Gazetar, poet, profesor, traducător, actor, redactor al câtorva publicaţii periodice, alcătuitor al vreo 10 manuale şcolare, semnatar  al unei monografii, profesionist în domeniul culturii şi artei, Cornel Mata şi-a dedicat viaţa literaturii, amatorismului şi propăşirii culturii minorităţii  române din Voivodina.  Îl rugăm  să ni se destăinuie.

- Copil de oameni cu sapă şi seceră, am crescut  pe valea râului  Caraş,  în Voivodinţ. Păzind mieii, citeam “Basmele românilor” de Ispirescu. Evident că şi povestirile lui Creangă, dar şi alte cărţi citite la şcoala primară, mi-au îndreptat  gândurile spre mireasma literaturii române. Citeam cu mare plăcere şi puţinele articole păstrate ale unchiului meu Corneliu Mata, un om de talent şi un distins intelectual între cele două războaie. Desigur şi publicaţiile Casei de presă Liberatea. Am continuat apoi Liceul Mixt Român la Vârşeţ.

- Ce V-a îndemnat să scrieţi şi să publicaţi atâtea articole în "Libertatea" şi în alte ziare şi reviste?

-  Tocmai profesorii  mei de la Liceul Român vârşeţean. Îmi amintesc cu aleasă preţuire de doamna  Sofia Buza, profesoara noastră de limba română şi diriginta mea în clasele I – IV de liceu (actualmente  clasele a V-a – a VIII-a de şcoală generală) care stăruia cu pasiune, dar fără exigenţă, să ne înveţe bine mai ales ortografia limbii române.

Continuând cursurile la Liceul Român din Vârşeţ, am îndrăgit limba română mai ales graţie profesorului şi scriitorului, ulterior colegului de breaslă la LIBERTATEA, Ion Bălan. Fiind elev în clasa a III-a de liceu, la vârsta de ceva mai puţin de 17 ani, mi s-a publicat, datorită vecinului meu, regretatului Micu Mândruţ,  primul articol în “Libertatea”. A fost un debutul modest, dar care m-a bucurat şi mi-a insuflat iubirea faţă de gazetărie. Poate că din acest motiv am studiat limbile română şi sârbă, avându-i profesori pe cei doi oameni de condei: dr. Radu Flora şi Elena- Nina Petrovici, ambii trecuţi în nemurire.

- V-aţi bucurat, după aceea, de o bogată activitate de publicist şi traducător, nu-i aşa? 

- Da, desigur. Ca student nu prea aveam timp să scriu, deşi în decursul verii mai trimiteam la Libertatea informaţii, la pagina sportivă.  În schimb,  în calitate de profesor la Coştei, unde am funcţionat 11 ani,  mi-au fost publicate în gazeta nostră zeci, poate şi sute, de articole mai ales la rubricile cultură şi sport. Am colaborat atunci şi la Bucuria copiilor, apoi la cotidianul Dnevnik din Novi Sad, la Misao (Gândul) şi, sporadic, la Politika din Belgrad, cu traduceri din literatura română – la pagina pentru copii. Şi atunci, dar şi mai târziu, mai scriam şi artiucole care au fost publicate în gazetele locale din comuna Vârşeţ. În anul 1975, la vârsta de 35 de ani, am fost numit, în baza concursului, la postul de redactor şef şi responsabil al revistei Bucuria copiilor. L-am înlocuit pe Mihai Condali care, din pricina bolii, s-a retras de la acest post. Atunci mi-am dat seama că gazetăria este o meserie teribil de grea şi că au avut dreptate cei care propuneau ca ziariştii să primească – ca şi minerii, polişiştii, militarii …- “stagiu beneficiat”. Din păcate, propunerea nu a fost acceptată! La Bucuria am avut mare noroc că Mihăiţă Condali, în loc să se supere că i-am “luat” locul, încă mai  putea să mă ajute.

Doar trei ani am fost redactor al Bucuriei. Anume, lucuiam încă la Coştei şi făceam naveta la Panciova. Un efort nemaipomenit. Dar, dat fiind faptul că în acelaş timp îndeplimeam onorific şi funcţia de vicepreşedinte al comunei Vârşeţ, mi s-a propus, iar eu am acceptat să îndeplinesc profesional funcţia de secretar al Comunităţii de Cultură comunală – un post identiic cu cel al preşedintelui Consiliului Judeţean pentru Cultură în România. Am acceptat,  cu condiţia ca după ce îmi expiră mandatul să mă reîntorc la  Libertatea. Am îndeplinit  această funcţie două mandate, deci 8 ani (1978 – 1986), pentru ca în luna mai 1986 să revin la ziar în calitate de redactor de rubrică. Înfiintându-se pe atunci subredacţia din Vârşeţ a ziarului,  am petrecut aci încă ceva mai bine de 15 ani, până în octombrie 2001, când am trecut la pensie.

Pensionarea nu a însemnat pentru mine şi abandonarea ziaristicii. Colaboram la toate publicaţiile Libertăţii, îndeplineam funcţiile de redactor şef al Cuvântului românesc, al ziarelor locale Satul voivodului, Opinca, Vârşăciorul şi altele. Deci o perioadă de peste 5 decenii, cu mici întreruperii, petrecută cu condeiul în mână. Concomitent am  publicat şi cărţile şi manualele amintite.

- Credeţi că ziristica în limba română în Serbia are viitor?

- Sunt pe deplin sigur că va persista cel puţin până în anul 2060 când, după prevederile unora, vom dispare ca minoritate naţională în Serbia. Cauzele sunt multiple şi le ştim cu toţii: migraţiunile, căsătoriile mixte, natalitatea…. După părerea mea, patru sunt supapele de salvare şi anume: cadre didactice bine pregătite şi cunoscătoare la perfecţie a limbii române, o activitate acerbă a Consiliului Naţional în direcţia păstrării conştiinţei de neam, ajutor permanent primit de la Ţara Mamă şi, nu în ultimul rând, unirea în cuget şi simţiri cu cei care doresc să rămână români în sudul Dunării.

- În final, un gând referitor la jubileul de 65 de ani.

- În primul rând felicitări sincere tuturor acelora care, ca şi mine, dar şi mai înainte, au trecut prin fazele “de pionierat şi adolescenţă” a publicaţilor, la început mai şchiopătânde, iar apoi bune şi chiar foarte bune. Cititorilor urez multă sănătate şi virtute. S-auzim de bine.

- Vă mulţumesc.