Piţigâne mică şi piţigânie puturoasa (în Banat) „pentru că-i mic şi-i miroase cuibul", este piţigoiul pădurilor de brad şi cel mai mărunt dintre toţi piţigoii. Cenuşiu, cu capul negru, obrazul alb, o pată albă după ceafă, guşa neagră, abdomenul alburiu, pe aripă cu două bare albe, personifică abilul explorator al coniferelor, vânător dibaci al gângăniilor ascunse printre „ace", iscoditor al crăpăturilor din scoarţă, după ouă, după larve. Freamătul iscat de stolul vagabond venit din înaltul bradului se vrea şi mai accentuat de zvonul scurt dar nu prea apăsat al lioatei de acrobaţi ce îşi anunţă ici, colo, izbânda prădălniciei: „ţiţiţi".

Cuibăreşte ca toţi piţigoii, după felul neamului în scorburi. în lipsa lor, se mulţumeşte şi cu gaura unei galerii de şoarece. Cuibul propriu-zis este o combinaţie din muşchi şi iarbă, căptuşit în interior cu licheni peste care odihneşte un pat din pene. Aici femela depune până la zece ouă pe care le cloceşte singură.

Pasărea coboară spre sfârşitul toamnei, începutul iernii, la şes.

Parcurile Timişoarei nu sunt străine de prezenţa acestui piţigoi; acolo unde se ridică răşinoasele, acolo sârguieşte şi el.

Foto: Iosif Szabo

Editura „Tempus“, Timişoara - 2008