Denumirea neaoşă a păsării este cea de carabâs, mai târziu transformată în carabas-râzător sau cum o întâlnim la mijloc de secol trecut în cărţile omitologului timişorean Dionisie Linjia, martin-râzător. într-adevăr, sunetul pe care îl emite această specie de pescăruş aminteşte de râsetul oarecărei himere, altminteri cârâie strident şi repetat mai cu seamă atimci când bănuieşte vreun pericol. Este cea mai răspândită giuşcă din ţaia noastră, prezentă atât vara cât şi iama. Haina păsării variază în funcjie de sezon şi vârstă. Vara, adulai au penajul spatelui argintiu cu capul cafeniu-închis şi vârful aripilor negre, restul corpului fiind alb. Icima capul devine alb păstrând doar o mică pată de culoare închisă în regiunea urechii. Picioarele şi ciocul sunt brune vara; iama devin roşii. Tinerii au penele de pe spate şi creştet ruginii, picioare şi ciocul maro-gălbui. Cuibăreşte în colonii, uneori foarte mari, pe lacuri şi mlaştini cu stufăriş, deseori în amestec cu alte specii.

Consumă aproape orice tip de hrană animală de la peşti, şoareci, păsărele bolnave până la nevertebrate sau chiar alimente abandonate. Specie cu tendinţe de antropizare, însoreşte primăvara stolurile de ciori pe ogoare, în urma tractoarelor, spre a se hrăni ca şi acestea cu larve de insecte, mai cu seamă cu cele de cărăbuş.

Vizitează oraşul iama în căutare de hrană, urmând firul Begăi.

Foto: Luca-Andrei Dehelean

Editura „Tempus“, Timişoara - 2008