Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Stan, Constantin-Tufan - Mihail Bejan

Constantin-Tufan Stan

Mihail Bejan

Editura Eurostampa, Timișoara, 2012

__________________________________

Numeroasele restituiri de succes cu care ne-a obişnuit în ultima vreme muzicologul şi genealogul Constantin-Tufan Stan sunt extrem de necesare pentru recuperarea unui trecut aproape dispărut din memoria noastră activă, în timp ce la generaţia nouă nici n-a apucat bine să se instaleze. Arta evocării, punerea în scenă, prospeţimea şi totodată patina limbajului, aşa cum le practică el, generează o confortabilă actualizare dramatică, aducându-ne în conştiinţă, în cazul cărţii de faţă, o personalitate a locului despre care logojănii aproape că nu mai ştiau decât că a devenit numele unui palat pe malul drept al Timişului:  MIHAIL BEJAN (1838-1908), un veritabil „pogan“, dacă nu cumva cel mai mare de la Masa Poganilor de altădată. Din presa vremii, din scrierile lui, din arhive, din corespondenţa şi documentele cu grijă păstrate de descendenţii lui (cărora profesorul Stan le-a câştigat încrederea, căci au văzut, ca şi urmaşii altor lugojeni iluştri, că el le returnează integral şi nedeteriorat materialul documentar pus la dispoziţia sa şi utilizat imediat şi cu mare folos în scrisul său), prinde viaţă, încet-încet, omul cu trăirile lui intense, notarul competent, poliglotul erudit, militantul demn şi neobosit pentru românism în imperiul multilingv, prietenul loial, scriitorul şi gazetarul talentat şi, poate în primul rând, cel dintâi traducător în limba română al unei cronici inestimabile ca valoare pentru istoria noastră: Gesta Hungarorum, renumita şi controversata Cronică a notarului anonim al regelui Béla.

Simion Dănilă

___________________________________

Mihail Bejan, autorul primei traduceri în limba română a Cronicii notarului anonim al regelui Béla

În anii 1901-1902, Mihail Bejan (1838, Gurbediu, Bihor – 1908, Lugoj), unul din cei dintâi universitari români lugojeni (profesor principal la Collegium Professorum et Civicium Universitatis Betliensis, instituţie care şi-a inaugurat cursurile la Lugoj în 6 februarie 1887 – potrivit unui anunţ publicat în presa de expresie maghiară –, fiind, probabil, o extensie a vechiului Colegiu Bethlen din Aiud), a edificat palatul ce-i poartă numele (proiectat de arhitectul timişorean Carol Hart), decorat cu o splendidă ornamentică barocă (închinat veneratei sale soţii Livia, aşa cum rezultă dintr-o inscripţie gravată pe un perete din interiorul edificiului), una din emblemele arhitectonice ale Lugojului contemporan, care adăpostea la parter, în perioada ante- şi interbelică, unul din cele mai selecte localuri lugojene, cafeneaua „Corso”. S-a implicat plenar în viaţa culturală a urbei natale (caracterizată prin exemplare interferenţe etnice şi confesionale), aducându-şi aportul la înfiinţarea, în 1879, a periodicului de limbă maghiară „Krassói Lapok” (devenit, în 1881, „Krassó-Szörényi Lapok”), fondarea reuniunii corale maghiare (Lugosi Magyar Dalegyesület)1 şi a Cazinoului, fiind şi primul preşedinte al Asociaţiei Comercianţilor din localitate2. A colaborat, cu articole cu tematică istorică, la periodicul „Drapelul”, unde a semnat cu pseudonimul Omega (v. Câmpul libertăţii din Lugoj – reflexii fugitive, în „Drapelul”, Lugoj, VII, 130, 1907, 1-2). Prodigioasa sa activitate publicistică s-a reflectat şi în numeroasele articole, studii, culegeri de folclor literar şi obiceiuri publicate în „Speranţa” (Arad), „Familia”, revista lui Iosif Vulcan (informaţii privind obiceiurile românilor la înmormântare au fost preluate de S. Fl. Marian în monumentala sa monografie, apărută sub auspiciile Academiei Române), „Patria” (foaie politică guvernamentală condusă de M. Bejan în perioada 1871-1872), „Viitorul” şi periodicul timişorean „Dreptatea”. Sub acelaşi pseudonim, Omega, consacrat de-a lungul timpului, a publicat pagini de proză scurtă în „Familia”: Aşa a fost să fie! (XXXV, 35, 1899, 414-415), O floare din cimitir (XXXVI, 3, 1900, 31-32), Ziarul bunicii (XXXVI, 20, 1900, 232-233), După 5 ani (XXXVI, 8, 1900, 88, 90), Ultima scrisoare Irinei (XXXVII, 23, 1901, 273). A întreţinut o bogată corespondenţă (în mare parte pierdută) cu numeroase personalităţi ale epocii: dr. Sircu, din Petersburg, dr. Weigand, din Leipzig, dr. Ion G. Sbiera3, din Cernăuţi, Antoniu Mocioni, A. Maniu, Miron Românul, Iosif Popasu, Ioan Meţianu, G. Olteanu, E. Athanasievici, Patriciu Drăgălina, Teodor Păcăţian, Emanuil Ungurianu ş.a.4. Pe plan profesional, Mihail Bejan a elaborat şi publicat una din primele scrieri de popularizare, în limba română, a legii notariale aflate în uz în comitatul Caraş-Severin (un adevărat manual, primul de acest fel în limba română), Articlulu de lege XXXV din anul 1874. Despre notarii publici regesci (Tipografia Alessandru Kocsi, Budapesta, 1875), la puţin timp după ce Dieta din Pesta legiferase înfiinţarea instituţiei notarilor publici. Apărută într-o ediţie trilingvă (română, maghiară şi germană), broşura a fost elaborată de un colectiv din care au mai făcut parte Dem. Bonciu, din Arad (coordonator), şi dr. Aurel Maniu, din Oraviţa (v. „Albina”, Pesta, X, 47, 1875). Textul a fost reluat, în 1903, sub titlul Învăţătură pentru poporul român despre legea adusă în privinţa notarilor publici regesci, şi în 1906, Învăţătură despre legile privitoare la notarii publici regeşti, tom apărut la Sibiu în 1906.

Pe teren bisericesc, M. Bejan s-a implicat în cauza înfiinţării unei episcopii greco-orientale la Timişoara, subscriind cu importante sume de bani la fondul destinat realizării ipoteticului proiect. Într-o epistolă expediată în 25 octombrie 1905, Emanuil Ungurianu îşi exprima sentimentele de satisfacţie pentru zelul cu care M. Bejan se dedica înfăptuirii măreţului deziderat:

„Ai binevoit a subscrie pe sama fondului înfiinţândei episcopii gr.-or. române în Timişoara suma de 1.000 cor.; din această sumă cade pe anul curent rata de 200 cor., ca a cincea parte a sumei subscrise; apropiindu-se acum terminul de solvire, te rog ca să binevoieşti a trimite la mine cu mandat poştal suma de 100 de cor. pe anul curent. […] Recipisa poştală are să servească de chitanţă, iar la finea anului voi litografia lista contribuirilor şi voi trimite fiecărui contribuent câte un exemplar, din care se va convinge că banii trimişi au ajuns la destinaţia lor. Totodată, am onoare a te invita la o consultare în această cauză pe duminica la 5 noiembrie anului curent, după-ameaz la 3 oare, în Timişoara, hotelul «Principele de Coroană»” (Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fondul Mihail Bejan, d. 1-6)5.

Identificarea, de către Mihail Bejan, în anul 1903, a unei table din lemn inscripţionate, pe ambele părţi, cu imagini biblice şi texte în limbile slavă şi română (cu caractere chirilice), descrise şi comentate detaliat, împreună cu Valeriu Branişte (cel care a numit xilogravura Tabla de la Lugoj), în câteva numere succesive ale „Drapelului” (de la nr. 124/1903 – Tabla de la Lugoj. Un monument preţios literar-istoric – până la nr. 146/1903 – Tabla de la Lugoj. Reflexii la articolul dlui I. Popovici), a declanşat o pasionantă dispută istorică şi lingvistică. Supoziţiile şi aserţiunile lui M. Bejan, teoretizate şi amplu argumentate de V. Branişte (cei doi cărturari credeau că descoperiseră un document de o însemnătate capitală pentru istoria limbii române, datându-l pe la mijlocul secolului al XV-lea), susţinute de comentariile dr. Petru Barbu, publicate în „Foaia diecesană” şi preluate în coloanele „Drapelului”, au primit o replică tranşantă din partea lui Iosif Popovici, profesor, la acea dată, la catedra de limba şi literatura română a Universităţii din Viena, după o specializare în fonetică la „Sorbona”, care considera că textele fuseseră elaborate în sec. XVII-XVIII:

„Rog prieteneşte pe dnii Branişte şi Bésán să se oprească de la combinaţii iluzorice, să nu clădească teorii pe cunoştinţe false şi să nu mai creadă că Tabla de la Lugoj e primul monument literar român de o «supremă importanţă»” („Luceafărul”, Budapesta, II, 24, 1903, 400-402, articol preluat în „Drapelul”, Lugoj, III, 145, 1903, 1-3)6.                  

Dar cea mai importantă realizare pe plan cultural o reprezintă elaborarea primei traduceri în limba română, după textul original redactat în limba latină (aflat în Biblioteca Familiei Imperiale din Viena), a unei opere capitale pentru istoriografia românească: Cronica notarului anonim al regelui Béla. Faptele ungurilor / Chronicon Anonymi Belae Regis Notarii. Gesta Hungarorum (Tiparul Tipografiei Archidiecesane, Sibiu, 1899)7. Opusul, publicat într-o ediţie bilingvă româno-latină (cu o Introducere care îi aparţine, probabil, lui Corneliu Diaconovich, cel care îşi asumă şi prezentarea, în paralel, a textului în limba latină şi a unei bogate bibliografii în limbile maghiară, germană şi română), a fost premiat de Academia Română, M. Bejan fiind unul din primii cărturari lugojeni laureaţi ai celui mai înalt for ştiinţific din Regatul Român8. Textul preţioasei traduceri fusese publicat iniţial, în acelaşi an, în „Transilvania”, organul Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român:

„În editura proprie a Asociaţiunii au apărut în anul din urmă două scrieri de mare importanţă pentru istoria noastră naţională. Anume, s-a publicat Cronica Notarului Anonim al Regelui Béla, cel mai vechi şi mai preţios izvor pentru istoria poporului român. Este de-a dreptul inexplicabil cum o scriere atât de importantă pentru istoria noastră, o scriere în jurul căreia s-a creat o întreagă şi foarte bogată literatură în toate limbile culte, a putut rămâne până acum netradusă chiar în limba română şi astfel neaccesibilă cercurilor mai largi ale publicului nostru cetitor” („Transilvania”, Sibiu, organul Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, XXX, IV-V, 1899, 248)9.

Reluarea editării traducerii lui M. Bejan, în volum separat, a fost consemnată în acelaşi număr al periodicului ASTREI: „Chronicon Anonymi Belae Regis Notarii. Gesta Hungarorum / Cronica notarului anonim al regelui Béla. Faptele ungurilor, tradusă din limba latină de Mihail Bejan, notar public reg. în Lugoj. Sub acest titlu a apărut, în Editura Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, în vol. separat de 93 pag., 8º, întâia traducere românească a celei mai vechi cronici a Ungariei, reprodusă din «Transilvania» a.c., paralel cu textul latin, întregit şi adnotat după o ediţiune mai recentă a Academiei Maghiare. […] Broşura, afară de o interesantă introducere, cuprinde un facsimil al primei pagini din cronică (reprodus după Enciclopedia Română), apoi vasta literatură referitoare la Anonymus, în limba latină, germană, maghiară şi română, ce se întinde pe 11 pag.” (Ibidem).

Poate cea mai relevantă secvenţă a textului Cronicii notarului anonim al regelui Béla (a cărei autenticitate este contestată în istoriografia maghiară), citată adesea în literatura de specialitate, care atestă existenţa mai multor voievodate (ducate) române la venirea ungurilor, este reprezentată de momentul întâlnirii solilor ducelui Arpad, Usubuu şi Velue, cu ducele Menumorut, în ţinutul Bihorului (Cum au plecat contra Bihorului, Ediţia Bejan, cap. XX, p. 45). Voievodul românilor, nelăsându-se impresionat de faima lui Attila, „biciul lui Dumnezeu”, ascendentul regilor ungari, refuză cu fermitate şi demnitate orice concesie teritorială privind ţinutul moştenit de la strămoşul său, pământ pe care, din „graţia” împăratului din Constantinopol, „domnul său”, nimeni nu i-l poate răpi:

„Iar trimişii ducelui Arpad, Usubuu şi Velue, plutind peste fluviul Tisa în portul Lucy şi plecând de aici, au venit la fortăreaţa Bihor, [l-]au salutat pe ducele Menumorut şi i-au predat darurile trimise de ducele lor. Şi, aducându-i la cunoştinţă însărcinarea lor de la ducele Arpad, au cerut pământul pe care l-am fost numit mai sus. Iar ducele Menumorut i-a primit afabil şi, înavuţindu-i cu daruri diverse, le-a demandat a treia zi să meargă acasă. Cărora însă astfel le-a răspuns: «Spuneţi-i lui Arpad, ducelui Ungariei, domnului vostru: că îi suntem dator lui, ca amic amicului, întru toate ce îi lipsesc, căci este oaspe şi are trebuinţă de multe, dar pământul ce l-a ţinut din graţia noastră nu-l dăm niciodată până când trăim[;] ne-am supărat şi pentru aceea pentru că ducele Salanus i-a dat foarte mult pământ, ori din iubire, precum zice, ori din temerea ce se trage la îndoială. Noi însă nici din iubire, nici din temere nu-l dăm, ba nici chiar câte o palmă de pământ, cu toate că zice că ar avea drept la el. Şi cuvintele lui nu conturbă inima noastră, prin aceea că ne zice că se trage din viţa regelui Athila, care se numea zbiciul lui Dumnezeu, care tot asemenea, cu mână violentă, a răpit acest pământ de la strămoşul meu, dar acum, din graţia domnului meu, a împăratului din Constantinopole, nimeni nu-l poate răpi din mâinile mele». Şi, zicând acestea, le-a dat voie să se îndepărteze”.

Aşa cum rezultă din textul cronicii, ungurii au întâmpinat, în timpul aventurii lor expansioniste întreprinse în ţinuturile transilvane, o fermă rezistenţă din partea populaţiei autohtone, alcătuite din blahi (români) şi slavi, aflaţi sub sceptrele voievodale ale lui Glad, Gelu şi Menumorut. Nestăvilita dorinţă de a pune stăpânire pe mănoasele pământuri, udate de numeroase ape curgătoare, şi pe nisipurile aurifere şi zăcămintele de sare, după un prealabil act de „viclean” spionaj săvârşit „după datina vulpii”, este surprinsă de cronicarul anonim în cap. XXV, Despre înţelepciunea lui Tuhutum (Ediţia Bejan, p. 51):

„Mai sus pomenitul Tuhutum, bărbat foarte înţelept, a trimis un bărbat viclean, Ognand, ca, umblând pe ascuns, să ispitească calitatea pământului dincolo de pădure şi cum sunt locuitorii săi şi dacă ar fi cu putinţă să poarte război cu ei. Când, ocolind după datina vulpii, a ispitit rodnicia şi bunătatea pământului şi locuitorii săi, până unde poate ajunge vederea omului, i-a plăcut peste măsură şi s-a întors la domnul său cu cea mai mare iuţime. Şi, când a sosit, a vorbit mult domnului său despre bunătatea acelui pământ, că acel pământ este udat cu ape de cele mai bune, al căror nume şi folosinţă le-a spus pe rând, şi că din năsipul acelora se culege aur, şi aurul acelui pământ ar fi cel mai bun şi că acolo s-ar scoate sare […], şi locuitorii acelui pământ ar fi cei mai ticăloşi oameni în toată lumea, căci sunt blahi [români] şi slavi, pentru că n-au alte arme decât arc cu săgeată, şi ducele lor, Gelu, ar fi puţin statornic şi n-are la sine militari buni şi [n-]ar cuteza a se opune la cutezanţa ungurilor, fiindcă suferă multă nedreptate de la cumani şi picenaţi [pecenegi]”.

Mihail Bejan a fost unul din reprezentanţii de frunte ai tinerimii universitare române aflate la studiu în Pesta în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aducându-şi aportul la cristalizarea unor instituţii culturale care au jucat un rol benefic în coagularea sentimentului naţional (Societatea Academică „Petru Maior”, periodicul „Aurora Română”), dar şi la impunerea limbii şi literaturii naţionale, aflate încă în perioada acumulărilor şi decantărilor axiologice. Activitatea de culegător de folclor literar, desfăşurată sub tutela spirituală a lui Atanasie Marian Marienescu (v. ziarul „Albina”), intensitatea demersurilor publicistice au marcat o etapă importantă în procesul afirmării literaturii româneşti bănăţene. Deşi episodica sa practică parlamentară, ca deputat guvernamental în Dieta de la Pesta, iar mai apoi implicarea în fundamentarea unor instituţii culturale ale maghiarilor lugojeni i-au atras unele reacţii cu accente critice, exprimate, uneori, cu nuanţe virulente în presa de expresie română, M. Bejan s-a dedicat ulterior, plenar, unor generoase proiecte culturale promovate sau înfăptuite de intelighenţia românească lugojeană: manifestările Societăţii pentru Fond de Teatru Român (Lugoj, 1888), activitatea Reuniunii Române de Lectură, constituirea ASTREI bănăţene (1896), diligenţele pentru augmentarea unui fond destinat înfiinţării unei episcopii greco-orientale la Timişoara ş.a. Punerea în circulaţie a controversatei Table de la Lugoj, beneficiind de girul lui Valeriu Branişte, a contribuit la crearea unui efervescent spirit polemic (la care s-a raliat şi Iosif Popovici, în paginile „Luceafărului”), care a impulsionat dezbaterile lingvistice privind vechimea şi evoluţia limbii române scrise. Prin elaborarea primei traduceri în limba română a Cronicii notarului anonim al regelui Béla (Sibiu, 1899), premiată de Academia Română, cărturarul lugojean şi-a înscris definitiv numele, la loc de cinste, în istoriografia românească.

_______________________

Bibliografie

Branişte 1989, III = Valeriu Branişte, Corespondenţă, vol. III (1902-1910), Ediţie îngrijită de Gheorghe Iancu şi Valeria Căliman, Editura Minerva, Bucureşti.

DGLR 2004 (AB) = Academia Română, Dicţionarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti.

Istoria Românilor 2010, III = Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologice, Istoria Românilor, vol. III, Genezele româneşti, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti.

Muntean 2004 = Vasile V. Muntean, Spiritualitate bizantină şi românească, Editura Marineasa, Timişoara.

Stan 2010 = Constantin-Tufan Stan, De la Reuniunea Română de Cântări şi Muzică la Corul „Ion Vidu”. 1810-2010. 200 de ani de cânt coral românesc la Lugoj, Editura Eurostampa, Timişoara.

Stratan – Muntean 1981 = Ioan Stratan, Vasile Muntean, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Prefaţă de † Nicolae, Mitropolitul Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara.

 


1 Lugosi Magyar Dalegyesület (Reuniunea de Cânt Maghiară) fusese fondată în 1886. În 1902, după unirea cu asociaţia corală germană, Lugosi Gesang- und Musikverein, fondată de Conrad Paul Wusching în 1852, noua reuniune a luat denumirea de Lugosi Magyar Dal- és Zeneegyesület, nume sub care şi-a serbat pretinsul jubileu de 50 de ani (v. Stan 2010).

2 În anul 1885, M. Bejan a editat un anuar bilingv (maghiaro-german) al Societăţii Elevilor de Comercianţi, al cărui preşedinte a fost („Familia”, Oradea Mare, XXI, 4, 1885, 46).

3 Într-o epistolă expediată lui Valeriu Branişte (datată Cernăuţi, 8/21 februarie 1905), Ion G. Sbiera, mulţumindu-i pentru trimiterea studiului despre Tabla de la Lugoj, identificată de Mihail Bejan, îl ruga să fotografieze documentul şi să-i trimită, pe spesele sale, „un exemplar sau două. Aş dori să o public în opul ce îl tipăresc, ca o rămăşiţă doveditoare despre persecutarea graiului românesc în secolul al treisprezecelea până la tăierea limbei a acelora care îl foloseau în cele religioase […]. Sper că-mi faci acest serviciu, fiindcă el este în folosul cauzei sub al cărei steag au luptat şi luptă deştepţii românilor. De asemenea, aş dori să ştiu cine este acel domn Mihai Bésán în posesiunea căruia se află acum Tabla şi cum se rosteşte numele Bésán, Béjan ori Băşan, Bejan?” (Branişte 1989, III, 68).

4 Vezi Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fondul Mihail Bejan (nr. 117, inv. 5406-5436, d. 1-6), care cuprinde pagini din corespondenţa purtată de Mihail Bejan între anii 1860 şi 1906.

5 Activitatea de mecenat a lui Mihail Bejan, pusă în slujba bisericii ortodoxe, s-a manifestat şi în 1876, când, după marele incendiu din anul 1842 care a mistuit vechea biserică ortodoxă lugojeană, a contribuit, în calitate de preşedinte al comitetului parohial, la finanţarea pictării icoanei Sfântului Mihail de pe turnul din partea dreaptă a sfântului locaş (v. Stratan – Muntean 1981, 126).

6 Opiniile lui Mihail Bejan privitoare la conţinutul şi semnificaţia Tablei de la Lugoj au fost expuse de V. Branişte în „Drapelul”, Lugoj, III, 126, 1903, 1-2, şi III, 127, 1903, 1-2: Tabla de la Lugoj. Un monument preţios literar-istoric. Părerea domnului Bésán. Replicile lui Iosif Popovici au apărut în „Luceafărul”, Budapesta, II, 24, 1903, 400-402, III, 3, 1904, 85-86, III, 4, 1904, 98-100, şi III, 5, 1904, 116-117. Intervenţiile lui Petru Barbu, publicate în periodicul caransebeşean „Foaia diecesană” (numerele 50 şi 51/1903), au fost preluate în paginile „Drapelului”, III, 148, 1903, 1, şi III, 152, 1903, 1-2. Ca reacţie la aserţiunile lui Petru Barbu, V. Branişte a semnat, în „Drapelul”, Lugoj, III, 148, 1903, 2, articolul Brâul Maicii Domnului. Reflexiuni la articolul dlui dr. P. Barbu despre Tabla de la Lugoj. O parte din materialele semnate în „Drapelul” au fost publicate, în acelaşi an, de V. Branişte, între copertele unei broşuri: Tabla de la Lugoj. Un monument preţios literar-istoric, Tipografia Carol Traunfellner, Lugoj, 1903. Opusul a fost reeditat în 2010, într-o ediţie îngrijită de Ioan David (cu un studiu introductiv şi un tabel cronologic), cu o prefaţă de Crişu Dascălu (David Press Print, Timişoara). Transcrierea eronată a numelui lui M. Bésán (é în ortografia maghiară se citeşte e şi nu ă – autorul ediţiei confundându-l, probabil, pe é cu ĕ, care, într-adevăr, potrivit normelor ortografice româneşti antebelice, se citeşte ă –, iar s, ş) a generat o greşeală fatală: numele lui Mihail Bejan (Beşan), cu variantele ortografice maghiare Bésán, Besan, Bezsan (sau Besanu, aşa cum apare numele folcloristului şi publicistului român în Dicţionarul general al literaturii române – v. DGLR 2004 (AB), 70, 272) – este redat, greşit, Băsan, în măsură să inducă o gravă confuzie în rândul istoricilor literari care ar prelua ediţia lui I. David. Bizantinologul lugojean Vasile V. Muntean a încercat, în studiul său Semnificaţia unei xilogravuri din veacul al XVIII-lea (v. Muntean 2004, 177-181), cu prilejul identificării vechii Table (care se află în prezent în Colecţia muzeală a protoieriei din Lugoj), o tranşare definitivă a controverselor legate de anul realizării Tablei (care avea funcţie de talisman), certificând anul 1777, gravat, de altfel, pe una din laturile xilogravurii.

7 Potrivit altor opinii (Paul Lazăr Tonciulescu), traducerea s-ar fi făcut după ediţia publicată în 1892, în limba maghiară, de László Fejérpataki, membru corespondent al Academiei Ungare de Ştiinţe, notele de subsol din ediţia cărturarului lugojean aparţinându-i academicianului maghiar. Explicaţiile din Introducerea ediţiei Bejan risipesc, parţial, unele ambiguităţi: „Deşi traducerea dlui Beşan, după informaţiunile luate de la locurile cele mai competente, este pe deplin fidelă, ne-am văzut totuşi îndemnaţi ca, pentru ridicarea valorii publicaţiunii noastre, să dăm paralel cu traducerea română şi textul original latin, întregit şi adnotat după o ediţiune mai recentă a Academiei Maghiare”. Manuscrisul Cronicii fusese înaintat, în 1897, Tipografiei şi Librăriei Diecezane din Caransebeş. Printr-o adresă semnată de Traian Barzu, directorul instituţiei, datată 14 decembrie 1897, Mihail Bejan era înştiinţat asupra motivelor refuzului de a i se tipări traducerea: „Spectavere Domnule! Cu referinţă la ofertul ce aţi binevoit a mi-l face în privinţa tipărirei şi editării opului Anonymi Belae Regis Notarii, vin a vă comunica, cu profund regret, că am comunicat afacerea cu mai mulţi domni competenţi în cauză şi toţi au convenit în părerea că lucrarea Spectaverităţii Voastre e valoroasă, dar numai puţini specialişti s-ar interesa de ea şi astfel tipografia noastră n-ar putea să-şi scoată nici măcar spesele efective”.

8 Cea de-a doua traducere a Cronicii a fost realizată de academicianul Gheorghe Popa-Lisseanu, în 1934, în Fontes Historiae Daco-Romanorum, vol. I, Bucureşti, iar cea mai recentă îi aparţine lui Paul Lazăr Tonciulescu (Editura Miracol, Bucureşti, 1996), care, în Prefaţă, încercând să risipească opiniile contradictorii care au persistat timp de decenii în istoriografia românească, argumentează ipoteza potrivit căreia autorul Cronicii ar fi notarul regelui Béla I al Ungariei (1061-1063). Originalul cronicii s-a pierdut, dar o copie în limba latină a fost identificată, în 1746, în Biblioteca Familiei Imperiale din Viena, fiind transcrisă şi publicată, pentru prima oară, de Johannes Georgius Schwandtner, în anul 1765, în Scriptores Rerum Hungaricarum. Potrivit celor mai recente investigaţii istoriografice, există posibilitatea ca autorul cronicii să fie Paul, episcopul Transilvaniei, notarul regelui Béla al III-lea (v. Istoria Românilor 2010, III, 242-246).

9 Cealaltă scriere la care se face referire este Conscripţia Episcopului I. I. Klein despre starea numerică şi bisericească a românilor din Transilvania la anul 1733, „cea mai veche statistică a românilor […], copiată de zelosul bibliotecar al Asociaţiunii după un manuscris din biblioteca Brukenthal” („Transilvania”, Sibiu, XXX, IV-V, 1899, 248, 279, 280). Traducerea notarului Mihail Bejan (în scrierile din perioada antebelică, numele său apare, într-o grafie maghiarizată, în mai multe variante: Bésan, Besanu, Beşan sau Beján) a fost publicată, în serial, într-o variantă bilingvă (în limbile latină şi română), cu o consistentă Introducere, nesemnată (elaborată, probabil, de Corneliu Diaconovich, directorul publicaţiei şi prim-secretarul ASTREI; potrivit altor surse, autorul Introducerii ar fi Nicolae Togan), însoţită de un bogat aparat bibliografic, cu titluri preluate din literatura de specialitate în limbile latină, maghiară, germană şi română, în „Transilvania”, Sibiu, XXX, I, 1899, 14-41 (cu un facsimil după originalul în limba latină, aflat la Viena), XXX, III, 1899, 72-165, şi XXX, IV-V, 1899, 132-164. Alte informaţii despre prioritatea lui Mihail Bejan, în „Transilvania”, buletin de tehnică a culturii, Sibiu, 67, iulie-august 1936, 4, 242.

Imagine aleatoare

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank