezi şi răcoritoare ale apelor de izvor.      O altă legendă spune că, în vremuri uitate, prin pădurile întinse din părţile Nerei, trăia un flăcău chipeş ce se înfrăţise cu vietăţile codrilor, care-l ascultau şi cărora le dădea ocrotire.      Într-o zi, întâlni într-o poiană plină de flori o zână de fată care-i căzu dragă şi-i fură zâmbetul şi darul hoinărelilor. Nergana, că aşa o chema pe fată, îndrăgi şi ea băiatul şi hotărâră, neştiuţi de nimeni, să-şi unească vieţile şi să trăiască singuri, împreună cu florile şi vietăţile dragi.      Dar prinzând de veste, tatăl fetei hotărî s-o dea unui bei putred de bogat, dar slut şi bătran. Copiii fugiră în munţi, dar fură prinşi. Flăcăul fu aruncat într-o hrubă între stânci, iar fata fu adusă, spre cununie, acasă.      Din lacrimile fierbinţi, vărsate în noaptea nunţii, se formă un pârâiaş ce luă drumul codrilor în căutarea alesului inimii. Şi aşa porni Nergana prin inima munţilor şi săpă prin toate coturile, intrând prin peşteri în căutarea iubitului, întorcându-se mereu din drum, dar nu-l mai găsi.      Bibliografie:        Bizerea M., Ghid turistic al judeţului Caraş-Severin, Editura Consiliului Popular al Judeţului Caraş-Severin, Oficiul Judeţean de Turism, Reşiţa, 1971      Botoşăneanu L., Negrea Şt, Drumeţind prin Munţii Banatului, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976      Frăţilă V., Goicu Viorica, Sufleţel Rodica, Dicţionarul toponimic al Banatului, Vol. V, Editura Universităţii, Timişoara, 1987      Grigore M., Munţii Semenic, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1990      Ioniţă V. Nume de locuri din Banat, Editura Facla, Timişoara, 1982      Mohan Gh., Ardelean A., Georgescu M., Rezervaţii şi monumente ale naturii din România, Editura Scaiul, Bucureşti, 1993      Negrea Şt., Negrea Alexandrina, Din Cheile Caraşului pe Semenic – itinerare în Munţii Dognecei, Aninei şi Semenic, Editura Timpul, Reşiţa, 2002      Negrea Şt., Negrea Alexandrina, Din Defileul Dunării în Cheile Nerei – itinerare în Munţii Almăjului şi Locvei, Editura Timpul, Reşiţa, 1996      Oarcea Z., Munţii Semenicului şi Aninei, Editura Stadion, Bucureşti, 1970      Olaru M., Munţii Banatului - resurse turistice naturale şi antropice, Editura Hestia, Timişoara, 1996      Sencu V., Munţii Aninei, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978      xxx, Harta topografică a Republicii Socialiste România - 1:25000, Editura Ministerului Apărării Naţionale al Republicii Socialiste România – Direcţia Topografică Militară, ediţia a doua, 1975      xxx, Areale protejate din judeţul Caraş-Severin, Editura „Asociaţia Exploratorii Reşiţa”, 1998      xxx, Atlas geografic - Republica Socialistă România, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985      http://semenic.exploratorii.ro/      http://www.cheilenerei-beusnita.ro/      http://www.pnscc.ro/            Neagu Vasile, 06.10.2009