Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Stan, Constantin-Tufan - Despre plagiat şi plagiatori, sine ira et studio

             Fenomenul plagiatului, o adevărată plagă în societatea românească contemporană, a cunoscut, mai cu seamă în epoca postdecembristă, o alarmantă proliferare. Metodele şi tehnicile comiterii infracţiunii plagiatului, puse în practică, în general, de autori obscuri, cu malefice tendinţe de parvenitism literar şi (sau) administrativ, au făcut obiectul unor procese intens mediatizate, iar în unele cazuri au reprezentat materia primă pentru elaborarea unor documentate şi captivante studii (v. Doru Cosma, De la Dante la Zola. Pe urmele unor procese celebre, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978; Plagiatul la români, selecţie: Pavel Balmuş, Prefaţă: Dan C. Mihăilescu, Editura Arc [Chişinău], 2004; Alexandru Dobrescu, Corsarii minţii. Istoria ilustrată a plagiatului la români, vol. 1, Editura Emolis, 2008; Valeriu Ganea [Cornel Ungureanu], Plagiatori de ieri şi de azi, în „Orizont”, Timişoara, XVII, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 2005, p. 29). Uneori, aşa cum se întâmplă în asemenea cazuri, unii din autorii infracţiunii, deranjaţi de obiecţiile victimelor, au iniţiat plângeri penale, invocând presupuse calomnii. Justiţia, în mod paradoxal, le-a dat, în mai multe situaţii, câştig de cauză, anulând orice criteriu moral şi inhibând orice iniţiativă de demascare.

Meteahna şi practicile sunt vechi (aidoma prostituţiei), dar tehnicile de furt intelectual (asupra cărora vom zăbovi în paginile următoare, aplicat, cu trimitere la surse) au evoluat odată cu timpul, pe fondul pasivităţii publicului larg şi al permisibilităţii legislaţiei şi a autorităţilor în materie, pentru care proprietatea intelectuală şi, pe cale de consecinţă, dreptul de autor rămân simple noţiuni abstracte, necuantificabile. Pentru mentalitatea omului simplu, tâlhărirea inteligenţei e un lucru abstract, nedemn de a fi luat în seamă şi de a fi înfierat, grave şi blamabile fiind doar furtul mobiliar sau cel imobiliar. „Nevinovate” referate gimnaziale sau liceale, compuneri, teze, lucrări de licenţă, dar şi savante cursuri din mediul universitar (din domeniul ştiinţelor exacte, dar şi cel literar), cărţi de muzicologie, tratate şi aşa-zise „studii” continuă să maculeze un domeniu în care ar trebui să troneze cele mai elevate manifestări ale spiritului.

Goana nestăvilită pentru obţinerea facilă a unor doctorate, cu meschinul scop de  menţinere sau ocupare, fără scrupule, a unor posturi didactice (şefíi ale unor catedre sau instituţii, remunerate, bineînţeles, generos), a condus la situaţii aberante, în care nu mai funcţionează nicio minimă probitate profesională, spirit deontologic sau bun-simţ. De altfel, bunul-simţ a devenit o noţiune abstractă, golită de conţinut, o sintagmă valabilă doar pentru cei naivi şi neadaptabili la legile junglei, într-o societate aflată într-o perpetuă mişcare şi transformare. Există autori specializaţi în „elaborarea” unor doctorate, care, la rândul lor, cu un evident dispreţ pentru solicitanţi, copiază, fără nici cel mai elementar discernământ, pagini întregi din lucrări mai puţin cunoscute sau mai greu accesibile, pentru a amâna identificarea sursei şi a induce astfel în eroare comisiile doctorale. Avizul final al membrilor Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU) a devenit un gest aproape mecanic, nimeni neavând interesul de a perturba o logică bine statuată în timp. Infantilii doctoranzi ajung să plătească sume considerabile pentru respectivele făcături, scopul final scuzând orice mijloace.

Cauzele sunt multiple. În anumite situaţii funcţionează o „nevinovată” mentalitate a indiferenţei şi a lipsei de respect pentru cuvântul scris, pe fondul unei precare, superficiale şcolarizări şi, în consecinţă, a unor modeste acumulări de cunoştinţe din domeniul literar. Chiar dacă ar avea bunăvoinţa să utilizeze citate sau să facă trimiteri bibliografice (în situaţia preluării unor idei, concepte sau sintagme literare consacrate), lipsa celor mai elementare cunoştinţe de redactare a unui text cu caracter ştiinţific şi a unor instrumente de lucru i-ar descuraja irevocabil pe autorii unor asemenea iniţiative temerare. Se pare că asistăm la consolidarea unei noi mentalităţi, potrivit căreia doctoratul reprezintă doar o treaptă necesară pentru creşterea cu câteva procente a salariului. Iar această derizorie mentalitate naşte, firesc, lucrări pe măsură care nu au nicio legătură cu vocaţia autenticului cercetător ce ar avea ceva de spus în sfera intelectuală. Noua lege doctorală, care impune, în mod artificial, obligativitatea susţinerii doctoratului în mediile universitare, a transformat cercetarea ştiinţifică într-o meschină afacere administrativă. Astfel, în sfera muzicii, am ajuns să avem doctori în trombon, percuţie şi flaut/piculină, doctori-dirijori, doctori-artişti lirici şi, probabil, doctori-balerini. Unii artişti, de o indubitabilă valoare, într-un dezolant compromis, încropesc, pentru a obţine doctoratul, lucrări muzicologice fără o minimă experienţă în domeniu, rezultatul fiind o jenantă compilaţie, în măsură să le compromită statutul profesional, clădit cu atâta trudă.

            Una din primele tentative de plagiat din spaţiul literar bănăţean, sesizată şi deconspirată cu promptitudine şi profesionalism de Virgiliu Popescu în periodicul timişorean „Luminătoriul”, îi este atribuită lui Iosif Tempea. Câteva secvenţe din viaţa preotului şi profesorului de limba română Iosif Tempea, tatăl pianistului şi compozitorului lugojean Liviu Tempea, fost profesor de pian auxiliar la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj (v. Constantin-Tufan Stan, Liviu Tempea – pianist, pedagog şi compozitor, în „Reflex”, Reşiţa, VI, 7-12 (58-63), 2005, 81-84), au rămas învăluite în mister. Acuzat pentru implicarea în exmatricularea elevului Victor Vlad (viitorul poet dialectal Victor Vlad Delamarina) şi a colegilor săi Ioan Popovici (nuvelistul, de mai târziu, Ioan Popovici-Bănăţeanul), Ioan Lupulescu (fiul unui plugar din satul Herendeşti), Ştefan Lipovan (fiul învăţătorului Şt. Lipovan din Lugoj, cu ascendenţă paternă în comuna Belinţ) şi Zenobie Moise (fiu de ţăran din satul Hodoş) din gimnaziul de stat maghiar din oraşul de pe Timiş, precum şi a desfiinţării Societăţii de Lectură a elevilor români, ca urmare a expunerii unor însemne ale Regatului Român (v. Constantin-Tufan Stan, Iosif Tempea şi episodul exmatriculării elevilor români bănăţeni, în anul 1884, din Gimnaziul de Stat lugojean, în „Banat”, Lugoj, VI, 8, 9, 10 (68, 69, 70), 2009, 23), presa românească bănăţeană a impus, pentru o bună bucată de timp, un adevărat embargo privind orice informaţie referitoare la activitatea sa preoţească şi didactică. Mai mult, de-a lungul vremii s-a aşternut o suspectă tăcere privind legătura sa de rudenie cu pianistul Liviu Tempea, nefiind clar, nici până în prezent, dacă era tatăl sau bunicul său. Se pare că şi pentru Liviu Tempea, referirea explicită la tatăl său, considerat, în anumite cercuri ale societăţii româneşti, drept renegat, devenise stânjenitoare, informaţiile jurnalistice din epocă privitoare la stabilirea vreunor contacte între cei doi fiind extrem de parcimonioase1.

Originar din Toracu Mare (azi în Serbia), Iosif Tempea, înainte de a se stabili la Lugoj, activase ca preot şi profesor de limba şi literatura română la Timişoara şi Caransebeş. În urbea de pe malurile Timişului a fondat gazeta „Desceptarea”, care, deşi a avut o existenţă episodică (25 decembrie 1879/6 ianuarie 1880 – 7 aprilie 1881), a trezit un anumit ecou în epocă, fiind una din primele publicaţii româneşti bănăţene. Numele său figurează la loc de cinste în istoria învăţământului bănăţean (v. Petru Oalde, Lupta pentru limbă românească în Banat, Editura Facla, Timişoara, 1983, p. 219-221), fiind autorul unor studii şi manuale dedicate limbii şi literaturii române, cu o largă circulaţie în epocă: Manual pentru oratoria şi dramaturgia limbei române, după planul ministerial pentru a VI-a clasă gimnazială (Editura autorului, Tipografia Carol Traunfellner, Lugoj, 1885) şi Manual pentru topica, lirica şi didactica limbei române (Editura autorului, Lugoj, 1886).

Stilul şi poetica limbei române în uzul şcoalelor gimnaziale, editat la Lugoj în 1882, este volumul pentru care a fost acuzat de plagiat, la puţin timp după apariţia sa. Profesorul Virgiliu Popescu, fostul său colaborator de la „Desceptarea”, cel care a semnalat plagiatul, urma cursul unor acţiuni similare iniţiate în coloanele unor periodice din Regat: „Timpul”, „Contemporanul” (vezi nr. 2 din 16 iulie 1882 al periodicului ieşean, p. 63-67, unde C. Negruzzi era acuzat de plagierea lui Prosper Mérimée) şi „Literatorul”. Acuta lipsă a manualelor dedicate învăţământului de toate gradele, mai cu seamă în Banat şi Ardeal (literatura română aflându-se încă în etapa cristalizării şi decantării valorice), reprezenta o adevărată tentaţie pentru preluarea ad litteram a unor texte din literatura apuseană, aspect sesizat cu justeţe de V. Popescu: „Literatura noastră, în toate ramurile, e abia în stadiul naşterii, şi aşa, nicio îndoială că, mai ales în manuale scolastice, ne e iertat să împrumutăm de la străini. Aceasta au făcut-o şi o fac şi alte naţiuni, dar autorii străini pre cari îi traducem sau prelucrăm merită din partea noastră cel puţin atâta recunoştinţă ca să-i dăm de adevăraţii autori ai operelor noastre, căci, într-adevăr, e foarte curios, e nedrept ca, după ce cineva s-a ostenit ani întregi până ce a putut compune vreun manual sau op, să vină un al doilea să-l decopieze sau traducă simplu şi să se deie de autorul aceluia” („Luminătoriul”, Timişoara, III, 92, 1882, 1-3).

O primă variantă a opusului (Stilistica limbei române compusă de Iosif Tempea), plagiat, în partea I (Stilul) şi în finalul părţii secunde (Stilistica – v. „Luminătoriul”, Timişoara, III, 93, 1882, 1-3), după manualul lui Antoniu Klima, Handbuch zum Unterrichte im Deutschen Stil, Viena, 1857, apăruse la Sibiu în 1876. Reeditarea plagiatului, sub un alt titlu, a determinat o reacţie virulentă din partea lui V. Popescu: „Am luat noul manual […], l-am frunzărit, şi să vezi! – aceeaşi plagiatură ce s-a publicat şi în 1876, sub alt titlu, adausă însă cu o plagiatură, cu un furt şi mai neruşinat, ca Poetica, ce în mare parte nu-i decât manuscrisul folosit prin anii 1850-1860 şi mai încoace la gimnaziul din Oradea Mare şi tipărit acum de o persoană străină.” Pentru a fi convingător şi a-şi argumenta acuzaţia, V. Popescu prezintă pe două coloane cele două texte: cel original, publicat în limba germană de A. Klima în 1857, şi cel plagiat de I. Tempea peste mai bine de două decenii. Deşi metoda era cât se poate de relevantă (procedeu preluat de V. Popescu, potrivit mărturisirii sale, din „Contemporanul” şi „Timpul”), dincolo de faptul că nicio instanţă nu a pronunţat vreodată vreo sancţiune, trecerea timpului a estompat infracţiunea săvârşită de Tempea, absenţa unui ecou ulterior contribuind la imacularea memoriei cărturarului lugojean, aşezat, se pare, definitiv pe un soclu aurit în istoria învăţământului bănăţean. E un exemplu elocvent pentru ceea ce poate însemna evoluţia unui fenomen negativ, tratat cu indiferenţă de contemporani şi nestopat la timp: răsturnarea adevărului şi a celor mai elementare principii de  deontologie profesională, confundarea şi amalgamarea amatorismului cu profesionalismul, a infractorului cu victima.

            Am identificat, în urmă cu câţiva ani, în arhiva Muzeului Banatului din Timişoara, fondul documentar Nicolae Ursu (inv. nr. 2.027), o epistolă adresată de marele folclorist, în 5 august 1957, redactorului-şef al periodicului timişorean „Scrisul bănăţean”, în care acesta îşi exprima indignarea, în numele preotului Sever Şepeţian, faţă de metodele neortodoxe utilizate de Virgil Birou în „elaborarea” unor materiale dedicate jubileului de 100 de ani al Corului din Chizătău, dar şi în privinţa numeroaselor imixtiuni ale cenzurii în textul manuscrisului părintelui chizătăian. Elaborată într-o perioadă sensibilă, marcată de delaţiuni şi jenante compromisuri din partea unor intelectuali obedienţi faţă de regimul politic instaurat cu ajutorul tancurilor sovietice, epistola, dincolo de curajul şi verticalitatea morală şi intelectuală a autorului, ne relevă câteva din procedeele care fac obiectul demersului nostru, uzitate şi în perioada „obsedantului deceniu”:

 

 

Către tov. redactor-şef al revistei „Scrisul bănăţean”

Loco

 

                În legătură cu publicarea articolului tov. ing. V. Birou în nr. 7 al revistei, privind istoricul corului de la Chizătău2, din partea pr. Sever Şepeţian sunt încredinţat a vă aduce la cunoştinţă următoarele:

                D-sa a rămas profund mâhnit, în primul moment, la citirea acestui articol, de faptul că – atunci când însăşi conducerea revistei avea nu numai cunoştinţă, ci chiar şi în posesia sa, timp de peste 10 zile în vara anului trecut, lucrarea D-sale, Corul de la Chizătău, depusă de subsemnatul spre a vă da avizul ca prim for literar în Banat – dv. aţi consimţit a publica acum, cu anticipaţie, o alcătuire similară, care, bineînţeles, având prioritatea apariţiei, diminuează valoarea şi interesul pt. monografia părintelui Şepeţian.

                Această apariţie grăbită a articolului tov. V.B. confirmă astfel ştirea difuzată la Radio Timişoara, la începutul lui ianuarie a.c., că „în curând va apărea istoricul Corului de la Chizătău scris de un scriitor bănăţean”, ştire provenită tot din cadrul revistei „Scrisul bănăţean”, deşi colaboratorii dv. ştiau că sub egida Ministerului Culturii în curând va apărea lucrarea părintelui Şepeţian cu acelaşi conţinut3.

                D-sa găseşte că asemenea procedeu nu constituie probitate literară şi nici uzanţă normală în materie de publicitate.

                Că tov. V.B. a avut suficiente date pt. a scrie acest articol, pr. Şepeţian nu trage la-ndoială aceste izvoare şi nici libertatea şi capacitatea literară a scriitorului, deşi pe alocuri, în introducere, mai ales datele familiale ale dirijorului întemeietor nefiind nicăieri publicate până acum decât în lucrarea D-sale, desigur că l-au ajutat pe tov. V.B., care, după însăşi afirmaţia unui redactor al dv., „a răsfoit monografia la redacţie” şi fireşte că şi-a notat şi izvoarele documentare în timpul cât a stat depusă la dumneavoastră, spre a i se da un referat pt. publicare, nicidecum nu pt. inspiraţia şi stimularea altora de a-i face concurenţă primului autor.

                Articolul în discuţie mai conţine şi pasagii din Istoricul Corului Vocal al Plugarilor din Chizătău, apărut la 1904, fără a fi amintită această sursă. Broşura respectivă fiind anonimă, alcătuirea ei aparţine – după cum bine se ştie – celui de al doilea dirijor din Chizătău, Lucian Şepeţian, tatăl lui Sever Şepeţian, şi care istoric, în formă dezvoltată şi continuată de 50 de ani încoace, constituie lucrarea în curs de apariţie a pr. Şepeţian.

                Spre a justifica această nedumerire, mai consider necesar a preciza aici şi faptul că delegatul revistei, tov. Radu Theodoru, spre mulţumirea tuturora, şi-a luat angajamentul – la prima şedinţă a comisiei regionale de organizare a sărbătoririi centenarului, ţinută la Sfatul Pop. Reg. pe la mijlocul lui aprilie a.c., când în proiectul de plan al serbărilor s-a citit şi despre apariţia în curând a lucrării sub egida Ministerului Culturii – că revista va scoate un număr festiv închinat acestui important eveniment cultural istoric, care, în mod firesc, s-a înţeles că va apărea la începutul lui septembrie a.c., la niciun caz nu sub formă fragmentară şi cu anticipaţie, în numărul din iulie şi, probabil, în continuare imediată, în august.

                În acest sens înţelese lucrurile, autorul de la Chizătău, pr. Sever Şepeţian, prezent la şedinţă, n-a mai luat cuvântul în această privinţă, altfel, desigur, ar fi obiecţionat cu legitimă nemulţumire apariţia unei alte lucrări similare, înainte de a D-sale, care, pt. anumite forme şi îmbunătăţiri, a trecut, vrând-nevrând, prin atâtea mâini: la dv., la scriitori, la Partid, la Muzeu, cenzură etc., constituind astfel sursă de inspiraţie, documentaţie şi imbold pt. mulţi comentatori ai acestui eveniment.

                Cu aceste lămuriri, precizări de atitudini şi înlănţuiri de fapte, pr. Şepeţian vă întreabă să judecaţi dv. înşivă cazul, dacă s-a procedat corect, asigurându‑vă totuşi de bunele sentimente ce le păstrează faţă de revista „Scrisul bănăţean”, atât D-sa, cât şi subsemnatul.

 

Nicolae Ursu

Timişoara, la 05.08.1957

 

 

Note

 


1 Peste ani, Liviu Tempea, marcat încă, probabil, de ecoul negativ declanşat de atitudinea tatălui său, va manifesta o anumită reticenţă faţă de Reuniunea Română de Cântări şi Muzică (corala ortodoxă). Astfel, în anul 1909, în cadrul unui concert susţinut alături de soprana Ana Heraru-Bobora, a evitat să evolueze sub egida venerabilei instituţii culturale a românilor lugojeni (potrivit uzanţelor statuate în viaţa concertistică lugojeană), declanşând un dialog polemic, în paginile gazetei „Drapelul”, cu Valeriu Branişte (v. Constantin-Tufan Stan, Liviu Tempea – Valeriu Branişte: accente polemice în viaţa concertistică lugojeană la începutul secolului XX, în „Banat”, Lugoj, V, 7 (55), 2008, 23, şi Constantin-Tufan Stan, Muzicieni din Banat, Editura Eurostampa, Timişoara, 2011).

2 E vorba de amplul articol Spre piscuri de lumină (la 100 de ani de la înfiinţarea Corului din Chizătău), publicat de Virgil Birou în „Scrisul bănăţean”, Timişoara, VII (40), 7, iulie 1957, 86-92. Scriitorul timişorean, impasibil la protestele preotului Sever Şepeţian, adresate lui Al. Jebeleanu, redactorul-şef al revistei, exprimate prin intermediul lui Nicolae Ursu, şi-a continuat, în acelaşi ton, demersul publicistic: Biruinţe, lovituri piezişe şi din nou biruinţă („Scrisul bănăţean”, Timişoara, VII (41), 8, august 1957, 59-65); Centenarul Corului din Chizătău. Ciprian Porumbescu la Chizătău („Scrisul bănăţean”, Timişoara, VII (42), 9, septembrie 1957, 50-57).

3 Cartea lui Sever Şepeţian, Corul de la Chizătău, a apărut, în acelaşi an, la Editura de Stat Didactică şi Pedagogică [Bucureşti], 1957. Consultarea manuscrisului, redactat de Sever Şepeţian prin dactilografiere (Muzeul Banatului Timişoara, fondul Nicolae Ursu, inv. nr. 2.025), ne relevă dimensiunea intervenţiei cenzurii (v. Corul din Chizătău, Ediţie îngrijită de Constantin-Tufan Stan, Editura Marineasa, 2004, în care sunt prezentate, în paralel, dactilograma părintelui chizătăian şi textul ediţiei din 1957).

Imagine aleatoare

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank