Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Stan, Constantin-Tufan - Muzicieni din Banat

În loc de prefaţă*

L-am cunoscut pe maestrul Francisc László, prestigiosul profesor al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, târziu, în toamna anului 2005, printr-o fericită întâmplare legată de aspiraţiile mele doctorale. În urma promulgării noului regulament doctoral (HG nr. 567/2005), prin care se interzicea conducătorilor de doctorat care împliniseră venerabila vârstă de 70 de ani să-şi continue activitatea, a trebuit să renunţ la prestigiosul maestru Gheorghe Firca, cu care convenisem asupra unei viitoare colaborări (având şi afinităţi geografice, amândoi fiind bănăţeni cărăşeni), şi, presat de timp, să-l contactez telefonic pe profesorul László, la recomandarea unui prieten comun, organistul şi muzicologul Franz Metz, rezident în Germania. Îmi amintesc şi acum tonul protocolar, afabil, dar ferm, prin care maestrul îmi adresa câteva întrebări fundamentale: de ce doresc să urmez ciclul de studii doctorale, ce activitate de cercetare muzicologică am efectuat, ce am publicat până în prezent? Mi se sugera, de asemenea, că ar fi bine să încerc totuşi să continui proiectul cu maestrul Firca, eminentul muzicolog, în perspectiva reglementării metodologiei organizării şi desfăşurării studiilor universitare doctorale. Într-adevăr, câteva din aberantele prevederi ce determinaseră o virulentă reacţie din partea reprezentanţilor celui mai înalt for ştiinţific naţional, Academia Română, au fost în cele din urmă abandonate, dar, cu toate acestea, am rămas consecvent cu ultima mea opţiune.

Fără a mi se oferi prea multe certitudini, după ce am făcut schimb de adrese, m-am oferit să-i trimit maestrului, prin poştă, câteva din volumele publicate. A urmat un schimb de mesaje, prin intermediul poştei electronice, prin care maestrul mă informa asupra impresiilor sale. Dincolo de o apreciere în general favorabilă, dar şi de câteva opinii critice, formulate însă cu o politicoasă detaşare şi obiectivitate, mi-a atras atenţia o frază în care eram felicitat pentru consecvenţa cu care utilizam, în mesajele mele, diacriticele, maestrul nereţinându-şi un accent de reproş adresat acelora care, din comoditate, nepăsare sau suficienţă, omit să utilizeze caracterele alfabetului românesc. Am înţeles imediat preţiozitatea structurală a personalităţii maestrului, pedanteria formaţiei sale intelectuale şi nivelul exigenţelor la care urma să mă supun în cazul în care aş fi fost acceptat ca învăţăcel.

Astăzi percep toate aceste evenimente care au prefaţat experienţa mea doctorală ca un parcurs aproape iniţiatic, prin care maestrul îmi testa calităţile, pentru a stabili, într-un final, dacă eram demn să-i fiu discipol. Am avut prilejul să ne cunoaştem, peste puţin timp, la Bucureşti, la Simpozionul Internaţional de Muzicologie „George Enescu”, unde eu trebuia să prezint un material dedicat recitalurilor violonistice susţinute de Enescu la Lugoj, orăşelul încărcat de atâtea semnificaţii culturale, unde îmi desfăşor activitatea profesională. Schiţasem osatura tematică a prezumtivei noastre colaborări, o monografie muzicală închinată oraşului lui Ion Vidu, „doinitorul Banatului”, iar faptul că mă aflam, ca participant activ, la un important for al muzicologiei româneşti şi europene, unde urma să înfăţişez câteva secvenţe semnificative din bogata istorie a Lugojului, oraş cu o certă vocaţie muzicală, probabil că s-a constituit într-un argument decisiv privind hotărârea finală. Maestrul nu mi-a comunicat însă hotărârea sa decât cu câteva clipe înainte de a ne despărţi, la finalul unui concert de la Sala Palatului, în ultima zi a desfăşurării simpozionului, când, după o scurtă şi bărbătească strângere de mâini, cu chipul luminat de un zâmbet condescendent, dar reţinut, m-a îndemnat să-l contactez la Cluj, pentru a definitiva ultimele aspecte legate de colocviul de accedere în anul I doctoral. Şi totuşi, maestrul era frământat de o dilemă: cum voi putea eu surprinde şi exprima marea bogăţie a informaţiilor cuprinse în presa de expresie maghiară şi germană, într-un oraş emblematic pentru relaţiile sale interculturale şi specificul habitaţional plurietnic, manifestate exemplar de-a lungul secolelor? „Nu-ţi cer să înveţi limba maghiară, e mult prea grea – mi-a spus maestrul, pe un ton ferm, cu conotaţii aproape paternale –, în schimb, în cel mai scurt timp, va trebui să contactezi un profesor bun, pentru a urma un curs intensiv de limba germană!”

Prima bucurie, certitudinea că nu se înşelase în privinţa mea, i-am oferit-o maestrului la colocviul de admitere la doctorat, când, deşi teribil de emoţionat, copleşit de prezenţa atâtor corifei ai componisticii şi muzicologiei româneşti şi europene, am reuşit să am o prestaţie bună, prin care i-am convins pe membrii comisiei că merit încrederea Domniilor Lor. Aveam oarecare temeri privind oportunitatea alegerii temei, dar, citind pe chipul distinşilor membri ai comisiei expresia unei generoase acceptări a proiectului, am înţeles cât de importantă le apărea perspectiva identificării şi valorificării trecutului muzical al unei localităţi bănăţene exponenţiale, care a consunat, de-a lungul veacurilor, cu marile realizări artistice naţionale şi chiar europene. Cel mai mândru de frumoasa perspectivă a colaborării noastre era, fireşte, profesorul László, care întrevedea deja generoasele capitole care ar fi urmat să constituie corpusul viitoarei teze: recitalurile lui Franz Liszt şi George Enescu la Lugoj, fascinanta istorie a reuniunilor corale româneşti (cea ortodoxă şi cea greco-catolică), maghiare, germane şi cea evreiască, pleiada de personalităţi culturale a căror activitate a reverberat dincolo de fruntariile Banatului istoric, semnificaţiile unor interferenţe care au definit un spaţiu unic, cu conotaţii baroce, al spiritualităţii bănăţene şi naţionale, oraşul celor trei graiuri, cum era numit Lugojul în secolele XIX-XX.

Au urmat, într-o succesiune galopantă, cu reale virtuţi cinematografice, secvenţele care au determinat iniţierea unui generos proiect care viza reintegrarea compozitorului bănăţean György Kurtág, născut în 1926 la Lugoj, în circuitul cultural românesc. Diligenţele noastre, dublate de consistenţa contribuţiei maestrului Adrian Pop, rectorul Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, au generat o capodoperă, Colindă-Baladă, op. 46, …în amintirea profesorului nostru Felician Brînzeu… (charismaticul profesor de limba şi literatura română de la venerabilul liceu lugojean „Coriolan Brediceanu”, cel care şi-a pus, decisiv, amprenta asupra evoluţiei intelectuale a viitorului muzician), prima creaţie a actualului corifeu al componisticii internaţionale bazată pe un text în limba română (o colindă culeasă de Béla Bartók în comuna Păucineşti, Hunedoara, în anul 1913), a cărei primă audiţie absolută a avut loc la Cluj-Napoca în 29 martie 2009. Emoţionanta experienţă a apropierii de universul sufletesc, dar şi de laboratorul intim al creaţiei unui compozitor care a definit plenar spiritul muzicii culte europene la sfârşitul secolului XX şi începutul veacului XXI s-a constituit într-un impuls care a generat un consistent capitol al tezei mele doctorale, dar şi într-un incitant pretext pentru desfăşurarea unui excepţional simpozion de muzicologie („Arhetipuri româneşti”, sub egida celei de-a VIII-a ediţii a Festivalului Internaţional „Cluj-Modern”, 2009), care l-a avut ca excepţional organizator şi moderator pe maestrul Francisc László. Evenimentul a coincis şi cu lansarea volumului pe care l-am dedicat unor secvenţe mai puţin cunoscute din biografia maestrului Kurtág, petrecute la Lugoj, urbea sa natală, şi Timişoara, burgul în care a acumulat sistematic primele sale cunoştinţe muzicale (György Kurtág. Reîntoarcerea la matricea spirituală, Editura MediaMusica, Cluj-Napoca, 2009), maestrul László onorându-mă cu semnarea unei consistente prefeţe. Trebuie să mărturisesc că profesorul László refuza, cu obstinaţie, implicarea în proiecte editoriale neconcludente, care nu purtau girul profesionalismului. Îmi amintesc refuzul Domniei Sale, pe deplin justificat, de a elabora un cuvânt-înainte la un studiu pe care-l dedicasem lui Zeno Vancea, motivând absenţa unor criterii ştiinţifice riguroase în elaborarea unui tabel cuprinzând studiile muzicologice publicate de compozitorul şi muzicologul bănăţean în presa de specialitate naţională şi europeană. După şocul primului impact, am înţeles sensul observaţiilor maestrului şi direcţia spre care trebuia să tind pentru perpetua desăvârşire a proiectelor mele muzicologice.

Maestrul Francisc László a ştiut să penduleze, cu graţie, între căldura preaplinului său sufletesc (era o fire extrem de sociabilă, luminoasă, generoasă, de o mare dărnicie sufletească) şi rigorile impuse de profesionalismul abordării marii muzici (îl înfuriau teribil abordările amatoristice, facile), pe care a slujit-o cu totală abnegaţie şi dăruire de sine. Era un profund analist, dar spiritul său era deschis şi marilor investigaţii şi sinteze istoriografice, care-i ofereau mari satisfacţii şi suportul pentru viitoare certitudini şi concluzii privind zone mai puţin cercetate din istoria muzicii (biografia şi creaţia lui Bartók au constituit una din temele centrale ale preocupărilor sale muzicologice, iar faptul că Ditta Pásztory, cea de-a doua soţie a lui Bartók, îşi avea obârşia, după mamă, la Lugoj, m-a condus, în final, la descifrarea unei interesante ramificaţii genealogice). Principala lecţie pe care mi-a oferit-o însă preţiosul meu conducător de doctorat a fost inducerea spiritului critic în orice tip de analiză, însuşirea obiectivităţii şi a imparţialităţii în formularea unor judecăţi de valoare şi, în ultimă instanţă, înţelegerea paneuropenismului său funciar.

O banală întâmplare, petrecută în 2008, ultimul meu an doctoral, a avut darul de a scoate în evidenţă prestigiul profesional de care se bucura maestrul László. Unul din bunii mei prieteni, maestrul Remus Taşcău, dirijorul Corului „Ion Vidu” din Lugoj, care, într-un weekend, mă însoţise la Cluj, a fost interpelat de dirijorul Florentin Mihăescu, vechiul şi bunul său coleg şi amic, asupra motivului prezenţei sale în oraşul de la poalele Feleacului: „L-am însoţit pe dl Stan, care este înscris la doctorat”. „Cine este conducătorul său de doctorat?” a replicat, extrem de curios, reputatul artist clujean. „Profesorul Francisc László”, a venit prompt laconicul răspuns. „Atunci e un doctorand bun!” a concluzionat sentenţios maestrul Mihăescu, fără să fi avut prilejul să mă cunoască cândva, singurul criteriu de apreciere reprezentându-l apartenenţa mea la seria doctorală a profesorului László. I-am relatat, mai târziu, episodul maestrului meu, care a schiţat un fin, aproape indefinit zâmbet de satisfacţie.

Cred că definirea sa ca un autentic homo Europaeus (o sintagmă la care ţinea foarte mult), într-o lume contemporană fragmentată de intoleranţă etnică, confesională şi culturală, este cel mai preţios omagiu pe care pot să-l aduc regretatului meu maestru (trecut la Domnul în 17 martie 2010), căruia îi port o luminoasă amintire şi un adânc sentiment de recunoştinţă. Pentru prisosinţa cu care mi-a dăruit carate din nestematele înţelepciunii sale, îi dedic această carte, care reuneşte o parte a scrierilor mele muzicologice (articole, studii, cronici, unele reformulate parţial) elaborate şi publicate între anii 2003 şi 2011.


* Omagiu adus fostului meu profesor Francisc László, publicat în „Banat”, Lugoj, VII, 3 (75), 2010, 23, sub titlul Am fost doctorandul maestrului Francisc László.

Imagine aleatoare

Vršac - Catedrala Romano-Catolică

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank