Uneori dezmierdată ca pupiţ, pupeză, pupezoi alteori, persiflată drept cuc-ţigănesc, pupăza este de fapt o pasăre cu nume onomatopeic, pretutindeni acelaşi în oricare parte din ţară. Intrat în literatură noastră ca ceas al Nicăi a Petrei din "Amintirile" lui Creangă, pupezoiul este privit nu tocmai cu ochi buni că zice-se şi-ar face „cuibul din propriile necurăţenii"; desigur o judecată fără cumpătare. Din toată ponegreala se desprinde totuşi o umbră de adevăr: simţindu-se agresaţi, puii împroşcă cu propriile lăsături ochiul curiosului aflat la hotar de scorbură, reacţie de apărare nu arareori întâlnită în lumea reptilelor şi păsărilor. Pupăza este stăpâna luncilor, cu sălcii scorburoase în care îşi poate găsi oricând loc de cuibărit, pasărea luminişurilor liniştite şi nealterate de om. Desfăşurarea moţului în evantai trădează în funcţie de amploarea răsfirării sale, gradul stării de conflict în care se află, indiferent că manifestarea este rezultatul unei confruntări între congeneri sau recunoaşterea unei componente străine în configuraţia locului, posibil pericol ivit în preajmă.

Viu colorată în brun-deschis roşcat pe cap, piept şi partea anterioară a spinării, în alb cu negru pe aripi şi coadă, cu mofil de pene portocaliu, pupăza are zborul lent şi neregulat. Glasul este cel cunoscut: „uu-puuu-puup" ori „puu-puu-puu".

Foto: Cosmin-Ovidiu Manci

Editura „Tempus“, Timişoara - 2008