Constantin Grangure a expus la celebrul muzeu american de artă, convingându-i pe critici de forţa sa de comunicare
În vara anului 1998, un artist plastic timişorean trecuse pentru prima oară, nu fără sfială, pragul celebrei galerii americane de artă modernă, Ashkenazy din Los Angeles, situată pe aşa-numita „Miracle Mile”, pe colinele Beverly Hills. Nu ca vizitator, ci ca artist plastic invitat să expună. Acolo, în imediata apropiere se află, pe lângă citadela filmului american, şi cea a artei plastice moderne, de referinţă.
Dintr-un atelier situat undeva pe o stradă a unui vechi cartier timişorean, loc de creaţie în care domneşte neorânduiala tipică unui plastician care se respectă, Constantin Grangure, locatarul spaţiului nu lipsit de atmosfera boemei vieneze, şi-a netezit calea spre a cuceri redutele artei mondiale. O cale lungă spre o miraculoasă rază de lumină care avea să?i schimbe viziunea despre lume, artă şi oameni...
La început a fost lemnul, acea materie care i-a creat mirifica lume în care trăieşte şi se identifică artistul şi omul Constantin Grangure. A fost, de când era copil, marea fascinaţie care avea să-i determine drumul în viaţa lui de artist. De fapt, totul a început acolo unde tatăl său, un respectat meseriaş tâmplar lugojean, se destăinuia lemnului, conferind meseriei valenţele unei autentice arte. La admitere în şcoala de meserii, a sculptat un car cu boi de dimensiuni impresionante: 1 metru şi jumătate. La absolvire a prezentat comisiei o vioară din lemn de paltin... Se spune că aşchia, iată din lemn, nu sare departe de trunchi. Însă „aşchia” era dorită de părinţi în halatul alb de medic. Dar n-a fost să fie. A dat la Politehnică şi şi-a încurcat mustăţile în tot soiul de formule chimice. Apoi azvârli cât colo tabelul lui Mendeleev, doar pentru că nu uitase de prima dragoste: lemnul.Tot un chimist, robit de vraja artei, cunoscutul pictor Ciprian Radovan, i-a fost îndrumător la început de drum, apoi l-a călăuzit prestigiosul critic de artă, profesorul universitar Deliu Petroiu, ale cărui cursuri de istoria artelor le frecventa, sorbindu-i erudiţia. De la celebrul profesor psihiatru şi neobosit mecena într-ale artei dr. Eduard Pamfil, a învăţat că arta poate tămădui, că e pură matematică, mai cu seamă când te confrunţi cu raporturile dimensionale şi formele geometrice. Cu domnia sa şi-a continuat studiile de artă şi psihologia artei. I-au fost de folos totodată sportul, tratatele de anatomie artistică şi fireşte performanţa. A fost atlet, campion la juniori, apoi la probele pentru tineret şi a dobândit titulatura pe plan naţional. Armonia trupului călit, arcuirea, forţa şi frumuseţea sa l-au inspirat de aici încolo. Aproape o odisee de care e dominată foaia sa de parcurs artistic. Dar mă contrazice. Nu e de acord cu ceea ce cred eu. Crede mai degrabă că este drumul unui artist complex, dar şi nonconformist...
Fascinaţia şi filozofia lemnului
Nonconformist? De ce? La prima lui expoziţie personală la Bastionul timişorean, în 1973, la care a uimit critica de artă cu o piesă pe care a intitulat-o „Relaţii energetice”, a căutat să impună noţiunile de matematică pură în artă, forme ascensionale, unde şi particule, într-un cuvânt, viaţa. Compoziţia degaja la acea vreme un aer de avangardă, negând parcă violent academismul rigid. Atunci, profesorul Deliu Petroiu i-a spus simplu: „Băiete, de aici încolo poţi face artă”... Îşi aminteşte de un vernisaj pentru care îşi intitulase piesa „Pendul”, o formă mobilă care se mişca pe o axă. Unii vedeau în creaţia autorului forme faloide care stârniră reale controverse, de fapt una din lucrările sale monumentale, de 2 metri şi jumătate. Atunci a fost prezent, în ultimul său an de viaţă, criticul de artă Petru Comarnescu. În sobrietatea atmosferei vernisajului a explodat pur şi simplu reflectorul televiziunii cu un zgomot asurzitor care a speriat asistenţa. Doar ilustrul critic de artă a exclamat, după incidentul cu reflectorul buclucaş, devenit moment aproape crucial în viaţa lui Grangure: „Acum s-a născut un artist adevărat”... Nonconformismul său izvorât din dragostea pentru lemn şi filozofia sa a avut de-a lungul timpului conotaţii legate de evoluţia vieţii. „Cine a căutat în acele forme plastice pornografia nu este mai mult decât un trist şi incurabil obsedat”, spune astăzi sculptorul timişorean. „Nu sunt altceva decăt mesagerul vieţii incluse în structura materiei vii care este lemnul, al fuziunii dintre două corpuri, pentru că femeia este cea care dăruieşte viaţă nouă”, mai spune Grangure. Şi-a continuat ideea în „Formele libere”, apoi în acele rotaţii-translaţii care l-au consacrat şi peste hotare. „Germinaţia” (420×90×80 cm), expusă în 1998 la Heilbronn, în Germania, cea mai însemnată lucrare din acel an, o compoziţie aşezată pe spirala timpului, din care se desprind boabele, ultima legată de un lanţ, gata să cadă pentru a porni germinaţia, confirmă teoria rotaţiei-translaţiei, lege elaborată împreună cu profesorul Eduard Pamfil. Ea face, de altfel, obiectul cărţii scrise în colaborare cu renumitul dascăl universitar, lucrare intitulată „Lumea paralelă a formelor”. A rămas fidel lemnului, acestei materii vii care are suflet şi este irepetabilă ca şi fiinţa umană. „Nervurile, chiar şi fisurile sunt aidoma amprentelor degetelor mâinii omului”, este convins Constantin Grangure.
Drumul spre
panteon
Formele mobile, îndrăz-
neţe, despre care unii critici de artă spuneau că, dacă se mişcă, nu mai fac obiectul sculpturii, Grangure le-a impus cu autoritatea artistului conştient de mesajul pe care le pot transmite. Puterea sa de a convinge le-a făcut unice în lume. Ele i-au deschis calea spre muzeele lumii. Ca întotdeauna în cariera sa de plastician onest, le?a expus pentru prima oară la Timişoara, „pentru că este oraşul meu în care îmi verific tocmai acea putere de convingere care m-a consacrat”, obişnuieşte să spună. Este barometrul succesului său. „De aici am pornit şi îndrăznesc să privesc astăzi spre alte zări”, îmi spune artistul credincios meleagurilor natale. Îşi făcuse site pe Internet după vernisajul de la Helios. Atunci au început să?l caute confraţii întru artă de pretutindeni. La Mannheim şi Heidelberg, în Germania, formele sale mobile au fost primite cu real interes, apoi la Göteborg în Suedia.
Visul fiecărui artist de renume, Ashkenazy Gallery, i s-a împlinit în vara lui 1998, via Berlin. Atunci, artişti plastici de renume din toată lumea, veniţi în capitala Germaniei la o întrunire anuală, i-au solicitat câteva din structurile mobile, care între timp deveniseră cunoscute în lumea sculpturii moderne. Curând, Constantin Grangure avea să afle că poarta spre marea galerie a artelor contemporane i s-a deschis şi lui, unui creator de valori dintr-o ţară, undeva, pe harta acestei lumi. Legea lumii paralele a formelor, elaborată de el împreună cu profesorul Pamfil, conform căreia, iată mesajul creaţiei sale, fiinţa umană este unitară, ca de altfel şi spiritul şi arta, a fost unanim acceptată şi la Los Angeles, în panteonul celor consacraţi. A expus atunci într-o companie selectă, ca de altfel şi la Heilbronn, în prezenţa unor artişti ca Harry Moore şi Otto Schlemminger. Le-a vorbit americanilor despre arta lui Brâncuşi, despre esenţializarea formelor şi concentrarea maximă a expresiei...
Un vizionar
„Un artist care crede ne-strămutat în divinitate şi în imensa ei forţă poate fi uneori vizionar, oricât ar părea de ciudat”, cugetă sculptorul timişorean şi-mi istoriseşte o întâmplare la limita fantasmagoriei... Într-una din zile a ridicat barda să despice un lemn. A ezitat, pentru că lemnul brut i s-a înfăţişat cu chipul „Domnişoarei Pogany” a lui Brâncuşi. N-a mai coborât barda, fascinat de viziunea din acea clipă. Lucrarea urma să fie capul de serie pentru „Formele libere”.
Consideră că viziunile nu sunt altceva decât nişte crâmpeie de viaţă. Înaintea drumului spre Ashkenazy, ca de altfel înaintea oricărui drum spre meleagurile lumii artei, n-a abdicat şi nu abdică niciodată de la obiceiul de a strânge în jurul său, în modestul atelier timişorean, oameni simpli de pe stradă, spre a-i confrunta cu rodul trudei sale. Un măturător pe care l-a luat de lângă tomberonul său i-a spus, de pildă, impresionat de „Relaţiile energetice”: „Văd nişte cruci şi nişte sfinţi”. Altul, un cerşetor: „Acesta este drumul de veghe”...
Mărturii despre credinţă şi destin
Crede în destin, mai cu seamă în destinul artistului dedicat adevărului şi onestităţii. E simptomatică împărtăşania făcută între două momente de creaţie, sau la finele unei zile de osârdie. La un vernisaj la Amsterdam, în 1997, o femeie trecută de prima tinereţe n-a mai contenit să-i privească sculpturile, „formele mobile”, expuse acolo. În cele din urmă, timişoreanul, cu suflet blând de bănăţean, i-a dăruit o lucrare cu dedicaţie. Femeia i-a mărturisit că, după moartea soţului ei, acele forme sculpturale i-au apărut de mai multe ori în vis. O altă doamnă din Olanda l-a comparat cu Steinhardt, fără să-l cunoască... Crede în vieţile paralele şi în reîncarnare. Copil fiind, a avut un vis cu oameni îmbrăcaţi în alb, iar la maturitate, după o scurtă perioadă de rătăcire, s-a întors la credinţa străbună, la credinţa în divinitate, care?l călăuzeşte pretutindeni. Grangure consideră că ea joacă un rol esenţial în actul artistic. „Sclipirea divină te face artist. Un artist care nu crede în forţa divină nu poa-te crea”, îmi spune. Dar mai crede cu aceeaşi convingere în inspiraţia „pe care ţi-o dă femeia iubită şi dragostea trupească; e ceva sfânt acolo, atunci, în clipa aceea”. Crede totodată în demnitatea omului, în sâmburele cel bun pe care-l are fiecare, mai cu seamă în clipele de cumpănă... Nu numai de aceea, poate, a fost nominalizat în 2002, cu o lucrare monumentală pentru Festivalul Mondial al Umanităţii din Dubai, iar în anul următor la Atena, pentru realizarea monumentului „To Mankind”, un cub reprezentând istoria omenirii, a vieţii: naşterea, căsătoria, procreaţia şi moartea.
Un gând de mentor
Profesorul universitar Deliu Petroiu, distins critic de artă, i-a fost lui Grangure mentor şi ca părinte spiritual îi veghează îndeaproape evoluţia artistică. L-am vizitat deunăzi pe reputatul om de carte, care, cu bucurie, a rostit vorbe venite din inimă pentru creaţia sculptorului bănăţean:
„Îl ştiu pe Grangure... şi m?a surprins inventivitatea lui, stăruinţa în truda sa artistică. Iubeşte cu pasiune lemnul din care scoate forme expresive, unele de mare forţă comunicativă, cu o certă aspi-
raţie spre sugerarea unor simboluri. La un vernisaj în demisolul fostului Muzeu de Artă din Timişoara, de pe Bulevardul Loga, a expus un ansamblu unde fiecare piesă era gândită să reziste şi singură. Are unele forme care amintesc de munca grea în-
tr-o ambianţă complexă: forme libere şi mobile cu lanţuri, apoi o roată care duce cu gândul la viaţă. Sugera frumuseţea şi asprimea vieţii, ceea ce l-a şi ajutat să reziste tuturor avatarurilor”.
La început a fost lemnul, acea materie care i-a creat mirifica lume în care trăieşte şi se identifică artistul şi omul Constantin Grangure. A fost, de când era copil, marea fascinaţie care avea să-i determine drumul în viaţa lui de artist. De fapt, totul a început acolo unde tatăl său, un respectat meseriaş tâmplar lugojean, se destăinuia lemnului, conferind meseriei valenţele unei autentice arte. La admitere în şcoala de meserii, a sculptat un car cu boi de dimensiuni impresionante: 1 metru şi jumătate. La absolvire a prezentat comisiei o vioară din lemn de paltin... Se spune că aşchia, iată din lemn, nu sare departe de trunchi. Însă „aşchia” era dorită de părinţi în halatul alb de medic. Dar n-a fost să fie. A dat la Politehnică şi şi-a încurcat mustăţile în tot soiul de formule chimice. Apoi azvârli cât colo tabelul lui Mendeleev, doar pentru că nu uitase de prima dragoste: lemnul.Tot un chimist, robit de vraja artei, cunoscutul pictor Ciprian Radovan, i-a fost îndrumător la început de drum, apoi l-a călăuzit prestigiosul critic de artă, profesorul universitar Deliu Petroiu, ale cărui cursuri de istoria artelor le frecventa, sorbindu-i erudiţia. De la celebrul profesor psihiatru şi neobosit mecena într-ale artei dr. Eduard Pamfil, a învăţat că arta poate tămădui, că e pură matematică, mai cu seamă când te confrunţi cu raporturile dimensionale şi formele geometrice. Cu domnia sa şi-a continuat studiile de artă şi psihologia artei. I-au fost de folos totodată sportul, tratatele de anatomie artistică şi fireşte performanţa. A fost atlet, campion la juniori, apoi la probele pentru tineret şi a dobândit titulatura pe plan naţional. Armonia trupului călit, arcuirea, forţa şi frumuseţea sa l-au inspirat de aici încolo. Aproape o odisee de care e dominată foaia sa de parcurs artistic. Dar mă contrazice. Nu e de acord cu ceea ce cred eu. Crede mai degrabă că este drumul unui artist complex, dar şi nonconformist...
Fascinaţia şi filozofia lemnului
Nonconformist? De ce? La prima lui expoziţie personală la Bastionul timişorean, în 1973, la care a uimit critica de artă cu o piesă pe care a intitulat-o „Relaţii energetice”, a căutat să impună noţiunile de matematică pură în artă, forme ascensionale, unde şi particule, într-un cuvânt, viaţa. Compoziţia degaja la acea vreme un aer de avangardă, negând parcă violent academismul rigid. Atunci, profesorul Deliu Petroiu i-a spus simplu: „Băiete, de aici încolo poţi face artă”... Îşi aminteşte de un vernisaj pentru care îşi intitulase piesa „Pendul”, o formă mobilă care se mişca pe o axă. Unii vedeau în creaţia autorului forme faloide care stârniră reale controverse, de fapt una din lucrările sale monumentale, de 2 metri şi jumătate. Atunci a fost prezent, în ultimul său an de viaţă, criticul de artă Petru Comarnescu. În sobrietatea atmosferei vernisajului a explodat pur şi simplu reflectorul televiziunii cu un zgomot asurzitor care a speriat asistenţa. Doar ilustrul critic de artă a exclamat, după incidentul cu reflectorul buclucaş, devenit moment aproape crucial în viaţa lui Grangure: „Acum s-a născut un artist adevărat”... Nonconformismul său izvorât din dragostea pentru lemn şi filozofia sa a avut de-a lungul timpului conotaţii legate de evoluţia vieţii. „Cine a căutat în acele forme plastice pornografia nu este mai mult decât un trist şi incurabil obsedat”, spune astăzi sculptorul timişorean. „Nu sunt altceva decăt mesagerul vieţii incluse în structura materiei vii care este lemnul, al fuziunii dintre două corpuri, pentru că femeia este cea care dăruieşte viaţă nouă”, mai spune Grangure. Şi-a continuat ideea în „Formele libere”, apoi în acele rotaţii-translaţii care l-au consacrat şi peste hotare. „Germinaţia” (420×90×80 cm), expusă în 1998 la Heilbronn, în Germania, cea mai însemnată lucrare din acel an, o compoziţie aşezată pe spirala timpului, din care se desprind boabele, ultima legată de un lanţ, gata să cadă pentru a porni germinaţia, confirmă teoria rotaţiei-translaţiei, lege elaborată împreună cu profesorul Eduard Pamfil. Ea face, de altfel, obiectul cărţii scrise în colaborare cu renumitul dascăl universitar, lucrare intitulată „Lumea paralelă a formelor”. A rămas fidel lemnului, acestei materii vii care are suflet şi este irepetabilă ca şi fiinţa umană. „Nervurile, chiar şi fisurile sunt aidoma amprentelor degetelor mâinii omului”, este convins Constantin Grangure.
Drumul spre
panteon
Formele mobile, îndrăz-
neţe, despre care unii critici de artă spuneau că, dacă se mişcă, nu mai fac obiectul sculpturii, Grangure le-a impus cu autoritatea artistului conştient de mesajul pe care le pot transmite. Puterea sa de a convinge le-a făcut unice în lume. Ele i-au deschis calea spre muzeele lumii. Ca întotdeauna în cariera sa de plastician onest, le?a expus pentru prima oară la Timişoara, „pentru că este oraşul meu în care îmi verific tocmai acea putere de convingere care m-a consacrat”, obişnuieşte să spună. Este barometrul succesului său. „De aici am pornit şi îndrăznesc să privesc astăzi spre alte zări”, îmi spune artistul credincios meleagurilor natale. Îşi făcuse site pe Internet după vernisajul de la Helios. Atunci au început să?l caute confraţii întru artă de pretutindeni. La Mannheim şi Heidelberg, în Germania, formele sale mobile au fost primite cu real interes, apoi la Göteborg în Suedia.
Visul fiecărui artist de renume, Ashkenazy Gallery, i s-a împlinit în vara lui 1998, via Berlin. Atunci, artişti plastici de renume din toată lumea, veniţi în capitala Germaniei la o întrunire anuală, i-au solicitat câteva din structurile mobile, care între timp deveniseră cunoscute în lumea sculpturii moderne. Curând, Constantin Grangure avea să afle că poarta spre marea galerie a artelor contemporane i s-a deschis şi lui, unui creator de valori dintr-o ţară, undeva, pe harta acestei lumi. Legea lumii paralele a formelor, elaborată de el împreună cu profesorul Pamfil, conform căreia, iată mesajul creaţiei sale, fiinţa umană este unitară, ca de altfel şi spiritul şi arta, a fost unanim acceptată şi la Los Angeles, în panteonul celor consacraţi. A expus atunci într-o companie selectă, ca de altfel şi la Heilbronn, în prezenţa unor artişti ca Harry Moore şi Otto Schlemminger. Le-a vorbit americanilor despre arta lui Brâncuşi, despre esenţializarea formelor şi concentrarea maximă a expresiei...
Un vizionar
„Un artist care crede ne-strămutat în divinitate şi în imensa ei forţă poate fi uneori vizionar, oricât ar părea de ciudat”, cugetă sculptorul timişorean şi-mi istoriseşte o întâmplare la limita fantasmagoriei... Într-una din zile a ridicat barda să despice un lemn. A ezitat, pentru că lemnul brut i s-a înfăţişat cu chipul „Domnişoarei Pogany” a lui Brâncuşi. N-a mai coborât barda, fascinat de viziunea din acea clipă. Lucrarea urma să fie capul de serie pentru „Formele libere”.
Consideră că viziunile nu sunt altceva decât nişte crâmpeie de viaţă. Înaintea drumului spre Ashkenazy, ca de altfel înaintea oricărui drum spre meleagurile lumii artei, n-a abdicat şi nu abdică niciodată de la obiceiul de a strânge în jurul său, în modestul atelier timişorean, oameni simpli de pe stradă, spre a-i confrunta cu rodul trudei sale. Un măturător pe care l-a luat de lângă tomberonul său i-a spus, de pildă, impresionat de „Relaţiile energetice”: „Văd nişte cruci şi nişte sfinţi”. Altul, un cerşetor: „Acesta este drumul de veghe”...
Mărturii despre credinţă şi destin
Crede în destin, mai cu seamă în destinul artistului dedicat adevărului şi onestităţii. E simptomatică împărtăşania făcută între două momente de creaţie, sau la finele unei zile de osârdie. La un vernisaj la Amsterdam, în 1997, o femeie trecută de prima tinereţe n-a mai contenit să-i privească sculpturile, „formele mobile”, expuse acolo. În cele din urmă, timişoreanul, cu suflet blând de bănăţean, i-a dăruit o lucrare cu dedicaţie. Femeia i-a mărturisit că, după moartea soţului ei, acele forme sculpturale i-au apărut de mai multe ori în vis. O altă doamnă din Olanda l-a comparat cu Steinhardt, fără să-l cunoască... Crede în vieţile paralele şi în reîncarnare. Copil fiind, a avut un vis cu oameni îmbrăcaţi în alb, iar la maturitate, după o scurtă perioadă de rătăcire, s-a întors la credinţa străbună, la credinţa în divinitate, care?l călăuzeşte pretutindeni. Grangure consideră că ea joacă un rol esenţial în actul artistic. „Sclipirea divină te face artist. Un artist care nu crede în forţa divină nu poa-te crea”, îmi spune. Dar mai crede cu aceeaşi convingere în inspiraţia „pe care ţi-o dă femeia iubită şi dragostea trupească; e ceva sfânt acolo, atunci, în clipa aceea”. Crede totodată în demnitatea omului, în sâmburele cel bun pe care-l are fiecare, mai cu seamă în clipele de cumpănă... Nu numai de aceea, poate, a fost nominalizat în 2002, cu o lucrare monumentală pentru Festivalul Mondial al Umanităţii din Dubai, iar în anul următor la Atena, pentru realizarea monumentului „To Mankind”, un cub reprezentând istoria omenirii, a vieţii: naşterea, căsătoria, procreaţia şi moartea.
Un gând de mentor
Profesorul universitar Deliu Petroiu, distins critic de artă, i-a fost lui Grangure mentor şi ca părinte spiritual îi veghează îndeaproape evoluţia artistică. L-am vizitat deunăzi pe reputatul om de carte, care, cu bucurie, a rostit vorbe venite din inimă pentru creaţia sculptorului bănăţean:
„Îl ştiu pe Grangure... şi m?a surprins inventivitatea lui, stăruinţa în truda sa artistică. Iubeşte cu pasiune lemnul din care scoate forme expresive, unele de mare forţă comunicativă, cu o certă aspi-
raţie spre sugerarea unor simboluri. La un vernisaj în demisolul fostului Muzeu de Artă din Timişoara, de pe Bulevardul Loga, a expus un ansamblu unde fiecare piesă era gândită să reziste şi singură. Are unele forme care amintesc de munca grea în-
tr-o ambianţă complexă: forme libere şi mobile cu lanţuri, apoi o roată care duce cu gândul la viaţă. Sugera frumuseţea şi asprimea vieţii, ceea ce l-a şi ajutat să reziste tuturor avatarurilor”.
Esenţa unui crez artistic
Din consideraţiile teoretice fundamentate de Constantin Grangure, în colaborare cu regretatul medic şi critic de artă profesor dr. Eduard Pamfil, spicuim:
Proiectele vectoriale... purtând în ele tensiunea mişcării posibile, sugerează prin fenomenul de percepţie spaţială pe care îl purtăm în propria noastră fiinţă că „formele sculptate” oferă posibilitatea recepţionării unor evoluţii libere, sentiment care se naşte imediat. Lăsând libertate după anumite direcţii (neavând un început şi sfârşit explicit), formele având „condiţia libertăţii” nu se constrâng previzibil, cert, fiind coordonate doar de axe posibile de orientare. Din contiguitatea asociaţiilor şi compenetraţia formelor propuse, se instituie condiţionat o stare de nativitate imediată spre/prin „semn” şi „simbolurile fundamentale”, formele structurându-se în sisteme de variaţiuni pe aceeaşi temă a căror origine reeditează momentele primare ale creaţiei.
Din consideraţiile teoretice fundamentate de Constantin Grangure, în colaborare cu regretatul medic şi critic de artă profesor dr. Eduard Pamfil, spicuim:
Proiectele vectoriale... purtând în ele tensiunea mişcării posibile, sugerează prin fenomenul de percepţie spaţială pe care îl purtăm în propria noastră fiinţă că „formele sculptate” oferă posibilitatea recepţionării unor evoluţii libere, sentiment care se naşte imediat. Lăsând libertate după anumite direcţii (neavând un început şi sfârşit explicit), formele având „condiţia libertăţii” nu se constrâng previzibil, cert, fiind coordonate doar de axe posibile de orientare. Din contiguitatea asociaţiilor şi compenetraţia formelor propuse, se instituie condiţionat o stare de nativitate imediată spre/prin „semn” şi „simbolurile fundamentale”, formele structurându-se în sisteme de variaţiuni pe aceeaşi temă a căror origine reeditează momentele primare ale creaţiei.
Palmares
Constantin Grangure este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. A avut expoziţii personale în ţară, începând din anul 1973, la Timişoara, Lugoj, Arad, Mamaia şi Bucureşti.
Expoziţii pesonale în străinătate: 1993 la Heidelberg în Germania, 1994 la Nevers, Franţa; în acelaşi an la Palais des Congres Cap d’Agde (Franţa), Mannheim şi Ludwigshafen (Germania); 1995, din nou la Mannheim, la Enschede, Deventer, Stenwjik, Rotterdam, Leeuwarden şi Drebergen, în Olanda; 1997 de două ori la Heidelberg, apoi Idstein, Frankfurt am Main (Germania), 1998 la Offenbach, Heilbronn (Germania) şi la Castel de Bois Genoud - Crissier, la Lausanne, în Elveţia. Au urmat în acelaşi an expoziţii la Göteborg Art Academy „Konstepidemin” în Suedia, Ashkenazy Art Gallery, Beverly Hills, Los Angeles în S.U.A., în 1999 la Luxemburg; în 1999 din
nou în Germania la Essen, Hesenstamm, Melnikov Gallery „Art Auktion” la Heidelberg, în anul 2000 a fost nominalizat pentru expoziţia Noirmouter din Franţa, iar în 2002, pentru Festivalul Mondial al Umanităţii din Dubai, în Emiratele Arabe Unite.
A realizat sculpturi monumentale în străinătate, în anul 1994 la Florensac, Domaine de Veyrac (Franţa), cu lucrarea „Metamorfoză” (sculptură în lemn de măslin), la Driebergen în Olanda („Îmbrăţişare”); în 1998 la Offenbach în Germania („Genesis”); la Castel de Bois Genoud - Crissier, Lausanne, Elveţia („Profetul”) şi la Heilbronn („Germinaţie”), în 2001 a fost nominalizat de Muzeul Würth (Germania) pentru o lucrare monumentală în Schwäbisch Hall, iar în 2003 pentru monumentul „To Mankind” de la Atena, cu ocazia Jocurilor Olimpice de anul trecut.
Lucrări ale sculptorului timişorean se află în colecţii private din Austria, Belgia, Bulgaria, Canada, Congo, Danemarca, Egipt, Elveţia, Franţa, Germania, Israel, Italia, Japonia, Luxemburg, Olanda, Polonia, Rusia, Suedia, S.U.A., Ungaria şi Venezuela.
Constantin Grangure este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. A avut expoziţii personale în ţară, începând din anul 1973, la Timişoara, Lugoj, Arad, Mamaia şi Bucureşti.
Expoziţii pesonale în străinătate: 1993 la Heidelberg în Germania, 1994 la Nevers, Franţa; în acelaşi an la Palais des Congres Cap d’Agde (Franţa), Mannheim şi Ludwigshafen (Germania); 1995, din nou la Mannheim, la Enschede, Deventer, Stenwjik, Rotterdam, Leeuwarden şi Drebergen, în Olanda; 1997 de două ori la Heidelberg, apoi Idstein, Frankfurt am Main (Germania), 1998 la Offenbach, Heilbronn (Germania) şi la Castel de Bois Genoud - Crissier, la Lausanne, în Elveţia. Au urmat în acelaşi an expoziţii la Göteborg Art Academy „Konstepidemin” în Suedia, Ashkenazy Art Gallery, Beverly Hills, Los Angeles în S.U.A., în 1999 la Luxemburg; în 1999 din
nou în Germania la Essen, Hesenstamm, Melnikov Gallery „Art Auktion” la Heidelberg, în anul 2000 a fost nominalizat pentru expoziţia Noirmouter din Franţa, iar în 2002, pentru Festivalul Mondial al Umanităţii din Dubai, în Emiratele Arabe Unite.
A realizat sculpturi monumentale în străinătate, în anul 1994 la Florensac, Domaine de Veyrac (Franţa), cu lucrarea „Metamorfoză” (sculptură în lemn de măslin), la Driebergen în Olanda („Îmbrăţişare”); în 1998 la Offenbach în Germania („Genesis”); la Castel de Bois Genoud - Crissier, Lausanne, Elveţia („Profetul”) şi la Heilbronn („Germinaţie”), în 2001 a fost nominalizat de Muzeul Würth (Germania) pentru o lucrare monumentală în Schwäbisch Hall, iar în 2003 pentru monumentul „To Mankind” de la Atena, cu ocazia Jocurilor Olimpice de anul trecut.
Lucrări ale sculptorului timişorean se află în colecţii private din Austria, Belgia, Bulgaria, Canada, Congo, Danemarca, Egipt, Elveţia, Franţa, Germania, Israel, Italia, Japonia, Luxemburg, Olanda, Polonia, Rusia, Suedia, S.U.A., Ungaria şi Venezuela.
Gerhard Binder
Agenda nr. 12/19 martie 2005
Versiune pentru tipărire
