În ceea ce-i priveşte numele, sunt aceleaşi de spus ca mai sus. Cele neaoşe ca purceluşă, scrofiţă, sunt ciudate şi legate mai degrabă de sunetele emise („cic-cic-cic" potrivite chemării porcului de către om) decât de înfăţişarea speciei.

Pasărea apare la noi o dată cu migraţia de primăvară, alegând ca staţie estivală locurile cu tufărişuri dese şi crângurile tinere de la câmpie până la munte. Penajul ei este cenuşiu cu slabă tentă cafenie, partea ventrală fiind albicioasă. Se aseamănă foarte tare cu silvia-de-câmp care nu are însă obrazul marcat de pene întunecate iar coada ceva mai lungă ca surata ei.

Cuibul este format din fibre vegetale şi căptuşit cu păr, cu lână, unite prin fire culese din pânzele de păianjen. Este construit în tufişurile dese, la mică înălţime.

Hrana constă din insecte mici, larve sau ouăle acestora, rar din fructe moi.

Locurile dăinuirii sale sunt similare celor ale speciei precedente, în care sălăşluieşte mai ascuns, ferită de ochiul curios al străinului şi totuşi nu atât de sperioasă ca celelalte silvii. Sunetul ce-l emite este inconfundabil, uşor deci de recunoscut, alcătuit dintr-un piruit scurt urmat de o prelungă rulare-curgere a aceluiaşi ton, ca o flecăreală parcă fără sfârşit {curruca de la latinescul curro, aici în sensul de curgere).

Foto: Lucian Pârvulescu

Editura „Tempus“, Timişoara - 2008