Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Pătruț, Nicolae - Copiii chinului

sicheviţa, jud. caraş-severin

 

I-am văzut la începutul acestei primăveri capricioa-se pe strada principală din comuna Sichieviţa. Era trecut de amiază şi veneau de la şcoală. Încălţaţi în cizme de cauciuc, îmbrăcaţi în trening, se îndreptau spre căsuţa lor. Îngânduraţi şi cu capetele aplecate, îmi păreau trişti şi cred că de multă vreme n-au mai fost atinşi de-o bucurie. Păreau altfel decât ceilalţi colegi de-ai lor, care în drum spre casă se jucau pentru a uita de oboseala acumulată la cursuri. Ajung în faţa primăriei şi după cuvintele de salut adresate primarului Gheorghe Birtea, întreb: „Domnu’ Ghiţă, copiii aceştia nu stau sus, în cătunele din munţi?” Primarul îmi răspunde afirmativ şi-mi zice că, dacă vreau să-i cunosc, îi cheamă în birou.

Intră timizi, cu căciulile în mâini. Mă privesc curioşi, dar îi simt că nu sunt prea neliniştiţi. De la început îmi dau seama că puii aceştia de om cunosc durerea, dar nu ştiu să plângă. Le lipsesc multe. Sunt însă obişnuiţi să rabde şi să nu ceară nimic niciodată. Şi ei ar vrea să le fie mai bine, dar nu pot să se despartă de satul lor aflat în vârf de munte. Nu pot pentru că dragostea înseamnă pământ, casă şi părinţi. Se aşază cuminţi pe lada de lemne de lângă teracotă, îşi ţin mâinile mari, zgâriate şi pline de urmele lăsate de truda de peste zi,  împreunate, ca pentru o rugăciune de seară, se uită unii la alţii şi nu-şi dau seama ce vreau de la ei. Înţeleg că sunt obişnuiţi cu munca şi mai puţin cu jucăriile pe care cred că nu le-au avut niciodată sau, chiar dacă le-au avut, acestea au fost făcute de ei şi nu cumpărate.

Conversaţia se leagă uşor. Copiii, cu obrajii îmbu-joraţi, sunt deschişi la suflet şi-mi spun tot ce ştiu şi înţeleg. Încep să vorbesc cu Nicolae şi cu Ilie Sorescu, doi fraţi în vârstă de treisprezece, respectiv doisprezece ani. Ei stau în cătunul Curmătura. O aşezare cu vreo cinspezece locuinţe. Îi întreb cât fac până acasă. Ilie Sorescu, cel mai mic dintre fraţi, îmi spune: „În fiecare zi plecăm la ora şase şi zece minute. E departe şi facem două ore până la şcoală”. Şi iarna?, îl întrerup eu. „Sigur că şi iarna mergem, îmi răspunde cu naturaleţe copilul. Până la noi nu e drum, mergem pe poteci, şi pe vreme bună, şi pe vreme rea. Astă-iarnă, deşi prin nămeţi, am venit în fiecare zi. Suntem numai noi doi, alţi copii care să vină la şcoală nu mai sunt în satul nostru.”

Îmi dau seama că sufletele astea nu ştiu ce este frica şi nici oboseala. Vor să meargă la şcoală, pentru că speră că într-o zi le va fi mai uşor. Pentru ei nu contează gerul, întunericul, troienele sau noroiul. Sunt obişnuiţi cu răul cum sunt obişnuiţi alţii cu binele. Pentru sufletele lor, chinul acesta din fiecare zi pare ceva firesc şi poate din cauza asta nu se vaită niciodată. „Şi acum tot cam două ore facem. Poate ceva mai mult, că este urcuş”, îmi mai zice llie. Şi când ajungeţi acasă, ce faceţi? „Mâncăm, mergem la marve (animale – n. a.), apoi ne facem şi lecţiile. Avem cai, porci, oi, capre, păsări şi ne ajutăm părinţii. Dar să ştiţi că la şcoala din sat am venit doar dintr-a V-a. Am făcut clasele I-IV la Şcoala din Cârşe. Până acolo nu e aşa de departe, făceam numai o oră şi jumătate.”

Gheorghe Birtea, primarul comunei, îmi spune că părinţii acestor copii nu au nici un venit în afară de munca lor. „Au pământ şi animale, şi nu le putem da ajutor social. Singurii bani care le intră în casă provin din vânzarea animalelor. Mai vând un ied, un miel, un purcel, în rest trăiesc şi se descurcă doar cu ce îşi produc ei în casă”. Cu toate astea, llie şi Nicolae Sorescu primesc de la părinţi, în fiecare zi, câte zece mii de lei. „Tata ne dă bani ca să ne cumpărăm câte o pâine. Mâncăm din ea la şcoală şi mâncăm şi pe drum, la întoarcerea acasă. Dulciuri ne luăm doar când mergem cu tata, cu căruţa, la târg. Am fost şi duminică, a dus tata nişte purcei, dar a vândut numai o pereche cu trei milioane şi opt sute de mii. Duminică nu ne-am luat ciocolată.” Copilul se opreşte din povestit şi primarul Gheorghe Birtea îl întreabă: „Cum te mai simţi?” „Bine!”, îi răspunde copilul. Apoi omul care cunoaşte fiecare aşezare din comuna pe care o conduce îmi explică: „Săracul de el a fost tare bolnav. A trebuit să-l interneze la spital, la Timişoara. Ca să-l aducă la medicul de aici, tatăl său l-a cărat în spate de acasă. Şi nici cu banii, v-am spus, n-au stat bine. Dar l-au ajutat oamenii şi, uite, acum băiatul s-a pus pe picioare.”

Ilie şi Nicolae Sorescu stau cu privirile plecate şi, resemnaţi, ascultă cuvintele primarului Gheorghe Birtea. Îi mai întreb pe cei doi fraţi ce vor face după ce vor termina opt clase. Tac şi îşi frământă mâinile. Sufletul lor e împărţit. O jumătate din el îi îndeamnă să meargă la şcoală, mai departe, iar cealaltă le şopteşte să rămână acasă, lângă pământul lor. Apoi mai sunt şi problemele financiare. Pentru că în ziua de astăzi nu este uşor să ţii un copil la liceu. „Noi am merge la liceu, dar nu ştim cum o să fie. Dar parcă, totuşi, n-am pleca, ne-ar părea rău să ne despărţim de casă, de părinţi şi de sat.” Cei doi copii îmi mai spun că au primit caiete, cărţi şi rechizite de la şcoală, dar în afara manualelor nu au nici o carte acasă. Şi nici televizor nu au. De fapt, au unul vechi, cu lămpi, alb-negru, care nu mai funcţionează de multă vreme, în aceste condiţii, aparatul de radio le rămâne singura şansă ca să se apropie de lumea pe care n-o cunosc. Pentru că n-au de unde s-o cunoască. Au fost doar până la Timişoara, când Nicolae a fost bolnav, şi cam atât. În rest, lumea, pentru ei, începe la Sicheviţa şi se termină sus, în munte, în cătunul Curmătura.

Celălalt copil aflat lângă fraţii Sorescu se numeşte Gheorghe Nicuşor Petruţ. Are doar unsprezece ani şi stă în satul Zărau. „Noi mergem împreună doar până la ca­pătul satului, de acolo ne despărţim. Eu nu sunt aşa departe de şcoală, doar o oră merg la dus şi una la întors”, îmi spune Nicuşor. „Eu, când ajung acasă, mă duc la oi. Îmi iau cartea cu mine şi citesc, altfel n-aş avea timp”.

Şi  lui Nicuşor i-ar părea rău să se despartă de sat. S-ar rupe ceva în el dacă l-ar părăsi. Îi întreb pe toţi trei ce îşi doresc, la ce visează. Tac. Nu-mi răspund nimic. Mă gândesc că nu-şi doresc prea multe, nu ştiu sau nu au curajul să viseze la ceva frumos. „Primul lor vis, ca şi al părinţilor, este să aibă o casă aici în sat, îmi spune primarul Gheorghe Birtea. Acolo nu au nici măcar un telefon, nici cimitir şi nici biserică.” „Şi când moare cineva?” „Îl aduc cu căruţa până în sat şi îl lasă sub poartă la cineva, până îl înmormântează. Care au neamuri îl aduc la neamuri, iar ceilalţi, unde găsesc.”

Gheorghe Birtea scoate dintr-un dulap câteva dulciuri şi le dă celor trei copii. Nicolae, llie şi Nicuşor întind mâinile sfioşi şi mulţumesc cu glas şoptit. Ar mai vrea să-mi spună ceva, dar nu au curaj. Se ridică, salută şi pleacă pe potecile singurătăţii. Mă uit la ei şi cred că sunt nişte copii ai chinului. Mai sper că, într-o zi, poate că şi viaţa lor va fi mai uşoară. Pentru că, la un moment dat, necazurile se plictisesc să stea într-un singur loc. Până atunci, cele trei suflete se bucură de ceea ce au. E o bu­curie pe care o înţeleg doar oamenii înţelepţi, care dau mult şi se mulţumesc cu daruri simple, care pentru alţii nu înseamnă nimic. De pe fereastra primăriei, mă uit încă o dată după copiii chinului. Sunt trişti, dar frumoşi ca o poveste pe care viaţa n-o scrie în fiecare zi.

 (2006)

 

 

Din volumul:

Nicolae Pătruț

Dincolo și dincoace de uitare

- reportaje publicate în perioada 2006-2009 în cotidianul „24 de ore“ din Reșița -

Editura Eubeea, Timișoara, 2012

Imagine aleatoare

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank