Introducere

 

Când emoţiile distorsionează comunicarea

 

                    

                     Comunicăm în orice condiţii

              Sigur, toţi comunicăm. Foarte puţin putem sta fără să transmitem semnale, fie căsunt verbale, fie că ţin de limbajul trupului. De asemenea, puţine sunt persoanele ce se izolează de semeni rupând relaţiile, intrând în recluziune, comunicând însă prin această retragere tocmai faptul că nu doresc să se integreze în comunitate. Dar dacă toată lumea comunică, puţini sunt specialiştii în comunicare. Şi nu întodeauna sunt, chiar şi ei, scutiţi de atitudini subiective ori păcăliţi prin trunchierea datelor, omisiuni, manipulări. Şi, totuşi, schimbăm mesaje, comunicăm. Faptul că şi unii specialişti în domeniu greşesc uneori ar trebui să nefacă mai circumspecţi, însă nu ar trebui să ne ducă în sfera suspiciunii maladive, adică să suspectăm orice persoană şi orice semnal primit din afară. Vladimir Volkoff, cunoscut şi publicului românesc pentru investigaţiile sale privind dezinformarea, a simţit, la un moment dat, nevoia de a se referi şi el la ceea ce s-a numit “cea mai mare minciună mediatică”, cu referire la “cei 60 000 de morţi de la Timişoara”, din timpul Revoluţiei din 1989. Volkoff chiar crede că a fost organizată o “operaţiune de dezinformare pentru a răspândi în lume convingerea că la Timişoara se găsiseră gropi comune. În realitate, se fotografiaseră doar cadavrele dintr-o morgă, iar minciuna avut picioare scurte”. Prima observaţie este că nici vorbă de operaţiune de dezinformare, ci doar de informaţii preluate la cald, sub presiune emoţională într-o comunitate buimacă şi surescitată de tirul armelor de foc. Apoi, la o minimă verificare (dar Volkoff doar spune, nu indică faptul că ar fi făcut o cercetare a dosarului de presă în cazul respectiv), ar fi aflat că cifra a fost vehiculată în procesul soţilor Ceauşescu şi preluată de ziarişti ruptă din context. Mai mult, cifra a fost lipită de Timişoara, despre care circula doar zvonuri, care nu au putut fi atribuite niciunei surse, preluate de ziariştii profesionişti occidentali surescitaţi şi ei de desfăşurarea evenimentelor de la acea dată din România. Am precizat aici de mai multe ori faptul că faptele pot fi serios distorsionate sub imperiul emoţiilor. În condiţii limită, atunci când există tulburări sociale grave şi se aud focuri de armă, e firesc ca unele observaţii să fie amplificate. Am să dau un exemplu personal, legat cumva de subiectul tratat mai sus: în 17 decembrie 1989, seara, am ajuns la una din intrările în Piaţa Libertăţii din Timişoara. Era frig şi o linişte suspectă. Nu se mai trăgea. Cu o oră înainte, locul fusese teatrul unor confruntări violente între protestatari şi forţele de represiune, dotate chiar cu transportoare amfibii blindate. Atunci, seara, m-am strecurat pe străduţe neumblate şi am ajuns să privesc piaţa pustie. Atunci am crezut că disting cinci cadaver umane aliniate în preajma liniei de tramvai. Prezenţa militarilor înarmaţi m-a determinat să ocolesc şi să mă apropii din altă direcţie. Nu era nimeni acolo. Aceasta nu e o mărturie în instanţă, ci reconstituirea unei stări, pentru a indica faptul că, sub imperiul emoţiilor, oamenii se pot înşela. Iar acest lucru se poate petrece cu o şi mai mare uşurinţă atunci când este vorba de părinţii, copiii sau rudele celor dispăruţi sau împuşcaţi. În relaţia cu aceşti oameni secaţi de durere, hiar şi profesionistul media are sentimente.

 

- continuare în fişierul ataşat -