Înregistrările cu lui Mircea Eliade, Nichita Stănescu, Eugen Todoran şi Damian Ureche sunt câteva dintre cele mai preţioase documente
„Vocea umană este un tezaur magic, atât de senzaţional, încât împreună cu ea poate vibra în timp o parte din noi“, spune realizatoarea de emisiuni la Radio Timişoara, poeta şi prozatoarea Veronica Balaj. Pasiunea ei pentru microfon şi comunicarea pe unde hertziene s-a materializat, între altele, într-o colecţie de voci ale unor personalităţi de marcă din cultura românească şi internaţională contemporană.
Veronica Balaj, un nume în literele cetăţii, ale ţării şi dincolo de ea, autoare de volume de referinţă, dar şi de emisiuni radio de aceeaşi dimensiune, şi-a însuşit cu prisosinţă spusele unui trezorier american, conform cărora nu mai trebuie să munceşti atât timp cât în viaţă poţi face ceea ce-ţi place... În locuinţa ei timişoreană se împletesc atmosfera sobră a creatorilor de valori, cu nostalgia lumii unei aristocraţii de demult, sugerată de tablourile vechilor maeştri bănăţeni şi de pe alte plaiuri, de biblioteca cu nestemate ale culturii universale şi... cu cea degajată de eleganţa şi prietenia nedisimulată a gazdei. O gazdă mereu zâmbitoare şi primitoare, excelentă parteneră de dialog, mai cu seamă când vine vorba despre două lucruri, cele mai importante din viaţa ei: cărţile pe care le citeşte, cele pe care le scrie şi... dar nu ştie în primul moment să mi precizeze priorităţile, radioul sau harul pentru scris. La ea, însă, ambele se completează reciproc. „Viaţa literară“ şi „Caruselul cultural“ de la Radio Timişoara şi zilele şi nopţile petrecute la masa de lucru, „şantierul literelor“, cum uneori îi place să-şi numească citadela creaţiei, sunt tot atâtea repere în viaţa ei de om de carte şi dăruit cu trup şi suflet comunicării pe unde hertziene. Pentru că scriu despre ea la „Senzaţional“, îmi spune că pur şi simplu senzaţional e faptul că-şi iubeşte meseria, că ştie să preţuiască existenţa, clipa, frumosul, îşi caută emoţiile sublime, „întâmplările, cele pe care le-am depăşit şi cele pe care le aşteptăm“. „Când te afli faţă n faţă cu cineva care-ţi transmite o undă de emoţie, una dintre cele înălţătoare, simţi că nu trăieşti degeaba“, spune poeta, cea care ca ziaristă a cunoscut sute de nume de marcă din cultura românească, şi nu numai... La tot atâtea voci se ridică interviurile pe care le-a realizat, dialoguri luând calea eterului şi încântând milioane de ascultători. A avut fericita şansă de a fi autoarea timp de 15 ani - şi chiar pe mai departe - a celor două emisiuni de radio complexe, care-i definesc personalitatea şi cărora, fireşte, le-a conferit an de an câte ceva din complexa ei personalitate de poetă şi romancieră. De fapt, dorinţa ei de a încredinţa pentru eternitate peliculei magnetice sau unor suporturi electronice vocile celor care i-au intersectat drumurile creaţiei şi cele ale emoţiilor dăruite apoi tiparului s-a născut într-unul din studiourile postului de radio de pe strada Pestalozzi, locul unde şi-a petrecut o bună parte din viaţă şi de unde pornesc cuvintele încărcate de speranţe… Veronica Balaj a înmagazinat acolo mai bine de 200 de voci celebre care alcătuiesc acum o parte importantă din truda fiinţei ei şi din tezaurul sonor al fonotecii. De fapt, totul a început chiar înainte de 1989…
O piesă pentru costumul lui Blaga
Amintirile Veronicăi Balaj izvorâte din vocile stocate de a lungul anilor au rămas să ne apropie celebritatea celor care mai sunt sau au plecat spre alte zări… Vocea caldă şi blândă a doamnei care a fost Lelia Rugescu, nepoata poetului, dramaturgului şi eseistului Lucian Blaga, mai răsună aevea parcă în conştiinţa celor care l-au iubit şi preţuit pe autorul „Poemelor luminii” şi al „Curţilor dorului”. În casa Leliei Rugescu se făurise un restitutio, atunci la vizita Veronicăi Balaj la Lancrăm, un dar care avea să dăinuie prin vocea poetului. O scrisoare cuprinzând o scenetă, care a reînviat un crâmpei de viaţă de pe vremea când Blaga era licean la Braşov, a prins viaţă la microfonul Veronicăi Balaj. O savuroasă comedioară în care erau distribuiţi toţi membrii familiei, imagina o doleanţă a tânărului: un costum pentru puberul crescut în înălţime şi cu mustaţa mijită firav. Fireşte, sceneta a „prins” în familia juvenilului autor, Blaga însuşi, iar costumul a fost „produs” întocmai, spre fericirea celui care şi-l dorea cu atâta ardoare. De altfel, sceneta a constituit şi o premieră la Radio Timişoara. Lelia Rugescu, trecută şi ea în eternitate, o legendă într-o fonotecă cu „voci de aur”, istoriseşte despre o viaţă pe care a trăit-o în copilărie alături de cel ce urma să devină unul dintre poeţii naţiunii. Este, mărturiseşte Veronica, interviul care-i este cel mai drag.
Ion Barbu vs. George Călinescu
În galeria vocilor strânse de Veronica Balaj se înscrie şi cea a soţiei poetului Ion Barbu, pseudonimul lui Dan Barbilian. Vocea dnei Gerda Barbilian i-a deschis universul celui care a fost matematicianul şi poetul versurilor parnasiene, al melcilor şi al „Jocului secund”, într-o atmosferă austeră, cu patul în care îi plăcea să scrie când nu era la Capşa. Aceeaşi voce i-a evocat strada în care poetul a aruncat cu „Istoria literaturii române” după Călinescu, fiindcă nu i a plăcut ce scrisese despre el, vocea Gerdei Barbilian, soţia care păstrase cu sfinţenie şi aşezase lângă sufletul ei fiecare cuvânt care însemna spirit şi mărturie a unor vremuri şi lumi, adunate în preţioase însemnări destinate unei cărţi despre Barbu-Barbilian… O întâmplare pe care Veronica Balaj n-o poate uita s-a petrecut pe când o înregistra pe venerabila doamnă. „La urmă parcă mi-a dat ghes diavolul şi am întrebat-o de vârstă”, îşi aminteşte. I-a spus. Avea mulţi. Când s-a încheiat in-
terviul, i-a spus delicat: „Drăguţă, şterge te rog partea cu vârsta. Feminitatea nu îmbătrâneşte niciodată”.
În galeria vocilor strânse de Veronica Balaj se înscrie şi cea a soţiei poetului Ion Barbu, pseudonimul lui Dan Barbilian. Vocea dnei Gerda Barbilian i-a deschis universul celui care a fost matematicianul şi poetul versurilor parnasiene, al melcilor şi al „Jocului secund”, într-o atmosferă austeră, cu patul în care îi plăcea să scrie când nu era la Capşa. Aceeaşi voce i-a evocat strada în care poetul a aruncat cu „Istoria literaturii române” după Călinescu, fiindcă nu i a plăcut ce scrisese despre el, vocea Gerdei Barbilian, soţia care păstrase cu sfinţenie şi aşezase lângă sufletul ei fiecare cuvânt care însemna spirit şi mărturie a unor vremuri şi lumi, adunate în preţioase însemnări destinate unei cărţi despre Barbu-Barbilian… O întâmplare pe care Veronica Balaj n-o poate uita s-a petrecut pe când o înregistra pe venerabila doamnă. „La urmă parcă mi-a dat ghes diavolul şi am întrebat-o de vârstă”, îşi aminteşte. I-a spus. Avea mulţi. Când s-a încheiat in-
terviul, i-a spus delicat: „Drăguţă, şterge te rog partea cu vârsta. Feminitatea nu îmbătrâneşte niciodată”.
Nichita şi cuvintele pentru fata blondă
Vorbe de duh şi de suflet i-a spus Nichita Stănescu la prima şi ultima ei întâlnire cu poetul, care la un an după aceea a plecat în lumea umbrelor. I-a rămas, însă, fiinţa într-o voce. A impresionat-o apariţia celui care atunci, la fine de octombrie, a intrat năvalnic în sala festivă a Căminului cultural din Teremia Mare. Se organizase o tabără de pictură şi poezie, la care Nichita fusese invitat de onoare, îşi aminteşte Veronica Balaj de acel moment, când poetul fusese asaltat de cei prezenţi, dintre care majoritatea îl tutuiau. „Emana o undă stranie, aproape o vrajă, şi mă intriga teribil că-l tutuiau pe acel mesager al poeziei româneşti, cu privirea albastră”, spune Veronica astăzi, refăcând în subconştient imaginea celui dispărut… În cele din urmă s-au aşezat alături, pe scaunele de la masa pregătită festiv. A vrut să-l servească. A refuzat, spunând: „Ia te uită ce fată blondă şi frumoasă mi-e comeseană”. Din acea clipă, îşi aminteşte ea, a prins viaţă ideea de a-l imortaliza pe poetul de investigaţie a absolutului. A reţinut cu luare aminte fiecare frază rostită, atunci când el i-a explicat deosebirea dintre greşeală şi eroare. Una din întrebările care cu obstinaţie îi scruta conştiinţa era - moment de inconfundabilă duioşie şi aproape feciorelnică inocenţă, - cum de le-a permis să-l tutuiască. „Noi poeţii suntem o mare ceată de nebuni, care nu purtăm cravate şi mănuşile la vedere”, i-a răspuns. „A fost nu doar un poet, ci o rază de înţelepciune, vocea lui este un mesaj care rămâne fiinţă vie pe veci”, îşi aminteşte Veronica Balaj.
Vorbe de duh şi de suflet i-a spus Nichita Stănescu la prima şi ultima ei întâlnire cu poetul, care la un an după aceea a plecat în lumea umbrelor. I-a rămas, însă, fiinţa într-o voce. A impresionat-o apariţia celui care atunci, la fine de octombrie, a intrat năvalnic în sala festivă a Căminului cultural din Teremia Mare. Se organizase o tabără de pictură şi poezie, la care Nichita fusese invitat de onoare, îşi aminteşte Veronica Balaj de acel moment, când poetul fusese asaltat de cei prezenţi, dintre care majoritatea îl tutuiau. „Emana o undă stranie, aproape o vrajă, şi mă intriga teribil că-l tutuiau pe acel mesager al poeziei româneşti, cu privirea albastră”, spune Veronica astăzi, refăcând în subconştient imaginea celui dispărut… În cele din urmă s-au aşezat alături, pe scaunele de la masa pregătită festiv. A vrut să-l servească. A refuzat, spunând: „Ia te uită ce fată blondă şi frumoasă mi-e comeseană”. Din acea clipă, îşi aminteşte ea, a prins viaţă ideea de a-l imortaliza pe poetul de investigaţie a absolutului. A reţinut cu luare aminte fiecare frază rostită, atunci când el i-a explicat deosebirea dintre greşeală şi eroare. Una din întrebările care cu obstinaţie îi scruta conştiinţa era - moment de inconfundabilă duioşie şi aproape feciorelnică inocenţă, - cum de le-a permis să-l tutuiască. „Noi poeţii suntem o mare ceată de nebuni, care nu purtăm cravate şi mănuşile la vedere”, i-a răspuns. „A fost nu doar un poet, ci o rază de înţelepciune, vocea lui este un mesaj care rămâne fiinţă vie pe veci”, îşi aminteşte Veronica Balaj.
Fonoteca de aur
„Este greu de explicat ce simţi când te ajung din urmă vocile sufletelor care s-au ridicat în eternitate. Logica e biruită de o imensă derută şi nimic nu suplineşte acea clipă care te răzbeşte”, spune poeta şi scriitoarea existenţelor zdrobite de stânca deznădejdii. „Atunci, împreună cu acel mesaj te împresoară durerea, pe care uneori nici vremea nu ţi-o poate tămădui”, mai spune ea… Aşa s-a întâmplat într-o frumoasă zi de primăvară, sub o imensă magnolie înflorită, în curtea studioului de pe strada Cluj, unde venise poetul Alexandru Jebeleanu, să-i vorbească despre noul său volum de poeme. Urma să-l lanseze peste puţin timp. Dar n-a mai fost să fie. L-a părăsit viaţa în plină stradă. În buzunarul hainei avea numărul de telefon al poetei Veronica Balaj. Aşa l-au identificat infirmierii spitalului în care fusese adus. Au rămas vocea şi jurnalul poetului. Fusese ultimul său interviu la Radio Timişoara… Acelaşi sentiment de neputinţă a cuprins-o atunci când studenţii şi profesorii Universităţii de Vest l-au comemorat pe eruditul profesor Eugen Todoran. Glasul dascălului preţuit, răsunând în aulă, a cutremurat atât de mult, încât a reverberat încă multă vreme în conştiinţa foştilor colegi şi studenţi. Acelaşi moment s-a repetat şi în Capitală, la Uniunea Scriitorilor.
De fiecare dată, se confesează Veronica Balaj, îi dau târcoale tristeţile aproape de netămăduit, când îi revin în memorie vocile lui Mircea Eliade, primită în dar de la colegul Petru Cârdu de la Radio Novi Sad, cea a lui Damian Ureche sau cea a lui Ştefan Augustin Doinaş. Odată mai mult şi-a dat seama de mesajul extraordinar pe care-l transmite vocea umană, într-un moment care a marcat-o profund. Realizase o emisiune înregistrată cu actorul Sandu Simionică, ce avea să fie difuzată peste câteva zile. La scurt timp, în-tr-un Ajun de Crăciun, a venit vestea morţii năprasnice a artistului… În timpul slujbei de înhumare, stranie coincidenţă, la Radio Timişoara se auzea vocea lui Sandu Simionică, recitând din creaţia eminesciană…
Nu-şi disimulează un zâmbet nostalgic şi tristele aduceri aminte pentru cel ce a fost Damian Ureche, poetul, epigramistul, cerebralul, cel care într-o admirabilă prietenie cu criticul de artă Radu Melnic repeta în nesfârşitele şi neuitatele nopţi de versuri şi spirituală boemie, pentru eternitate parcă, zicala-i devenită aproape celebră: „Sunt poet şi sunt vremelnic, eu şi amicul Radu Melnic“. Stăpâna vocilor îl abordase cu necontenite rugăminţi, cu dorinţa de a-i reţine pentru mai apoi glasul şi tulburătoarea-i poezie. Zadarnic parcă, până când... un vin de viaţă lungă, clipe de voioasă destindere cu nobilimea poeziei bănăţene şi redutabila ei putere de convingere, l-au adus în faţa microfonului pe rebelul cuvintelor de spirit. A fost... vremelnic; a rămas un glas.
„Este greu de explicat ce simţi când te ajung din urmă vocile sufletelor care s-au ridicat în eternitate. Logica e biruită de o imensă derută şi nimic nu suplineşte acea clipă care te răzbeşte”, spune poeta şi scriitoarea existenţelor zdrobite de stânca deznădejdii. „Atunci, împreună cu acel mesaj te împresoară durerea, pe care uneori nici vremea nu ţi-o poate tămădui”, mai spune ea… Aşa s-a întâmplat într-o frumoasă zi de primăvară, sub o imensă magnolie înflorită, în curtea studioului de pe strada Cluj, unde venise poetul Alexandru Jebeleanu, să-i vorbească despre noul său volum de poeme. Urma să-l lanseze peste puţin timp. Dar n-a mai fost să fie. L-a părăsit viaţa în plină stradă. În buzunarul hainei avea numărul de telefon al poetei Veronica Balaj. Aşa l-au identificat infirmierii spitalului în care fusese adus. Au rămas vocea şi jurnalul poetului. Fusese ultimul său interviu la Radio Timişoara… Acelaşi sentiment de neputinţă a cuprins-o atunci când studenţii şi profesorii Universităţii de Vest l-au comemorat pe eruditul profesor Eugen Todoran. Glasul dascălului preţuit, răsunând în aulă, a cutremurat atât de mult, încât a reverberat încă multă vreme în conştiinţa foştilor colegi şi studenţi. Acelaşi moment s-a repetat şi în Capitală, la Uniunea Scriitorilor.
De fiecare dată, se confesează Veronica Balaj, îi dau târcoale tristeţile aproape de netămăduit, când îi revin în memorie vocile lui Mircea Eliade, primită în dar de la colegul Petru Cârdu de la Radio Novi Sad, cea a lui Damian Ureche sau cea a lui Ştefan Augustin Doinaş. Odată mai mult şi-a dat seama de mesajul extraordinar pe care-l transmite vocea umană, într-un moment care a marcat-o profund. Realizase o emisiune înregistrată cu actorul Sandu Simionică, ce avea să fie difuzată peste câteva zile. La scurt timp, în-tr-un Ajun de Crăciun, a venit vestea morţii năprasnice a artistului… În timpul slujbei de înhumare, stranie coincidenţă, la Radio Timişoara se auzea vocea lui Sandu Simionică, recitând din creaţia eminesciană…
Nu-şi disimulează un zâmbet nostalgic şi tristele aduceri aminte pentru cel ce a fost Damian Ureche, poetul, epigramistul, cerebralul, cel care într-o admirabilă prietenie cu criticul de artă Radu Melnic repeta în nesfârşitele şi neuitatele nopţi de versuri şi spirituală boemie, pentru eternitate parcă, zicala-i devenită aproape celebră: „Sunt poet şi sunt vremelnic, eu şi amicul Radu Melnic“. Stăpâna vocilor îl abordase cu necontenite rugăminţi, cu dorinţa de a-i reţine pentru mai apoi glasul şi tulburătoarea-i poezie. Zadarnic parcă, până când... un vin de viaţă lungă, clipe de voioasă destindere cu nobilimea poeziei bănăţene şi redutabila ei putere de convingere, l-au adus în faţa microfonului pe rebelul cuvintelor de spirit. A fost... vremelnic; a rămas un glas.
O galerie deschisă
Memoria benzilor şi a CD-urilor, care a reţinut apoi cu minuţiozitate vocile, mărturii de inestimabilă valoare, ale mărimilor scrisului românesc de pretutindeni - cea a scriitorilor timişoreni Sofia Arcan şi I.D. Theodorescu, plecaţi în eternitate, rostirile celor reveniţi în patria de dincoace de Prut, Leonida Lari şi George Vieru, cele ale poeţilor şi prozatorilor Ioan Alexandru, Dinu Flămând şi George Astaloş din Paris, Şaul Carmel din Israel, Mirela Roznoveanu din New York, George Uscăţeanu, cel care a trăit 50 de ani în Spania, ale oamenilor de cultură din Germania, Elveţia şi Belgia - a devenit în timp o adevărată enciclopedie sonoră pentru viitorime…
Veronica Balaj veghează şi astăzi, neostenit, la hotarul vocilor de marcă, ştacheta ambiţiilor a crescut la fel ca valoarea celebrelor glasuri care populează o fonotecă. La comoara din rafturile de dincolo de zidurile tăcute ale unui edificiu, vocile de ieri şi de azi, cu încărcătura lor de înţelepciune, bucurie şi uneori tristeţe, s-a adăugat între timp altă pleiadă de rostiri, cu bogăţia ei de învăţături şi pilde. Vocile lui Titus şi Dan Slavici, descendenţii ardeleanului care ne-a lăsat „Moara cu noroc” şi „Lumea prin care am trecut”, „toate se vor strânse cu dragoste neţărmurită pentru ca apoi să fie traduse în slove scrise, încredinţate tiparului, spre a se aşterne în timp, chiar şi mult mai târziu, o parte din fiinţa vie, care este vocea omenească”.
Memoria benzilor şi a CD-urilor, care a reţinut apoi cu minuţiozitate vocile, mărturii de inestimabilă valoare, ale mărimilor scrisului românesc de pretutindeni - cea a scriitorilor timişoreni Sofia Arcan şi I.D. Theodorescu, plecaţi în eternitate, rostirile celor reveniţi în patria de dincoace de Prut, Leonida Lari şi George Vieru, cele ale poeţilor şi prozatorilor Ioan Alexandru, Dinu Flămând şi George Astaloş din Paris, Şaul Carmel din Israel, Mirela Roznoveanu din New York, George Uscăţeanu, cel care a trăit 50 de ani în Spania, ale oamenilor de cultură din Germania, Elveţia şi Belgia - a devenit în timp o adevărată enciclopedie sonoră pentru viitorime…
Veronica Balaj veghează şi astăzi, neostenit, la hotarul vocilor de marcă, ştacheta ambiţiilor a crescut la fel ca valoarea celebrelor glasuri care populează o fonotecă. La comoara din rafturile de dincolo de zidurile tăcute ale unui edificiu, vocile de ieri şi de azi, cu încărcătura lor de înţelepciune, bucurie şi uneori tristeţe, s-a adăugat între timp altă pleiadă de rostiri, cu bogăţia ei de învăţături şi pilde. Vocile lui Titus şi Dan Slavici, descendenţii ardeleanului care ne-a lăsat „Moara cu noroc” şi „Lumea prin care am trecut”, „toate se vor strânse cu dragoste neţărmurită pentru ca apoi să fie traduse în slove scrise, încredinţate tiparului, spre a se aşterne în timp, chiar şi mult mai târziu, o parte din fiinţa vie, care este vocea omenească”.
„…cred în puterea cuvântului”
„…Cuvântul uman este atât de puternic şi de insinuant, încât îl va obliga pe om să încerce o imortalizare a acestui important ceva din personalitatea lui… Cred în puterea cuvântului… ne leagă din epoci în epoci. El oferă Olimpuri, dar şi căderi… Cuvântul vorbit la radio zboară în eter, dar are un impact care poate să dăinuie în memoria sau în sufletul unui ascultător… Dacă aş putea, aş dărui cuvinte bune la toată lumea… Fără Radio Timişoara aş fi străină de mine însămi. Este ca şi cum ar trebui să plec de acasă… Scriu numai când am timp, în general sâmbăta şi duminica… Colegii mei de breaslă… mi-au spus să nu mai trădez, să trec înapoi la proză”… (fragment dintr-un interviu acordat de scriitoarea Veronica Balaj publicaţiei „Actualitatea lugojeană”, an III, mai 1999).
„…Cuvântul uman este atât de puternic şi de insinuant, încât îl va obliga pe om să încerce o imortalizare a acestui important ceva din personalitatea lui… Cred în puterea cuvântului… ne leagă din epoci în epoci. El oferă Olimpuri, dar şi căderi… Cuvântul vorbit la radio zboară în eter, dar are un impact care poate să dăinuie în memoria sau în sufletul unui ascultător… Dacă aş putea, aş dărui cuvinte bune la toată lumea… Fără Radio Timişoara aş fi străină de mine însămi. Este ca şi cum ar trebui să plec de acasă… Scriu numai când am timp, în general sâmbăta şi duminica… Colegii mei de breaslă… mi-au spus să nu mai trădez, să trec înapoi la proză”… (fragment dintr-un interviu acordat de scriitoarea Veronica Balaj publicaţiei „Actualitatea lugojeană”, an III, mai 1999).
Întoarcere în timp
De-o şchioapă fiind, o pâlnie îi servea drept microfon. Ei îi încredinţa Veronica glăsciorul de clopoţel… După ce a terminat literele la Cluj, mai-marii postului de radio din Târgu Mureş îi citiseră lucrarea despre Oskar Walter Cisek, un poet de expresie germană din România, şi voiau s-o afle pe fata care o scrisese. Au cunoscut-o, i-au văzut scrisul şi i-au auzit şi vocea… care le-a plăcut chiar, o voce tânără numai bună pentru emisiunea dedicată copiilor. Acolo a şi rămas pentru un rând de ani. Astfel a început o carieră, cu vocea, pentru multe alte voci, care aveau să-i fie profesiune de credinţă, ce se măsoară în ani de experienţă şi prestigiu… A scris 20 de volume de poezie şi proză, între care unul pentru studenţii ei de la Facultatea de Jurnalistică, „Istoria clipei la microfon”. La Viena a vizitat celebrul cartier Nussdorf, unde au impresionat-o casele vechi de un pitoresc aparte, inspirându-i cele 7 povestiri, „De 7 ori viaţa”. Volumul de poezii „Băutorii de nepăsări” a fost lansat tot în Austria, la Graz. Romanul ei de referinţă rămâne… deocamdată „Baltazara”, romanul unei deznădejdi de tip existenţialist. A lansat volume la Paris, Bruxelles, New York şi Roma, unde a „cules” şi nenumărate voci ale culturii universale.
De-o şchioapă fiind, o pâlnie îi servea drept microfon. Ei îi încredinţa Veronica glăsciorul de clopoţel… După ce a terminat literele la Cluj, mai-marii postului de radio din Târgu Mureş îi citiseră lucrarea despre Oskar Walter Cisek, un poet de expresie germană din România, şi voiau s-o afle pe fata care o scrisese. Au cunoscut-o, i-au văzut scrisul şi i-au auzit şi vocea… care le-a plăcut chiar, o voce tânără numai bună pentru emisiunea dedicată copiilor. Acolo a şi rămas pentru un rând de ani. Astfel a început o carieră, cu vocea, pentru multe alte voci, care aveau să-i fie profesiune de credinţă, ce se măsoară în ani de experienţă şi prestigiu… A scris 20 de volume de poezie şi proză, între care unul pentru studenţii ei de la Facultatea de Jurnalistică, „Istoria clipei la microfon”. La Viena a vizitat celebrul cartier Nussdorf, unde au impresionat-o casele vechi de un pitoresc aparte, inspirându-i cele 7 povestiri, „De 7 ori viaţa”. Volumul de poezii „Băutorii de nepăsări” a fost lansat tot în Austria, la Graz. Romanul ei de referinţă rămâne… deocamdată „Baltazara”, romanul unei deznădejdi de tip existenţialist. A lansat volume la Paris, Bruxelles, New York şi Roma, unde a „cules” şi nenumărate voci ale culturii universale.
Gerhard Binder
Agenda nr. 44/29 octombrie 2005
Versiune pentru tipărire
