Dezvoltarea timpurie a industriei extractive şi metalurgice bănăţene a condus, în mod inevitabil, şi la apariţia unor conflicte de muncă. Situaţia muncitorilor în acei ani de început nu era deloc uşoară, motivele de nemulţumire fiind întâlnite la tot pasul. În acest context trebuie înţeleasă şi revolta minerilor din 1733, reprimată dur de autorităţi.

Deşi din sentinţă nu rezultă, istoriografia comunistă, avidă în căutarea celor mai mici semne ale “luptei de clasă” de-a lungul timpului, a localizat-o la Ciclova Montană, lângă Oraviţa (fapt preluat şi de Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 169). Tot atunci s-a stabilit că aceasta a fost cea de-a doua acţiune grevistă de pe teritoriul României actuale după cea de la Baia Sprie din 1726.

Textul sentinţei Tribunalului din Timişoara din 13 iulie 1733, semnat de Mathias Joseph de Carol şi de Franz Joseph Myller von Freyburg, descria astfel cele întâmplate: “S-a găsit după o cercetare amănunţită că Marco Zorna din satul Ticvaniu Mare, apoi Marco Lupiza şi Paul Duma din Schurs (Ciortea?), ar fi autorii, care prin îndemnul lor au determinat pe ceilalţi lucrători să murmure din cauza câştigului puţin şi a salariului mic, astfel că aceştia au refuzat să intre în mină şi să ia pulbere şi lumânări, ba chiar s-au hotărât să părăsească mina şi să-şi scoată veşmintele, în care înţelegere Marco Zorna a fost purtătorul de cuvânt al acestei răzvrătiri, ceilalţi doi din Schurs pe Jancul Bebecs şi Ferentz Urlick i-au reţinut prin vorbe când voiau să meargă la lucru.” (Gr. Popiţi, Date şi documente bănăţene (1728-1887), Timişoara, 1939, p. 11.)

După cum se vede, mişcarea grevistă ameninţa să ia amploare. În consecinţă, autorităţile au reacţionat prompt, calmând spiritele şi arestându-i pe cei trei instigatori, Marcu Zorna (Zârnea sau Ţârnea), Marcu Lupiţă şi Paul Duma. Ei au fost condamnaţi prin sentinţa amintită în aşa fel încât să servească drept exemplu pentru cei care ar mai fi fost tentaţi să se revolte. Primul a trebuit să muncească timp de trei luni în lanţuri la fortificaţii, iar ceilalţi doi câte două luni (Ibidem). Aceste măsuri dure au fost de natură să sperie muncitorii, care nu s-au mai revoltat în Banat timp de peste un secol, până în 1851, când au fost tulburări între lucrătorii autohtoni şi străini care construiau linia Oraviţa-Baziaş şi antreprenori (Vasile V. Muntean, op. cit., p. 169). Însă acţiunea din 1733 rămâne peste timp drept una dintre primele mişcări de acest fel consemnate documentar în această parte a Europei.