„Douăzeci de ani încheiaţi a apărut fără întrerupere «Cuvântul Satelor» gazeta poporală fondată de plugarii din Banat. La 26 octombrie 1926 i am subscris actul de constituire în comuna Şoşdea, iar la 1 Decembrie acelaşi an, foaia lor a plecat la drum din Lugoj în 11 000 de exemplare, spre toate regiunile ţării. De acum săptămână de săptămână «Cuvântul satelor» ducea lumina slovei în mii şi mii de case ţărăneşti, până la toamna anului 1946, când a fost nevoită de împrejurări să-şi sisteze apariţia la Timişoara” („Istoricul gazetei «Cuvântul Satelor»“).
Închipuiţi-vă bucuria copilului care caută darurile în sacul de Crăciun. În „sacul” în care se află istoria Banatului mai există încă destule surprize. O dovedeşte şi noua monografie apărută la Ed. Mirton sub egida Muzeului Banatului Timişoara, în seria iniţiată de Florin Draşovean - „Istoricul gazetei «Cuvântul Satelor» (scris de Ioan Ciucurel)” de Vasile Rămneanţu, Lucian Ciucurel. Punctul de pornire al volumului îl reprezintă caietul scris în 1953 şi păstrat de familie, într-o perioadă într-un cufăr ascuns sub pământ; valoarea excepţională a acestuia pentru reconstituirea mişcării plugarilor din Banat a fost intuită de regretatul istoric Florin Medeleţ din prima clipă. Există suficiente motive pentru a considera publicaţia un caz aparte în presa vremii. Ea se impune în primul rând prin personajul fabulos care a fost directorul jurnalului, Ioan Ciucurel, un paore înstărit (150 ha) din Şoşdea, tată a trei copii, pe care i-a trimis la şcoală, autentic intelectual (deşi avea doar şase clase), îmbrăcat mereu, chiar şi atunci când mergea la expoziţiile agricole de la Budapesta, în straie populare; un cititor care l-a aprofundat pe Rudolf Steiner şi a scris două romane; debutase la vârsta de 15 ani, în 1912, cu un articol în care susţinea cauza naţională, în ziarul „Poporul Român” din Arad. Nu întâmplător primul număr al gazetei a apărut pe 1 Decembrie, I. Ciucurel participând la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1918 ca unul din cei 5 delegaţi ai cercului Rittberg (Tormac). Ziarul, a cărui deviză era „Cultură, muncă, organizare”, este remarcabil prin ţinuta sa, calitatea scrisului, diversitatea informaţiilor (interne, externe, culturale, economice, fapt divers, literatură, şi evident, din lumea satului), putând sta alături de oricare din gazetele vremii. A încercat să rămână independent, militând pentru organizarea ţărănimii (80% din populaţie), reprezentarea sa în Parlament, nevoia de cultură şi învăţământ. Publicaţia a avut colaboratori din rândul intelectualilor, la un moment dat codirector fiind profesorul Nicolae A. Roşu. A fost sprijinită de intelectuali bănăţeni şi a fost apreciată de preşedintele Academiei Române, I. Simionescu, naturalistul Borcea, Gabriel Ţepelea, autorul volumului „Plugarii condeieri din Banat” (1943), marile ziare bucureştene etc.
Plugarii condeieri
Referindu-se la începuturi, I. Ciucurel scria: „Imboldul manifestării în scris la plugarii bănăţeni îl dă aprinderea acelei scântei divine, care în evoluţia unui popor scapără sub afirmarea de «idee naţională». Deci, scrisul la gazete al acestei plugărimi începe deodată cu manifestarea conştienţii naţionale, încă sub dominaţia stăpânirii maghiare”. Fondatorii „Cuvântului Satelor” colaboraseră la „Poporul Român”, din Budapesta (N. Vucu-Secăşanu, P. Blidariu), „Drapelul” şi „Cartea Satului”, din Lugoj, „Făclia”, din Caransebeş (I. Ciucurel). În 1923, ultimul scoate un prim ziar, al cărui director era preotul Petru Bohariu: „Din satul Şoşdea porneşte la drum, în cele patru vânturi ale Ţării mărite, într-un tiraj de 12 000 exemplare, gazeta «Poporul Românesc». […] El îşi avea redacţia şi administraţia în Şoşdea; se tipărea la Lugoj şi după aceea era adus, neîmpăturat tot la Şoşdea, de unde se făcea expediţia. […] La transcrierea adreselor au fost «mobilizaţi» toţi plugarii cu scris caligrafic din comună, iar la împăturirea foilor şi prinsul adreselor, toţi şcolarii din clasele superioare. Acest tiraj a dat exact o căruţă bine încărcată de hârtie”.
Pe frontispiciul „Cuvântului Satelor” se aflau numele membrilor fondatori: P. Blidariu, Chevereşu Mare; I. Ciucurel, Şoşdea; N. Humă-Bogdan, Bocşa Română; N. Vucu-Secăşanu, Secaş; P. Zestrean, I. Buna şi Gh. Meilă, Clopodia Română; R.I. Arion, Bobda; I. Blagoe, Cenadu Mare; Gh. Ştefan şi Sabin F. Mihai, Nerău; Preda Jianu, Comloşu Mare; Mişa Vasiescu, Lipova; Vichentie Vasii, Giroc; Paul Tărbăţiu, Comorâşte.
Referindu-se la începuturi, I. Ciucurel scria: „Imboldul manifestării în scris la plugarii bănăţeni îl dă aprinderea acelei scântei divine, care în evoluţia unui popor scapără sub afirmarea de «idee naţională». Deci, scrisul la gazete al acestei plugărimi începe deodată cu manifestarea conştienţii naţionale, încă sub dominaţia stăpânirii maghiare”. Fondatorii „Cuvântului Satelor” colaboraseră la „Poporul Român”, din Budapesta (N. Vucu-Secăşanu, P. Blidariu), „Drapelul” şi „Cartea Satului”, din Lugoj, „Făclia”, din Caransebeş (I. Ciucurel). În 1923, ultimul scoate un prim ziar, al cărui director era preotul Petru Bohariu: „Din satul Şoşdea porneşte la drum, în cele patru vânturi ale Ţării mărite, într-un tiraj de 12 000 exemplare, gazeta «Poporul Românesc». […] El îşi avea redacţia şi administraţia în Şoşdea; se tipărea la Lugoj şi după aceea era adus, neîmpăturat tot la Şoşdea, de unde se făcea expediţia. […] La transcrierea adreselor au fost «mobilizaţi» toţi plugarii cu scris caligrafic din comună, iar la împăturirea foilor şi prinsul adreselor, toţi şcolarii din clasele superioare. Acest tiraj a dat exact o căruţă bine încărcată de hârtie”.
Pe frontispiciul „Cuvântului Satelor” se aflau numele membrilor fondatori: P. Blidariu, Chevereşu Mare; I. Ciucurel, Şoşdea; N. Humă-Bogdan, Bocşa Română; N. Vucu-Secăşanu, Secaş; P. Zestrean, I. Buna şi Gh. Meilă, Clopodia Română; R.I. Arion, Bobda; I. Blagoe, Cenadu Mare; Gh. Ştefan şi Sabin F. Mihai, Nerău; Preda Jianu, Comloşu Mare; Mişa Vasiescu, Lipova; Vichentie Vasii, Giroc; Paul Tărbăţiu, Comorâşte.
Cultură
„Zilele trecute ni s-a trimis un «Buletin» în care era o dare de seamă despre activitatea filosofului indian Krishnamurti. Ni l-a trimis un ţăran cărturar, cetitor al gazetei noastre din partea Comloşului mare. Ne permitem să afirmăm şi de astă dată, că gazeta noastră «Cuvântul Satelor» are printre cetitorii ei pe cei mai luminaţi ţărani din Bănat. Numai aşa are înţeles să publicăm un studiu ca «Introducerea în Antroposofie» într-o gazetă poporală” - sunt rândurile surprinzătoare scrise de I. Ciucurel în 10 ianuarie 1936. La fel cum sunt şi cele din manuscrisul publicat acum: „Astfel, gazeta noastră a arătat, că la şcoala superioară de ştiinţă spirituală dela Goetheneam-ul din Dornbach, este şi o secţie a ştiinţelor naturale, care studiază şi aplică pe teren noua metodă zisă: «biologică - dinamică» în agricultură, cu un nou preparat de îngrăşat pământul, cu acelaşi nume”. Iată şi evenimente în care s-a împlicat publicaţia: „Ea a organizat în comuna Şoşdea o «Trupă de diletanţi» model, după care a învăţat să joace pe «Doctorul fără voe» de Moliere, la 1929 a întreprins un turneu prin comunele mari ale Banatului. Costumată cu hainele scumpe ale secolului, împrumutate de la Teatrul din Timişoara, prin felul cum s-a înfăţişat şi a jucat pe scenă, a stârnit surpriză şi admiraţie peste tot. […] Din ea (trupă, n.n.) făcea parte ţăranul Nicolae Peia, instructor de coruri şi fanfare, care prin munca şi talentul său a organizat şi instruit după aceea sub auspiciile «Astrei» o orchestră, cu o altă trupă de teatru din Şoşdea, făcând iarăşi turneu prin tot Banatul cu «Năpasta» lui Caragiale. După teatru, la acele petreceri ale lui Peia, orchestra cânta pentru dans, toată noaptea, având şi saxofon”.
„Zilele trecute ni s-a trimis un «Buletin» în care era o dare de seamă despre activitatea filosofului indian Krishnamurti. Ni l-a trimis un ţăran cărturar, cetitor al gazetei noastre din partea Comloşului mare. Ne permitem să afirmăm şi de astă dată, că gazeta noastră «Cuvântul Satelor» are printre cetitorii ei pe cei mai luminaţi ţărani din Bănat. Numai aşa are înţeles să publicăm un studiu ca «Introducerea în Antroposofie» într-o gazetă poporală” - sunt rândurile surprinzătoare scrise de I. Ciucurel în 10 ianuarie 1936. La fel cum sunt şi cele din manuscrisul publicat acum: „Astfel, gazeta noastră a arătat, că la şcoala superioară de ştiinţă spirituală dela Goetheneam-ul din Dornbach, este şi o secţie a ştiinţelor naturale, care studiază şi aplică pe teren noua metodă zisă: «biologică - dinamică» în agricultură, cu un nou preparat de îngrăşat pământul, cu acelaşi nume”. Iată şi evenimente în care s-a împlicat publicaţia: „Ea a organizat în comuna Şoşdea o «Trupă de diletanţi» model, după care a învăţat să joace pe «Doctorul fără voe» de Moliere, la 1929 a întreprins un turneu prin comunele mari ale Banatului. Costumată cu hainele scumpe ale secolului, împrumutate de la Teatrul din Timişoara, prin felul cum s-a înfăţişat şi a jucat pe scenă, a stârnit surpriză şi admiraţie peste tot. […] Din ea (trupă, n.n.) făcea parte ţăranul Nicolae Peia, instructor de coruri şi fanfare, care prin munca şi talentul său a organizat şi instruit după aceea sub auspiciile «Astrei» o orchestră, cu o altă trupă de teatru din Şoşdea, făcând iarăşi turneu prin tot Banatul cu «Năpasta» lui Caragiale. După teatru, la acele petreceri ale lui Peia, orchestra cânta pentru dans, toată noaptea, având şi saxofon”.
Organizare
„Şi rostul nostru de a trăi ca gazetă, şi va fi şi în viitor, ca să afirmăm tot mai sus şi tot mai tare, că atâta timp cât ţărănimea nu va lua parte la conducerea ţării ca forţă organizată, ca breaslă puternică şi închegată, starea economică a ei nu va înflori, cumpăna dreaptă între valoarea producţiei agricole şi industriale nu se va mai face. Plugărimea ca breaslă va trebui să-şi aibă numai reprezentanţi aleşi din sânul ei, acolo unde se făuresc legile ţării. Salvarea vine numai prin înşine” - opina I. Ciucurel în 19 ianuarie 1936. Ideile ziarului convergeau cu cele ale mişcării corporatiste a lui Mihail Manoilescu, pe care de altfel le-a şi susţinut: reprezentarea în Parlament trebuia să se facă proporţional, pe bresle (corporaţii), acolo trebuind să se afle 150 de ţărani. O singură dată, în 1931, patru din membrii mişcării plugarilor au devenit parlamentari pe listele Partidului Naţional Democrat, condus de Nicolae Iorga; pentru a menţine independenţa jurnalului, I. Ciucurel a refuzat să candideze.
Mişcarea de la „Cuvântul Satelor”, care a înfiinţat apoi Sindicatul agricol, a fost creată ca un ecou la succesul şvabilor: „În sfârşit, deschid ochii acum şi alţi plugari români de seamă, din Banat, şi văd cum concetăţenii lor şvabi, astfel organizaţi, îşi pot valorifica mai bine produsele lor plugăreşti, atât pe piaţa internă, cât şi la export; cum profită de credite agricole în condiţii mai avantajoase dela băncile lor, decât plugarii altor naţii, neorganizaţi”.
„Şi rostul nostru de a trăi ca gazetă, şi va fi şi în viitor, ca să afirmăm tot mai sus şi tot mai tare, că atâta timp cât ţărănimea nu va lua parte la conducerea ţării ca forţă organizată, ca breaslă puternică şi închegată, starea economică a ei nu va înflori, cumpăna dreaptă între valoarea producţiei agricole şi industriale nu se va mai face. Plugărimea ca breaslă va trebui să-şi aibă numai reprezentanţi aleşi din sânul ei, acolo unde se făuresc legile ţării. Salvarea vine numai prin înşine” - opina I. Ciucurel în 19 ianuarie 1936. Ideile ziarului convergeau cu cele ale mişcării corporatiste a lui Mihail Manoilescu, pe care de altfel le-a şi susţinut: reprezentarea în Parlament trebuia să se facă proporţional, pe bresle (corporaţii), acolo trebuind să se afle 150 de ţărani. O singură dată, în 1931, patru din membrii mişcării plugarilor au devenit parlamentari pe listele Partidului Naţional Democrat, condus de Nicolae Iorga; pentru a menţine independenţa jurnalului, I. Ciucurel a refuzat să candideze.
Mişcarea de la „Cuvântul Satelor”, care a înfiinţat apoi Sindicatul agricol, a fost creată ca un ecou la succesul şvabilor: „În sfârşit, deschid ochii acum şi alţi plugari români de seamă, din Banat, şi văd cum concetăţenii lor şvabi, astfel organizaţi, îşi pot valorifica mai bine produsele lor plugăreşti, atât pe piaţa internă, cât şi la export; cum profită de credite agricole în condiţii mai avantajoase dela băncile lor, decât plugarii altor naţii, neorganizaţi”.
Relaţia cu Petru Groza
„S-au făcut unele încercări de organizare ţărănească şi la noi. Durere, una din aceste organizaţii, pe lângă aceea că a urmărit numai scopuri şi materiale, a compromis însăşi ideea, urmând un program cu totul nechibzuit şi un drum potrivnic firii neamului nostru. Este cazul aşa zisului «Front al plugarilor» din Hunedoara, îndrumată pe o cale cu totul greşită de fostul ministru d. Petru Groza. Între altele, această organizaţie nu a admis intelectuali la conducere (afară de d. Groza). […] Telegrama de părtinire a comuniştilor, dată la procesul Anei Pauker dela Chişinău cum şi cartelul cu alegerile, au dat lovitura de graţie […]“ - scria Ioan Ciucurel în numărul din 19 septembrie 1937. La moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, în 1938, I. Ciucurel susţinea că ziarul s-a ţinut „departe de mişcările primejdioase, cum a fost cea apusă acum, sau acea a Dlui Petru Groza dela Hunedoara”.
În plus, se publicau frecvent relatări critice ale celor ce se petreceau în Uniunea Sovietică. În 1953, nota: „În Hunedoara avusem desigur mai puţini cetitori decât în Banat, dar puţinii cari erau formau «elita». Între ei era abonat de la început şi scrisese şi un articol la «Cuv. Satelor» plugarul, ajuns ministru mai târziu sub guvernul Groza: Romulus Zăroni”. Mai scria despre „câteva adunări comune în Lugoj, Făget şi Balinţ”, o mare întrunire la Lugoj la care venise şi Petru Groza (1934), interzisă de prefect, iar apoi: „«Frontul» mai târziu a luat alte directive, decât acelea pe cari le preconizasem. Dar precursorul deschizător de drumuri şi luminiş al «Frontului Plugarilor» tot «Cuvântul Satelor» rămâne”. Încheia: „La 1945, sub guvernul Frontului Democraţiei Populare, în care aveau reprezentanţi pe lângă «Frontul Plugarilor» şi vechile partide politice, «Cuv. Satelor» după o împăcare cu dr. Petru Groza şi Romulus Zăroni, în iluzia că-şi va putea continua apariţia, a deschis chiar o pagină organizaţiei «Frontului» din Timiş, în care se înscriseră individual, unii dintre plugarii mişcării, situaţia politică a ţării fiind fundamental schimbată”. Evident că adevărul nu putea fi spus până la capăt - în numărul din 5 octombrie 1945 Petru Groza era numit „adevăratul Cristos al ţărănimii”, iar în cel din 14 octombrie pe frontispiciu apăreau: director, Ioan Ciucurel; director politic George Moţu. Din 9 octombrie, ziarul aparţinea Frontului Plugarilor, iar despre adunarea organizaţiei din Piaţa Unirii, cu participarea lui Groza, se scriau pagini întregi. Sediul redacţiei se mutase de pe strada Berthelot nr. 2 pe strada Eminescu nr. 5. Şi un ultim episod: în 1955, atunci când fiul său, student la facultatea de medicină, este arestat pentru participarea la o revoltă, I. Ciucurel adresează o petiţie lui Petru Groza şi merge să-i vorbească la Bucureşti.
Pedeapsa va fi redusă de la 12 ani la 9 luni, iar fiul îşi va putea continua studiile.
„S-au făcut unele încercări de organizare ţărănească şi la noi. Durere, una din aceste organizaţii, pe lângă aceea că a urmărit numai scopuri şi materiale, a compromis însăşi ideea, urmând un program cu totul nechibzuit şi un drum potrivnic firii neamului nostru. Este cazul aşa zisului «Front al plugarilor» din Hunedoara, îndrumată pe o cale cu totul greşită de fostul ministru d. Petru Groza. Între altele, această organizaţie nu a admis intelectuali la conducere (afară de d. Groza). […] Telegrama de părtinire a comuniştilor, dată la procesul Anei Pauker dela Chişinău cum şi cartelul cu alegerile, au dat lovitura de graţie […]“ - scria Ioan Ciucurel în numărul din 19 septembrie 1937. La moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, în 1938, I. Ciucurel susţinea că ziarul s-a ţinut „departe de mişcările primejdioase, cum a fost cea apusă acum, sau acea a Dlui Petru Groza dela Hunedoara”.
În plus, se publicau frecvent relatări critice ale celor ce se petreceau în Uniunea Sovietică. În 1953, nota: „În Hunedoara avusem desigur mai puţini cetitori decât în Banat, dar puţinii cari erau formau «elita». Între ei era abonat de la început şi scrisese şi un articol la «Cuv. Satelor» plugarul, ajuns ministru mai târziu sub guvernul Groza: Romulus Zăroni”. Mai scria despre „câteva adunări comune în Lugoj, Făget şi Balinţ”, o mare întrunire la Lugoj la care venise şi Petru Groza (1934), interzisă de prefect, iar apoi: „«Frontul» mai târziu a luat alte directive, decât acelea pe cari le preconizasem. Dar precursorul deschizător de drumuri şi luminiş al «Frontului Plugarilor» tot «Cuvântul Satelor» rămâne”. Încheia: „La 1945, sub guvernul Frontului Democraţiei Populare, în care aveau reprezentanţi pe lângă «Frontul Plugarilor» şi vechile partide politice, «Cuv. Satelor» după o împăcare cu dr. Petru Groza şi Romulus Zăroni, în iluzia că-şi va putea continua apariţia, a deschis chiar o pagină organizaţiei «Frontului» din Timiş, în care se înscriseră individual, unii dintre plugarii mişcării, situaţia politică a ţării fiind fundamental schimbată”. Evident că adevărul nu putea fi spus până la capăt - în numărul din 5 octombrie 1945 Petru Groza era numit „adevăratul Cristos al ţărănimii”, iar în cel din 14 octombrie pe frontispiciu apăreau: director, Ioan Ciucurel; director politic George Moţu. Din 9 octombrie, ziarul aparţinea Frontului Plugarilor, iar despre adunarea organizaţiei din Piaţa Unirii, cu participarea lui Groza, se scriau pagini întregi. Sediul redacţiei se mutase de pe strada Berthelot nr. 2 pe strada Eminescu nr. 5. Şi un ultim episod: în 1955, atunci când fiul său, student la facultatea de medicină, este arestat pentru participarea la o revoltă, I. Ciucurel adresează o petiţie lui Petru Groza şi merge să-i vorbească la Bucureşti.
Pedeapsa va fi redusă de la 12 ani la 9 luni, iar fiul îşi va putea continua studiile.
Portret
În 1997, apărea volumul „Povestiri şi legende”, de Ioan Ciucurel, editat de Fundaţia Culturală „Ioan Slavici” din Arad şi îngrijit de fiica mai mică, Natalia. În prefaţă aceasta scria: „Ioan Ciucurel, autorul acestei cărţi, a văzut lumina zilei în 14 ianuarie 1897, într-o familie de ţărani cu frică de Dumnezeu, în satul Şoşdea, judeţul Caraş-Severin. A urmat şcoala confesională română din satul Şoşdea. Bunicul său, Moş Pepa, din dragoste şi teamă, se opune să-l dea de lângă ei mai departe la şcoală, căci îşi pierduse propriul fiu în floarea vârstei, după ce ajunsese şef de gară în Budapesta. Dar el citeşte cu nesaţ gazete şi cărţi împrumutate de la bibliotecă. Ca autodidact a căutat încontinuu să se lumineze şi să-şi înalţe sufletul, prin cititul celor mai variate şi mai bune cărţi, fiind cunoscător şi de limbi străine. […] A fost un tată ideal, respectat şi iubit. Timp de 21 de ani a străbătut pe jos, săptămânal, 4 km, şi a urcat două dealuri destul de mari - distanţa din satul Şoşdea, până la gară - când mergea la tipografie la oraş pentru redactarea ziarului - dăruindu-se pe sine pentru semenii săi. Istovit de muncă pe deoparte, hărţuit pentru nepredarea cotelor în întregime, impuse de regimul comunist - ba chiar a şi fost acţionat în judecată, ca şi ceilalţi gospodari din sat, pentru că pământul nu producea cât li se impunea să dea; regretul pentru ziarul pe care nu-l mai putea tipări şi mai presus de toate durerea sufletească, trebuind să se despartă de glia strămoşească, de sursa de existenţă materială a familiei ţăranului, prin predarea forţată a pământului, în 1953, la Stat. Toate acestea au contribuit la şubrezirea sănătăţii lui. Se stingea încet, ca o flacă-
ră, arzând şi luminând. A trecut la cele veşnice la
22 octombrie 1955, la vârsta de numai 58 de ani, în satul Şoşdea, într-o zi mohorâtă, cu ploaie măruntă de toamnă”.
A publicat „Transformarea. Sau întoarcerea din Siberia. Roman din vremuri mari” (1931), primul roman scris de un ţăran; „Comoara de sub nuc: poveşti”, în 1947; schiţa satirică „În audienţă la Rege şi Aşa-i în Rumunia Mare. Episoade din zilele aplicării reformei agrare şi ale mişcării antisemite. Bune şi pentru teatru sătesc”. Au rămas în manuscris romanul „Vraja Dunării albastre” şi „Orientarea în haos, spre lumina cunoştinţei”.
În 1997, apărea volumul „Povestiri şi legende”, de Ioan Ciucurel, editat de Fundaţia Culturală „Ioan Slavici” din Arad şi îngrijit de fiica mai mică, Natalia. În prefaţă aceasta scria: „Ioan Ciucurel, autorul acestei cărţi, a văzut lumina zilei în 14 ianuarie 1897, într-o familie de ţărani cu frică de Dumnezeu, în satul Şoşdea, judeţul Caraş-Severin. A urmat şcoala confesională română din satul Şoşdea. Bunicul său, Moş Pepa, din dragoste şi teamă, se opune să-l dea de lângă ei mai departe la şcoală, căci îşi pierduse propriul fiu în floarea vârstei, după ce ajunsese şef de gară în Budapesta. Dar el citeşte cu nesaţ gazete şi cărţi împrumutate de la bibliotecă. Ca autodidact a căutat încontinuu să se lumineze şi să-şi înalţe sufletul, prin cititul celor mai variate şi mai bune cărţi, fiind cunoscător şi de limbi străine. […] A fost un tată ideal, respectat şi iubit. Timp de 21 de ani a străbătut pe jos, săptămânal, 4 km, şi a urcat două dealuri destul de mari - distanţa din satul Şoşdea, până la gară - când mergea la tipografie la oraş pentru redactarea ziarului - dăruindu-se pe sine pentru semenii săi. Istovit de muncă pe deoparte, hărţuit pentru nepredarea cotelor în întregime, impuse de regimul comunist - ba chiar a şi fost acţionat în judecată, ca şi ceilalţi gospodari din sat, pentru că pământul nu producea cât li se impunea să dea; regretul pentru ziarul pe care nu-l mai putea tipări şi mai presus de toate durerea sufletească, trebuind să se despartă de glia strămoşească, de sursa de existenţă materială a familiei ţăranului, prin predarea forţată a pământului, în 1953, la Stat. Toate acestea au contribuit la şubrezirea sănătăţii lui. Se stingea încet, ca o flacă-
ră, arzând şi luminând. A trecut la cele veşnice la
22 octombrie 1955, la vârsta de numai 58 de ani, în satul Şoşdea, într-o zi mohorâtă, cu ploaie măruntă de toamnă”.
A publicat „Transformarea. Sau întoarcerea din Siberia. Roman din vremuri mari” (1931), primul roman scris de un ţăran; „Comoara de sub nuc: poveşti”, în 1947; schiţa satirică „În audienţă la Rege şi Aşa-i în Rumunia Mare. Episoade din zilele aplicării reformei agrare şi ale mişcării antisemite. Bune şi pentru teatru sătesc”. Au rămas în manuscris romanul „Vraja Dunării albastre” şi „Orientarea în haos, spre lumina cunoştinţei”.
Vali Corduneanu
Agenda nr. 43/22 octombrie 2005
Versiune pentru tipărire
