Stii cand pleci, unde pleci, stii ce vrei sa aduni si vezi ce ai in mana, la intoarcere. Pentru ca viata e plina de inedit, chiar si cand e vorba despre cativa centimetri de harta, la o aruncatura de bat de Timisoara, unde nu e nici jungla, nici vulcani noroiosi, si totusi…

 

Valoarea banateana 37
Primul loc ales este Cornestiul, satul care i-a atras pe arheologii timisoreni dupa ce au vazut, folosind Google Earth, ca zona mai are ceva de oferit in ceea ce priveste epoca bronzului. Dupa, ce prin anii ’30, se renuntase la a se mai sapa aici, iata ca cele trei valuri de pamant, de fortificatii, despre care se stia, au devenit cele patru valuri, cu ajutorul programului mentionat, dand astfel de lucru arheologilor. Ei au reaparut si s-au pus pe sapat – un lucru nu tocmai de zi cu zi pentru viata unui sat. Au fost locuitorii din Cornesti interesati de noutatea de sub nasul lor, mai ales ca Banaterra, enciclopedia banateana pe net, a hotarat, prin sondajul realizat, ca fortificatia cu valuri de pamant de la Cornesti este pe locul 37 intre cele mai apreciate valori banatene, din cele 60 care au participat la sondajul online?

Ar fi interesant de stiut daca la scoala li s-a spus copiilor de aici despre situl acesta arheologic. Asa ca trebuie sa gasim scoala. Oprim o femeie trecuta de 60 de ani, ne explica pe unde vine scoala, o intreb daca stie cumva ce au gasit arheologii care au sapat la ei in sat in toamna asta. Femeia nu sta mult pe ganduri, izbucneste : "Apai, dracu-i stie. Stiu ca or sapat pe-acolo, or rascolit. Si noi avem pamant pe-acolo, da’ ii dat in arenda, nu ne-am dus sa vedem ce-or sapat. Zice ca or intrat si sub deal". Locul e aproape de noi, totusi.

 

Un spatiu "mancat", pe casa
Mergem mai departe, spre scoala. In drum, vedem ca pe o casa scrie ceva destul de ciudat. Ne chinuim sa citim din masina, sa ne dumirim. Coboram. "Treananghelina" In acest moment apare si un copil la poarta. Zice ca au mai intrebat oameni de numele de pe casa, mesterul a uitat sa lase spatiu, sunt numele bunicilor lui. Iar bunica va veni imediat. E dusa pana aproape. Sergiu e pe clasa a patra, face istorie la scoala, ma asigura ca la 12.20 s-au terminat orele pe azi si ca n-am ce sa fac la scoala. Asa ca il intreb pe el ce voiam sa aflu. Da, stie ca se sapa langa balta de pescuit, nu a fost sa vada, are o colega ce sta pe-acolo si le-a mai povestit. Zice si ca a venit cineva dintre arhelogi la scoala si a invitat-o pe invatatoarea lui cu copiii, la sit, dar i s-a spus ca n-au timp.

Pana vine bunica, trece si o caruta cu un copil si cu un tanar. Si calul de rigoare, desigur. Ii intreb daca au dat pe la sit. Tanarul cumpaneste sticla de bere din mana, agita putin pantoful descusut, din care ii iese putin varful piciorului, neee, ce sa caute acolo? Copilul roseste, de parca l-as fi intrebat o chestie rusinoasa. Nici el n-a fost. Il intreb : "Dar nu esti curios sa stii ce-au gasit aia pe-acolo? Poate au gasit o nava martiana. Atunci te-ai duce sa vezi?" Zice ca nu. Nu stiu, e prea pretentios cuvantul – "arheologie"?...

Vine bunica, ne zice iar de greseala de la numele de pe casa, s-a obisnuit, nu o mai baga in seama. Si nici de sapaturi nu o intereseaza, explica oarecum rusinat ca ar trebui sa ii intrebam pe cei care stau langa balta de pescuit daca vrem sa stim ce s-a gasit, parca si-ar cere scuze, cumva, ca nu a interesat-o subiectul. Are si ea pamant pe-acolo, nu chiar acolo, dar aproape, insa e dat in arenda, asa ca... pot sa sape arheologii cat vor.

Vrem la Pischia, pe harta e simplu sa ajungi la Pischia de la Cornesti, nu stim daca trebuie sa intram in Murani sau nu, nu stim ce fel de drum e cel secundar pe care il vedem pe harta. "Dar stiti sa mergeti printre campii?" ne intreaba bunica, si intrebarea ei pare minata de primejdii subtile...

La ultima casa din sat incepe o poteca proasta spre ceva, spre nedefinit, intrebam oamenii de aici, ne spun si ei ca ala e drumul. Dupa o vreme, privesc – cei doi oameni de la ultima casa din Cornesti inca se uita dupa noi cum disparem in peisaj. Nu e a buna... Dar dupa interesul oamenilor din sat pentru ce se intampla pe pamanturile lor, ne pot gasi arheologii uscati, peste o suta de ani, la cum arata drumul asta pe care trebuie sa-l ghicim cu tot cu potecile lui…

 

Suntem undeva intre campuri, peste tot vedem o linie a orizontului cum niciodata n-am vazut, parca suntem pe burta bombata a planetei si tot ce vedem in jur e putin mai jos decat noi, vorbindu-ne despre curbura pamantului. Apare un avion mic, destul de jos. Vedem si un foisor langa o padure. Parca am intrat intr-o bucla de timp, intr-o bucla de loc. Putem fi oriunde, asa, departe de orice, intre pamanturi nestiute si o padure cu foisor, in culorile sterse ale toamnei, cu un avion vechi amusinand trecerea noastra.

Lasam, in urma noastra, ceea ce am crede ca e Muraniul, o adunatura de case undeva pe stanga si punem pariu pe dreapta. E mai sigur.

Sarim din filmul alb-negru-maro murdar inapoi in soseaua cu asfalt. Vilele astea ar trebui sa fie Pischia, speram sa fie Pischia...

 

Suntem la trei zile de 1 noiembrie, n-am mai fost intr-un cimitir la sat, in Banat, dupa aceasta zi, hai sa vedem ce gasim aici, deja fac pariu ca o sa dam de o mare de cununi cu flori de plastic. Asa si e, dar nu e singurul lucru care e de remarcat in cimitirul din Pischia. Inca inainte de a intra pe poarta cimitirului dau de ceva care ma intriga. Smocurile de iarba stau, intr-un fel sau altul, in ochiurile de sarma ale portii. Vad ca gramajoarele sunt indoite, ca sa stea acolo, unele au curbura firelor inspre cimitir, altele, spre sat. "Astea sunt puse aici de oameni, e clar. Dar de ce?"

Intram, pana la capatul cimitirului nu dam de nici macar o cununa cu flori naturale, toate sunt de plastic, cu o exceptie : niste imortele prinse pe o impletitura de brad. Totusi, la doar 20 de kilometri e orasul, marele oras, cu un milion de variante de cununi care au fost oferite in acest an, pentru Ziua mortilor…

Florile de plastic apar pe cununi de plastic, in ghirlande de plastic, ca nuferi de plastic ce plutesc direct pe mormant sau infipte direct in pamant, ca si cum viata de plastic, artificialul, si-ar fi strans sevele direct din pamantul vitalitatii duse, din mormant. Avem aici biletele cu "ocupat", chiar cu numele celui care a ocupat o felie de sol, avem candele de forme ciudate, nemaivazute pana atunci (macar, de mine), bibelouri cu ingeri si Alba ca Zapada, si vaze, si chiar si un ceainic de portelan, toate puse pe morminte. A, sa nu uit : si o banca de odihnit, din materialul acela pe care, traditional, il numesti "pentru scaun de tramvai".

Am spus ca un cimitir poate fi un loc interesant, mai ales dupa un 1 noiembrie! Batranele satului ne confirma – unii pun iarba in poarta cimitirului. Nu se stie cine – un obicei nou, de la "vinituri". Oare cine nu e "vinitura" intr-un fost sat de nemti?...

 

Mergem inapoi in sat, in Cornesti, dupa un google pe Pischia, nu Google Earth, ce e drept, as vrea sa dau de medicul veterinar de aici. Pentru ca exista un cabinet, care are si farmacie veterinara. Opresc o femeie sa o intreb de loc, imi explica, nu e departe... Din punga "de un leu" a femeii ies niste... pene maro. O intreb daca poarta un fazan, zice ca da, e clar ca suntem in Pischia… Doctorul Aurel Ioan Mot nu e, dar are numarul de mobil in geam. O vecina ne da asigurari ca e foarte amabil si vine daca suni, acopera o raza mai mare de teritoriu. Sunam, vreau sa stiu daca pischienii au animale ciudate, pe langa cele din curte. Daca au tarantule, iguane, hamsteri sau alte joavine "de apartament","pet"-uri, cum zici la oras. Este firesc ca primul lucru pe care sa-l aduca in discutie, in acest loc, un medic veterinar, sa fie despre fazani. Dar ei nu sunt chiar animale "de casa", asa ca, pe langa fazanii crescatoriei de aici, oamenii mai au ceva pauni (in Murani), mai ceva porumbei, a avut unul si struti, dar nu-i mai are.

Remarcam ca oamenii locului sunt aplecati spre pasari, spun si de fazanul plimbat in plasa, intreb daca aici fac oamenii "zupa", zilnic, de fazan, in loc de gaina. Doctorul Mot rade si spune ca femeia o fi avand vreun oaspete mai de soi.

O taiem spre casa, gandindu-ne la zburatoarele locului, la paunii din Murani... Dar zeul zburatoarelor nu doarme...

La iesirea din Pischia, pe dreapta, e tras avionul presupus din alt film, e un avion utilitar din Arad, merg sa in-treb de marea pasare, pana sa termin fraza, aud : "Vrei sa mergi cu el? Hai, dar hai acum!" Las tot jos, intrebari, agenda, aparat foto din masina, e vorba de zece minute. Rataceala noastra prin coltisorul de Banat parca e desenata sub noi, pentru verificarea traseului, zburam pe deasupra paunilor din Murani, pe deasupra zilei de azi, ca o concluzie, ca un bonus pentru staruinta si strangerea de inima dintre campuri. Dar despre Banatul vazut de sus, inedit, la capatul zilei, veti gasi mai multe in rubrica de joia viitoare, "Meserii care mor". Pentru ca, printre alte pasari ale Banatului, care trag spre a fi rare, una condamnata de tot e si AN-2-ul cu care am zburat, si pilotul de pe el.

Cum spuneam, stii unde pleci, dar nu stii unde ajungi pe inserat. Dar in lumina soarelui nou, de sus, vazut din avion, care, jos, e aproape dus, toate intamplarile pamantului acestuia au un sens.

Ramona Băluţescu
Timpolis, ediţia 6-9 noiembrie 2008