Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Pătruț, Nicolae - Constantin Goiţi, omul care scrie poemele cu şapca în mână

agadici, jud. caraş-severin

În centrul satului Agadici, nu departe de casa parohială, există un imobil care, prin stilul arhitectonic, se deosebeşte de celelalte locuinţe din localitate. Este o casă care a spart tiparele, care, deşi pare ciudată, are un farmec şi e făcută cu gust. Am fost curios să-i cunosc şi stăpânul, iar părintele Vasile Fordan, preotul paroh al satului, mi-a spus: „Aici stă vecinul meu, Constantin Goiţi, poetul, cum îi spun oamenii din sat. E un om deosebit, scrie ce simte, ce a trăit, ce trăieşte şi ce ar vrea să trăiască. Şi o face nu numai pentru el, dar şi pentru urmaşii săi. E un om simplu, care îşi lasă o dâră din sufletul său în inima celui care citeşte şi înţelege mesajul său”.

I-am bătut la poartă. Nu era acasă. „E la sălaş”, ne-a spus doamna Măria Goiţi, soţia sa.

Am plecat, dar peste câteva zile poetul din Agadici m-a căutat. A fost de acord să-mi povestească despre ceea ce face, dar n-a vrut să se lase fotografiat. A considerat că mai importante îi sunt versurile şi nu imaginea. „Eu scriu poezie de patruzeci de ani. Acum am cinzeci şi cinci, şi aştept să-mi vină pensia după ce am muncit o viaţă la CFR. Dar, pentru a înţelege cine sunt, staţi puţin să vă arăt ceva.” Constantin Goiţi răsfoieşte un dosar plin de poeme şi scoate o coală de hârtie. „Aici e CV-ul meu”. Mă uit şi-mi dau seama că e un poem. „Dacă vreţi, publicaţi-l aşa cum este.”

 

Goiţi Constantin, alias A. C. Florin

 

„Mă numesc Costică Goiţi, sunt născut în ’51/ Pe o glie bănăţeană unde-mi este şi cătunu./ Am trei fii, drept pentru care cerului îi mulţumesc/ Adi, Cristi şi Florin, astfel fiii se numesc./ Între studii, e liceul de cultură generală/ Petrecut în vremea care mai era la preţ o şcoală./ De copil iubit-am versul, astăzi îl iubesc la fel,/ Căci prin vers îmi stâmpăr ura şi iubirea tot prin el./ Am pus suflet în poezie, inimă am pus în vers,/ Căci am vrut, scrierii mele, să îi dărui înţeles./ N-am putut, pe fila albă, să aştern acel cuvânt/ Plăsmuit din vorbe goale fără suflet, fără gând,/ Nici n-am vrut ca cititorul să privească cu dispreţ/ Harul pogorât din ceruri sau din glie, dacă vreţi./ Să dăm numelui tăcere, versul să fie stăpân,/ Fiindcă numele se trece şi doar strofele rămân,/ Iară noi, toţi muritorii, peste vremuri o să fim/ Tot la fel cum suntem astăzi, un mărunt pseudonim./ M-am născut pe plai de doină şi să mor vreau tot aici,/ Pe o glie bănăţeană în cătunul Agadici./ Despre mine cam atâtea, despre versul meu, ascult,/ Dacă cei ce-l lecturează cred că merită mai mult./ Numele, trecut din lume, e un nume mai puţin/ Eu închei aceste rânduri şi semnez/ A. C. Florin.”

Constantin Goiţi, un bărbat uscăţiv, îşi aprinde o ţigară în timp ce-i citesc poemul şi, când vede că am terminat de lecturat versurile, îmi mai spune: „Ştiţi când îmi scriu eu poeziile? Când mă duc la pădure, la lemne, când merg în câmp, la săpat şi pe drum, când merg la sălaş. Am scris multe-multe. Am scos şi două volume şi mai am de tipărit, dar nu mai am bani. Am scris poezii şi pentru oamenii din sat. Pentru cei care au avut bucurii sau necazuri. Toate îmi sunt dragi, dar cel mai mult ţin la volumul «Măria». Aici am peste cincizeci de poeme şi toate titlurile au nume de femei. Mi-a fost foarte greu să găsesc cincizeci de nume de femei, dar până la urmă am reuşit”. „Dar cine a fost Măria?”, îl întrerup eu pe omul care filosofează şi scrie la marginea pământului. „Măria? O mare iubire a mea!”, mi-a răspuns poetul fără a-mi da alte amănunte. „Şi mai am ceva care cred eu că este interesant. Este vorba despre cincizeci de poeme scrise în acrostih, pe care le-am dedicat politicienilor, din ’90 şi până astăzi. Fiecare titlu are nume de animale şi plante, dar iniţialele din titlu sunt identice cu numele politicienilor despre care am scris. I-am descris aşa cum i-am văzut şi am simţit că au făcut pentru ţara asta. Şi ăsta e doar primul volum. Un volum pe care l-am început cu un poem închinat lui Nicolae Ceauşescu. Şi ştiţi de ce l-am pus pe el primul? Pentru că cei din interior sunt urmaşi de-ai lui. Acum urmează volumul al doilea. Pentru că şi despre cei de azi trebuie să scriu.”

Constantin Goiţi îmi mai arată câteva poezii, apoi îmi spune că se duce la sălaşul său, aflat la marginea satului. „N-am mare lucru acolo, doar un cal, dar îmi este foarte drag să stau în locul acela. Am o panoramă deosebită, văd toţi munţii şi Valea Caraşului. E ceva de vis. O venit cineva să i-l vând, dar nici să-mi dea sute de milioane şi locul acela nu-l voi înstrăina. Îl am din moşi-strămoşi. Acolo au stat bunicul şi tatăl meu, Constantin  i-a chemat şi pe ei ca şi pe mine, şi aici voi sta şi eu. Ştiţi, nu te poţi rupe de spiritul şi moştenirea strămoşilor tăi. Şi nici la poezii nu pot renunţa. Măria, soţia mea, mai zice să mă las de poezii, dar eu nu pot să renunţ. Ziua muncesc şi îmi gândesc poemele, iar noaptea le scriu. Trebuie să faci în aşa fel ca să iasă bine şi să mulţumeşti pe toată lumea.”

Constantin Goiţi îmi strânge mâna, îşi ia plasa cu poeme şi pleacă spre satul copilăriei sale. Mă uit pe stradă în urma lui şi-mi dau seama că nici un trecător nu ştie că omul care se strecoară printre ei poartă, într-o plasă ieftină, un izvor de frumuseţe pe care l-a strâns strop cu strop, vreme de patruzeci de ani.

 (2006)

 

Din volumul:

Nicolae Pătruț

Dincolo și dincoace de uitare

- reportaje publicate în perioada 2006-2009 în cotidianul „24 de ore“ din Reșița -

Editura Eubeea, Timișoara, 2012

Imagine aleatoare

Sânpetru Mare - Biserica Ortodoxă Română

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank