Perseverenţa şi consecvenţa - răsplătite într-un târziu în afara ţării
Înainte de 1 ianuarie 1990, în Timişoara, nu existau discoteci sau cluburi pentru tineret, la posturile de radio româneşti se difuza muzică uşoară autohtone (muzica pop străină nu era permisă), iar la televiziune (adică la TVR) nu era loc pentru muzică decât în programul de Revelion. Aşa că tineretul asculta posturile de radio sârbeşti şi ungureşti şi Europa Liberă, viziona emisiunile televiziunilor iugoslavă şi ungară - şi se înghesuia la concertele formaţiilor rock locale.
După 1966, scena timişoreană a cunoscut o fervescenţă entuziasmantă. Contrar primei impresii, Sfinţii - transformaţi apoi în Phoenix şi reorientaţi spre etnorock - nu au fost fără concurenţi. La cluburile CFR, „Ada Marinescu“, 1 Mai, cel al fabricii de bere, în sălile festive ale liceelor, în Sala Lira, în marile cantine din Complexul Studenţesc, cântau o puzderie de formaţii, care, chiar dacă nu au apucat să facă înregistrări pentru radio sau TV, au avut numeroşi fani (sălile erau pline). Lipsa instrumentelor profi şi a sistemelor de amplificare a fost suplinită de talent, entuziasm şi putere de muncă.
Unul din cei care şi-au legat numele de această perioadă a muzicii rock timişorene este Kajtár Árpád.
După 1966, scena timişoreană a cunoscut o fervescenţă entuziasmantă. Contrar primei impresii, Sfinţii - transformaţi apoi în Phoenix şi reorientaţi spre etnorock - nu au fost fără concurenţi. La cluburile CFR, „Ada Marinescu“, 1 Mai, cel al fabricii de bere, în sălile festive ale liceelor, în Sala Lira, în marile cantine din Complexul Studenţesc, cântau o puzderie de formaţii, care, chiar dacă nu au apucat să facă înregistrări pentru radio sau TV, au avut numeroşi fani (sălile erau pline). Lipsa instrumentelor profi şi a sistemelor de amplificare a fost suplinită de talent, entuziasm şi putere de muncă.
Unul din cei care şi-au legat numele de această perioadă a muzicii rock timişorene este Kajtár Árpád.
Ucenicia
Arpi, cum îl cunosc colegii muzicieni, discipolii şi prietenii, a copilărit în cartierul Elisabetin, la doi paşi de clubul „Ada Marinescu“ (prin care au trecut toate grupurile vremii). Vizionarea filmului „Tinerii“ (cu Cliff Richard) în 1964 a trezit muzicianul din el. La puţin timp după aceea, un prieten i-a dat o chitară rece ; la liceu, „s-a prostit“ cu colegii, alcătuind o formaţie. Primul său maestru a fost Karl Zierener, care l-a învăţat că muzica se interpretează, nu se reproduce, i-a arătat tainele bluesului şi i-a făcut prima staţie. Dinu Popescu, un vocalist de soul şi blues (primul solist de la Clasic 20), l-a chemat la „Ada Marienscu“ să se alăture unei trupe de studenţi.
După ce a trecut prin câteva grupuri, Arpi a format o trupă cu Harry Coradini (solistul său preferat), Kovacs Zoltan (unul din cei mai valoroşi basişti români), Cornel Liuba. Zoly şi Cornel au ajuns la Phoenix, iar Dietmar Hepp i-a „racolat“ pe Arpi şi pe Harry la Clasic 20, în care a activat 18 luni, până a plecat „la oaste“, fiind înlocuit de Herdina Ladislau. La armată, Arpi a făcut parte din fanfara unităţii, acomodându-se cu muzica populară, valsul şi tangoul şi iniţiindu-se în tainele percuţiei.
Revenit în „civilie“, a făcut parte dintr-un trio împreună cu Molnar Ladislau (cu care alterna la chitara bas) şi Gigi Naum. Moll Iosif, fostul organist de la Clasic 20, l-a cooptat în formaţia Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely“, care a fiinţat vreo 10 ani sub diverse denumiri, a efectuat turnee în ţară, a cântat pe Litoral şi a realizat înregistrări la radio şi la televiziune. Grupul - singurul care nu s-a abătut de la blues şi rock - a fost destrămată după un incident memorabil petrecut la Petroşani.
După aceea, a alcătuit o formaţie cu care a cântat la hotelurile Continental şi Timişoara, la motel etc. şi la nunţi, pentru a putea cumpăra motorina necesară pentru încălzirea locuinţei iarna.
De-a lungul anilor, Arpi a „furat“ câte ceva de la toţi cei cu care a intrat în contact (Puiu Lazaru şi Kamocsa Bela se numără printre cei care l-au ajutat), i-a studiat pe marii chitarişti ai vremii (Jimi Hendrix, Jeff Beck, Leslie West, Ritchie Blackmore ş.a.) fără să încerce să-l imite pe vreunul din ei şi fără să le interpreteze compoziţiile, a învâţat - din necesitate - electronică şi acustică, ajungând să facă şi să repare staţii şi boxe, a construit chitări electrice - două din ele au ajuns la chitarişti mai tineri (talentatul Boian Perin şi-a dorit una ca să poată cânta „ca Arpi“), a descifrat structurile muzicii populare specifice diferitelor etnii din Banat (a colaborat cu numeroşi solişti vocali şi instrumentişti de primă mână). Fire generoasă, Arpi, amintindu-şi cum l-au ajutat alţii pe când se străduia să deprindă arta chitarei, nu a ezitat să dea sfaturi celor mai tineri care doreau să mânuiască chitara electrică, explicându-le tainele acestui instrument (de la importanţa materialului din care este făcut corpul chitarei la poziţionarea coardelor) şi secrete ale marilor chitarişti străini (pentru a căror înţelegere a petrecut multe ore).
Arpi, cum îl cunosc colegii muzicieni, discipolii şi prietenii, a copilărit în cartierul Elisabetin, la doi paşi de clubul „Ada Marinescu“ (prin care au trecut toate grupurile vremii). Vizionarea filmului „Tinerii“ (cu Cliff Richard) în 1964 a trezit muzicianul din el. La puţin timp după aceea, un prieten i-a dat o chitară rece ; la liceu, „s-a prostit“ cu colegii, alcătuind o formaţie. Primul său maestru a fost Karl Zierener, care l-a învăţat că muzica se interpretează, nu se reproduce, i-a arătat tainele bluesului şi i-a făcut prima staţie. Dinu Popescu, un vocalist de soul şi blues (primul solist de la Clasic 20), l-a chemat la „Ada Marienscu“ să se alăture unei trupe de studenţi.
După ce a trecut prin câteva grupuri, Arpi a format o trupă cu Harry Coradini (solistul său preferat), Kovacs Zoltan (unul din cei mai valoroşi basişti români), Cornel Liuba. Zoly şi Cornel au ajuns la Phoenix, iar Dietmar Hepp i-a „racolat“ pe Arpi şi pe Harry la Clasic 20, în care a activat 18 luni, până a plecat „la oaste“, fiind înlocuit de Herdina Ladislau. La armată, Arpi a făcut parte din fanfara unităţii, acomodându-se cu muzica populară, valsul şi tangoul şi iniţiindu-se în tainele percuţiei.
Revenit în „civilie“, a făcut parte dintr-un trio împreună cu Molnar Ladislau (cu care alterna la chitara bas) şi Gigi Naum. Moll Iosif, fostul organist de la Clasic 20, l-a cooptat în formaţia Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely“, care a fiinţat vreo 10 ani sub diverse denumiri, a efectuat turnee în ţară, a cântat pe Litoral şi a realizat înregistrări la radio şi la televiziune. Grupul - singurul care nu s-a abătut de la blues şi rock - a fost destrămată după un incident memorabil petrecut la Petroşani.
După aceea, a alcătuit o formaţie cu care a cântat la hotelurile Continental şi Timişoara, la motel etc. şi la nunţi, pentru a putea cumpăra motorina necesară pentru încălzirea locuinţei iarna.
De-a lungul anilor, Arpi a „furat“ câte ceva de la toţi cei cu care a intrat în contact (Puiu Lazaru şi Kamocsa Bela se numără printre cei care l-au ajutat), i-a studiat pe marii chitarişti ai vremii (Jimi Hendrix, Jeff Beck, Leslie West, Ritchie Blackmore ş.a.) fără să încerce să-l imite pe vreunul din ei şi fără să le interpreteze compoziţiile, a învâţat - din necesitate - electronică şi acustică, ajungând să facă şi să repare staţii şi boxe, a construit chitări electrice - două din ele au ajuns la chitarişti mai tineri (talentatul Boian Perin şi-a dorit una ca să poată cânta „ca Arpi“), a descifrat structurile muzicii populare specifice diferitelor etnii din Banat (a colaborat cu numeroşi solişti vocali şi instrumentişti de primă mână). Fire generoasă, Arpi, amintindu-şi cum l-au ajutat alţii pe când se străduia să deprindă arta chitarei, nu a ezitat să dea sfaturi celor mai tineri care doreau să mânuiască chitara electrică, explicându-le tainele acestui instrument (de la importanţa materialului din care este făcut corpul chitarei la poziţionarea coardelor) şi secrete ale marilor chitarişti străini (pentru a căror înţelegere a petrecut multe ore).
Revenirea
După Decembrie 1989, Arpi nu a mai fost activ pe scena rock locală. A mers la concertele formaţiilor româneşti şi străine importante care au trecut prin Timişoara şi a continuat să asculte muzică. Ani la rândul a buchisit tainele compoziţiei şi scris melodii după melodii. În 2002, el a făcut un prim pas pe lungul drum al revenirii, producându-se alături de muzicieni mult mai tineri decât el la Clubul Gong de la Casa Tineretului. În 2004, compoziţiile sale au atras atenţia Casei de discuri „Rocka Rolla“, singura interesată să promoveze muzica rock, care i-a propus editarea unui album solo (pentru care a compus deja peste 30 de demo-uri foarte diverse, acum venind vremea selecţiei finale).
Pe 7 octombrie 2004, Arpi a fost invitat de mai tânărul Mircea Bunea să participe la un eveniment unic în istoria muzicii pop româneşti - G6 sau The Western League Blues Guitar Session, o seară magică la clubul The Note, în care spectatorii i-au putut vedea la lucru - separat şi apoi împreună - pe Kamocsa Béla, bucureşteanul Adrian Ilie, Bujor Hariga, Mircea Bunea, orădeanul Vali Repcea şi Arpi. Jam-sessionul final (în care Arpi a „conlucrat“ de minune cu Adi Ilie) a fost memorabil; din păcate, el nu a fost imortalizat de nici un post local de televiziune, aşa că nu poate fi „gustat“ de cei care l-au pierdut live. Cu această ocazie a debutat noua formaţie a lui Arpi, care, în ciuda tracului a doi din membrii săi (care au debutat pe scenă), nu a fost cu nimic mai prejos decât celelalte grupuri, interpretând cu succes mai multe tipuri de blues. Trei zile mai târziu, Arpi & Co. au susţinut un recital rock fulminant la Sala Lira, cu prilejul lansării revistei „Rocka Rolla“. De câteva luni, formaţia îşi continuă repetiţiile fără baterist, deoarece în zonă nu par să existe baterişti de rock fără nici un angajament.
După Decembrie 1989, Arpi nu a mai fost activ pe scena rock locală. A mers la concertele formaţiilor româneşti şi străine importante care au trecut prin Timişoara şi a continuat să asculte muzică. Ani la rândul a buchisit tainele compoziţiei şi scris melodii după melodii. În 2002, el a făcut un prim pas pe lungul drum al revenirii, producându-se alături de muzicieni mult mai tineri decât el la Clubul Gong de la Casa Tineretului. În 2004, compoziţiile sale au atras atenţia Casei de discuri „Rocka Rolla“, singura interesată să promoveze muzica rock, care i-a propus editarea unui album solo (pentru care a compus deja peste 30 de demo-uri foarte diverse, acum venind vremea selecţiei finale).
Pe 7 octombrie 2004, Arpi a fost invitat de mai tânărul Mircea Bunea să participe la un eveniment unic în istoria muzicii pop româneşti - G6 sau The Western League Blues Guitar Session, o seară magică la clubul The Note, în care spectatorii i-au putut vedea la lucru - separat şi apoi împreună - pe Kamocsa Béla, bucureşteanul Adrian Ilie, Bujor Hariga, Mircea Bunea, orădeanul Vali Repcea şi Arpi. Jam-sessionul final (în care Arpi a „conlucrat“ de minune cu Adi Ilie) a fost memorabil; din păcate, el nu a fost imortalizat de nici un post local de televiziune, aşa că nu poate fi „gustat“ de cei care l-au pierdut live. Cu această ocazie a debutat noua formaţie a lui Arpi, care, în ciuda tracului a doi din membrii săi (care au debutat pe scenă), nu a fost cu nimic mai prejos decât celelalte grupuri, interpretând cu succes mai multe tipuri de blues. Trei zile mai târziu, Arpi & Co. au susţinut un recital rock fulminant la Sala Lira, cu prilejul lansării revistei „Rocka Rolla“. De câteva luni, formaţia îşi continuă repetiţiile fără baterist, deoarece în zonă nu par să existe baterişti de rock fără nici un angajament.
În top la Sony
Astăzi, cel care în 1965 era „măcelar la chitară“ a ajuns la vârsta deplinei maturităţi artistice şi este preocupat doar să îşi interpreteze compoziţiile (locurile ocupate la festivalurile rock de la Bucureşti şi de la Timişoara nu l-au interesat niciodată). De câţiva ani buni, el îşi petrece cea mai mare parte a timpului liber închis într-o încăpere cu două calculatoare personale, un magnetofon, o staţie de chitară, o chitară Fender Stratocaster, o chitară bas - şi îşi înregistrează compoziţiile. Şi deoarece cei credincioşi rockului nu reuşesc să se afirme la radio sau la televiziune pe aceste meleaguri, a profitat de o portiţă deschisă tuturor celor care cred în steaua lor - Internetul. De la mijlocul lunii iunie, el este prezent sub numele Storyteller Guitar pe si-te-ul Acid Planet al corporaţiei Sony BMG (www.acidplanet. com), destinat muzicienilor care încă nu au „firmă“ şi succes comercial în Occident.
Cele 41 de piese pe care le-a pus pe site (doar o parte din „producţia“ lui muzicală - nu neapărat cea mai reprezentantivă) s-au bucurat de o primire entuziastă din partea a numeroşi chitarişti şi iubitori ai rockului din toată lumea. Comentariile lor pot fi citite de oricine şi sunt prea elogioase pentru a fi reproduse aici. Cei care iau contact cu piesele lui Storyteller Guitar vor detecta o mulţime de influenţe din anii 1960-1970 şi vor sesiza o întretăiere sui-generis de genuri muzicale (rock, blues, jazz, country) - şi un sound inconfundabil, plin şi melodios. Joi, 21 iulie, piesa „Scanner“ (înregistrată „din prima“ şi pusă pe Internet fără să fie şlefuită) a intrat în topul categoriei Guitar Rock direct pe locul 1, pe care a mai rămas câteva zile, fiind ascultată şi copiată de numeroşi vizitatori. Miercuri, 27 iulie, când în top 100 erau 18 piese de-ale sale, „Hendrix Infernal Machine“ a intrat în forţă direct pe locul I la Guitar Rock şi pe locul 10 la Rock, păstrându-şi poziţia şi a doua zi.
Desigur, Arpi nu va putea da prea curând curs invitaţiei formulate de unii din cei care i au ascultat piesele - şi şi-au exprimat dorinţa de a urca pe scenă alături de el în S.U.A.; după câte am înţeles, este mult mai probabil ca una din formaţiile din care a făcut parte să se reformeze/reîntrunească (temporar) în Germania - câţiva foşti colegi din anii 1970 l-au invitat la Berlin pentru „cântări“ axate pe melodiile lui. Proiectul albumului solo va trebui să mai aştepte puţin...
Astăzi, cel care în 1965 era „măcelar la chitară“ a ajuns la vârsta deplinei maturităţi artistice şi este preocupat doar să îşi interpreteze compoziţiile (locurile ocupate la festivalurile rock de la Bucureşti şi de la Timişoara nu l-au interesat niciodată). De câţiva ani buni, el îşi petrece cea mai mare parte a timpului liber închis într-o încăpere cu două calculatoare personale, un magnetofon, o staţie de chitară, o chitară Fender Stratocaster, o chitară bas - şi îşi înregistrează compoziţiile. Şi deoarece cei credincioşi rockului nu reuşesc să se afirme la radio sau la televiziune pe aceste meleaguri, a profitat de o portiţă deschisă tuturor celor care cred în steaua lor - Internetul. De la mijlocul lunii iunie, el este prezent sub numele Storyteller Guitar pe si-te-ul Acid Planet al corporaţiei Sony BMG (www.acidplanet. com), destinat muzicienilor care încă nu au „firmă“ şi succes comercial în Occident.
Cele 41 de piese pe care le-a pus pe site (doar o parte din „producţia“ lui muzicală - nu neapărat cea mai reprezentantivă) s-au bucurat de o primire entuziastă din partea a numeroşi chitarişti şi iubitori ai rockului din toată lumea. Comentariile lor pot fi citite de oricine şi sunt prea elogioase pentru a fi reproduse aici. Cei care iau contact cu piesele lui Storyteller Guitar vor detecta o mulţime de influenţe din anii 1960-1970 şi vor sesiza o întretăiere sui-generis de genuri muzicale (rock, blues, jazz, country) - şi un sound inconfundabil, plin şi melodios. Joi, 21 iulie, piesa „Scanner“ (înregistrată „din prima“ şi pusă pe Internet fără să fie şlefuită) a intrat în topul categoriei Guitar Rock direct pe locul 1, pe care a mai rămas câteva zile, fiind ascultată şi copiată de numeroşi vizitatori. Miercuri, 27 iulie, când în top 100 erau 18 piese de-ale sale, „Hendrix Infernal Machine“ a intrat în forţă direct pe locul I la Guitar Rock şi pe locul 10 la Rock, păstrându-şi poziţia şi a doua zi.
Desigur, Arpi nu va putea da prea curând curs invitaţiei formulate de unii din cei care i au ascultat piesele - şi şi-au exprimat dorinţa de a urca pe scenă alături de el în S.U.A.; după câte am înţeles, este mult mai probabil ca una din formaţiile din care a făcut parte să se reformeze/reîntrunească (temporar) în Germania - câţiva foşti colegi din anii 1970 l-au invitat la Berlin pentru „cântări“ axate pe melodiile lui. Proiectul albumului solo va trebui să mai aştepte puţin...
Muzica bună nu a murit
Indiferent cât de greu le vine să creadă celor care ascultă zi de zi posturile româneşti de radio, muzica rock nu a murit în favoarea muzicii house, a hip-hopului, a rap-ului, a soulului ori a ceea ce impropriu se numeşte R & B (care nu are nici o legătură cu bluesul - nici cel acustic, nici cel electric). Dacă examinăm clasamentele întocmite pe baza încasărilor generate de turneele de amploare sau de concertele susţinute în America de Nord sau în lumea întreagă, constatăm că măcar jumătate din artiştii şi formaţiile de pe primele locuri se înscriu în sfera rockului; aceştia (The Rolling Stones, Bruce Springsteen, U2, Santana) atrag cei mai mulţi spectatori plătitori - şi, lucru deloc neglijabil, au biletele cele mai scumpe. Atunci când formaţii celebre în anii 1970 sau 1980 se refac şi pornesc din nou în turnee - fără campanii publicitare pe MTV sau la radio -, biletele se epuizează în cel mult câteva ore - şi nu este vorba de săli festive ale unor licee sau de cluburi. Se estimează că jumătate din persoanele care s-au strâns în Hyde Park la concertul Live 8 din 2 iulie au vrut să asiste la recitalul susţinut de Pink Floyd în formula din anii 1970-1980. Mai mult, albumele rock clasice (inclusiv ale unor muzicieni decedaţi între timp), lansate în anii 1960, 1970, 1970, 1980, con-
tinuă să se vândă foarte bine - tot fără publicitate. Până în clipa asta, dreptatea este de partea AC/DC: „Rock’n’roll ain’t noise pollution/.../Rock’n’roll will never die”.
Indiferent cât de greu le vine să creadă celor care ascultă zi de zi posturile româneşti de radio, muzica rock nu a murit în favoarea muzicii house, a hip-hopului, a rap-ului, a soulului ori a ceea ce impropriu se numeşte R & B (care nu are nici o legătură cu bluesul - nici cel acustic, nici cel electric). Dacă examinăm clasamentele întocmite pe baza încasărilor generate de turneele de amploare sau de concertele susţinute în America de Nord sau în lumea întreagă, constatăm că măcar jumătate din artiştii şi formaţiile de pe primele locuri se înscriu în sfera rockului; aceştia (The Rolling Stones, Bruce Springsteen, U2, Santana) atrag cei mai mulţi spectatori plătitori - şi, lucru deloc neglijabil, au biletele cele mai scumpe. Atunci când formaţii celebre în anii 1970 sau 1980 se refac şi pornesc din nou în turnee - fără campanii publicitare pe MTV sau la radio -, biletele se epuizează în cel mult câteva ore - şi nu este vorba de săli festive ale unor licee sau de cluburi. Se estimează că jumătate din persoanele care s-au strâns în Hyde Park la concertul Live 8 din 2 iulie au vrut să asiste la recitalul susţinut de Pink Floyd în formula din anii 1970-1980. Mai mult, albumele rock clasice (inclusiv ale unor muzicieni decedaţi între timp), lansate în anii 1960, 1970, 1970, 1980, con-
tinuă să se vândă foarte bine - tot fără publicitate. Până în clipa asta, dreptatea este de partea AC/DC: „Rock’n’roll ain’t noise pollution/.../Rock’n’roll will never die”.
Ioan Bâtea
Agenda nr. 31/30 iulie 2005
Versiune pentru tipărire
