Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Pătruț, Nicolae - În urmă cu 70 de ani, la Delineşti, înţelepciunea a costat un sfert de milion de euro

delineşti, jud. caraş-severin

 

Din vârful dealului, casele din satul Delineşti se aseamănă cu nişte păsări uriaşe aşezate pe oglinda unei ape limpezi. Stau cuminţi, cu ochii aţintiţi în cele patru zări, plictisite de liniştea aruncată de dealurile blânde. După ce străbatem drumul ca o durere, pătrundem în localitatea pustie, ca orice sat într-o zi de vară. Casele sunt imense şi doar cei care le-au zidit ştiu de unde provine această modă.

Zăresc o femeie şi o întreb unde îl pot găsi pe părintele Ion Cădariu, un cunoscut fermier din această parte a Banatului. „E cu vacile la ţarină, zice femeia. Mă duc şi îl chem imediat, sunt soacra lui.” Mai mergem pe strada pustie şi, după câţiva metri, în fundul unui parc împrejmuit zăresc o clădire veche, impunătoare, construi-tă cu gust, ce părea a fi un castel de proporţii mai reduse. Nu este nevoie să întreb despre clădirea semeaţă, pentru că răspunsul vine de la un grup de copii cu ghiozdanele în spate, care părăsea parcul presărat de copaci seculari. E şcoala satului. O şcoală cu o istorie interesantă ca şi a clădirii în care funcţionează. Intrăm şi ne încrucişăm paşii cu două dăscăliţe: Măria Cădariu şi Ionela Crina. Se întorc din drum şi, împreună cu profesorul de istorie Ion Pârvu, frunzărim paginile unei cărţi pe care nimeni n-a mai răsfoit-o de mulţi ani. Dascălul de istorie, originar din Prisian, de lângă Buchin, a studiat, ca orice istoric, rădăcinile locului în care munceşte de câteva decenii. „După cum vedeţi, şcoala este amenajată într-un fost castel. Proprietarii acestuia, dar şi ai unei părţi din sat, au fost membrii  unei  familii de  origine greacă, Manziarli s-au numit; erau comercianţi şi aveau sediul firmei la Viena. Şcoala din sat are actul de atestare din anul 1776, iar lucrările de construcţie ale castelului au început în anul 1835. Aristides Manziarli s-a numit cel care a pus piatra de temelie. Dar el a murit în anul 1882. A avut o moarte tragică, fiind lovit de poarta de la intrarea în parc. După moartea sa, castelul, ca şi celelalte proprietăţi, au intrat în proprietatea soţiei lui Aristides, Emilia Cretin Manziarli, o femeie frumoasă, de origine letonă. În anul 1913, şi ea a trecut în lumea drepţilor, iar averea a rămas fetelor, Pia şi Aristia. Şi Pia a fost deosebit de frumoasă. Ştiu asta pentru că i-am văzut fotografia de pe cruce. Ea a fost înmormântată aici, în satul nostru, iar Aristia, sora sa, s-a stins la Viena. Fetele au ţinut castelul şi averea până în 1918, când l-au vândut lui Brodi, un comerciant din Timişoara, iar acesta l-a mai stăpânit încă vreo două decenii, până în 1937, când sătenii l-au cumpărat cu suma de două sute cinci zeci de mii de lei. Suma aceasta ar fi echivalentă, astăzi, cu aproximativ un sfert de milion de euro, pentru că în vremea respectivă leul românesc avea valoare mare. Imediat după ce au cumpărat castelul, sătenii l-au şi transformat în şcoală, primul an şcolar fiind 1937-1938. O parte din datele acestea le-am aflat de la un bătrân înţelept, Petru Leorinţ s-a numit. Omul n-avea multă şcoală, dar a citit foarte mult şi a intrat în istoria acestor locuri.”

Între timp, apare şi părintele Ion Cădariu. Nici dânsul, ca şi distinsul dascăl de istorie, nu este om de-al locului, însă slujeşte aici, la Delineşti, de vreo treizeci şi cinci de ani. „Aristides şi soţia lui sunt înmormântaţi aici, ca şi fiica lor, Pia. Cred că familia aceasta n-a mai avut urmaşi şi neamul Manziarli s-a stins. De când sunt eu preot, aici n-a mai venit nimeni ca să întrebe de ei. Nici de morminte nu mai are nimeni grijă. Au fost şi profanate, pentru că oamenii au crezut că găsesc bani şi bijuterii din aur. A fost o familie bogată, aproape tot satul a fost al lor. Cultivau grâu, porumb, aveau vii şi livezi cu pomi şi multe animale. Oamenii lucrau la el şi, din câte am aflat şi eu, erau plătiţi cu bani de aur. La fel plăteau şi ei familiei Manziarli. Pentru că, neavând pământ, erau nevoiţi să arendeze şi pajiştea şi pământul. Pe vremea aceea, satul nu era aici. Era mai sus de biserică. Abia după ce s-a cumpărat castelul, oamenii s-au mutat jos, pe actuala vatră.”

Îl întreb pe părintele Cădariu, originar din satul Hezeriş, de lângă Lugoj, câte suflete mai păstoreşte. „Sunt tot mai puţini, pe zi ce trece. Sunt în jur de 196 numere de casă, iar eu am cam 450 de credincioşi.” „Şi la noi, la şcoală, sunt copii puţini, intervine profesorul Pârvu. Mai avem 50 de elevi în clasele l-VIII şi 18 la grădiniţă.”

Înainte de a părăsi şcoala, sau fostul castel, facem un tur al clădirii căreia i-am auzit o parte din poveste. În afara unui salon compartimentat, nu s-a schimbat nimic. Totul este ca în urmă cu saptezeci de ani. Şi încăperile transformate în clase, şi uşile, şi ferestrele şi scara interioară. Totul a fost construit ca să dureze o veşnicie. Din parc, clădirea pare superbă. E veche, are nevoie de multe reparaţii, însă te priveşte parcă zâmbind, mulţumită că a supravieţuit vremii şi vremurilor. E uşor de imaginat cum a fost în urmă cu ani, când stăpânii de atunci aveau bani şi-o făcuseră înfloritoare. „Din câte am aflat, îmi zice profesorul Pârvu, clădirea a avut şi apă curentă şi încălzire centrală. Uitaţi, aici, alături, este fântâna. E foarte adâncă şi are apă bună.” Mă uit prin geamurile de la pivniţele castelului. Printre gratii, stive de lemne. Înainte erau butoaie cu vin şi ţuică. Dar timpul curge şi lumea se schimbă. Fiecare stăpân face ce vrea cu averea sa: Mai ales când n-a făcut eforturi prea mari ca să o obţină. Plecăm spre casa părintelui Cădariu. Un om care n-ar putea trăi fără rugăciune. „Aici au fost primăria şi sediul PCR”, îmi zice părintele arătându-mi o clădire ruinată. Mai încolo, pe o pajişte înverzită, văd câteva vaci. Când trecem pe lângă ele, animalele frumoase se opresc din păscut şi ne privesc cu ochii lor mari şi plini de blândeţe. „Sunt vacile mele”, mai spune cu glas drăgăstos părintele. Ajungem şi lângă casa unde am vorbit cu soacra lui, dar ne continuăm drumul şi ne oprim în faţa unei vile noi, construite cu bun-gust. Şi interiorul este superb. Din câte văd, îmi dau seama că totul a costat o grămadă de bani, bani care s-au câştigat cu efort şi cu sudoare. Ca orice gospodar adevărat, părintele ne invită să-i vedem ferma, aflată în capătul grădinii. „Am 18 vaci cu lapte, doi tauri şi două juninci. Dar nu ştiu dacă o să mai continuu munca asta. Din zi în zi, e tot mai greu. Şi de la anul, dacă intrăm în Uniunea Europeană, nu o să mai am unde să-mi vând laptele. Acum îl duc la piaţă, la Reşiţa, dar mâine ce fac? Şi brânza tot acolo o dau. Altădată o vând cu un preţ de nimic, numai să mă scap de ea. Şi o fermă adevărată, aşa cum se cere, nu pot să-mi fac. Sunt mulţi bani şi o grămadă de formalităţi şi comisioane pe care dumneavoastră le cunoaşteţi foarte bine. Cred că o să renunţ.” Grajdul e aproape gol. Văd cei doi tauri frumoşi, care ar câştiga premii la orice expoziţie internaţională, într-un colţ văd şi o scroafă imensă, ce se învârtea dintr-o parte în alta a coteţului. „O tai, n-o mai ţin”, zice părintele pe un ton de om dezamăgit.

Din câte văd în grădina imensă, îmi dau seama să într-o astfel de casă nu este loc pentru odihnă. E muncă pentru multe braţe, iar părintele şi familia sa fac eforturi disperate pentru ca să ţină averea pe picioare. Spun ce gândesc cu voce tare şi părintele îmi răspunde: „Când nu se mai poate, scap uşor. Vând tot şi gata! Acum mă ajută şi copiii, muncesc cot la cot cu mine, dar mâine?” Sunt un „dar” şi un „mâine” cu multe înţelesuri, pe care le poţi descifra numai dacă străbaţi drumurile vieţii. Pentru că dacă se schimbă vremurile, nici oamenii nu pot rămâne aceiaşi.

Lângă un perete al vilei văd o schelă şi mortar proaspăt. Nu întreb nimic, dar părintele îmi înţelege gândul şi-mi explică: „Tot ce vedeţi aici, casa asta, tot, absolut tot, este construit de noi. Fiecare ne pricepem la ceva. N-am plătit un ban la zidari. Acum s-a pus socrul meu să tencuiască zidul acesta. Numai proiectul casei mi l-a făcut un specialist”.

Părintele îmi întinde mâna cu care în fiecare zi îşi face semnul crucii şi trudeşte ca orice om care n-ar putea trăi fără să simtă cum se zideşte lumea.

                                                   (2006)

 

Din volumul:

 

Nicolae Pătruț

Dincolo și dincoace de uitare

- reportaje publicate în perioada 2006-2009 în cotidianul „24 de ore“ din Reșița -

Editura Eubeea, Timișoara, 2012

Imagine aleatoare

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank