Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Pătruț, Nicolae - Comuna cu sate agăţate de cer

 

şopotu nou, jud. caraş-severin

Sfârşit de aprilie. La Şopotu Nou, primăvara a venit cu flori risipite printre dureri. Frig, apă, oameni trişti, multă sărăcie şi chin cât cuprinde. Dar, pe străzi, oamenii te privesc cu speranţă. Aşteaptă o zi în care viaţa lor se va schimba în bine. Demult aşteaptă, dar ziua aceasta e foarte bătrână. A împlinit o sută de ani şi continuă să îmbătrânească. Pentru că, într-o comună situată parcă la marginea pământului, viaţa se schimbă greu. Binele este departe, iar  prospeţimea  este ca o umbră îngândurată ce-şi scaldă ochii într-un ocean de trudă cu sclipiri de chin.

 

Potop ca-n 1910

Primul om pe care îl întâlnesc în Şopotu Nou se numeşte Nicolae Anghel. Deşi nu arată, peste doi ani va împlini nouă decenii de viaţă. O viaţă aspră şi chinuită de la care a dobândit multă înţelepciune. O înţelepciune culeasă din singurătate, de la bătrâni, şi din mărgăritarele trudei cotidiane. A muncit mult, şi-a petrecut nopţile la lumina lumânării, iar necazurile nu l-au ocolit. Mă strânge cu o mână puternică, apoi, după ce mă pătrunde cu ochii blânzi, umbriţi de borurile pălăriei ponosite, îmi spune: „O fost potop mare la noi, acum, zilele astea. Numai în 1910 o mai fost aşa ceva. Atunci, apa o luat tot satul, iar un moşneag a fost dus, cu tot cu casă, până la Sasca Română. Sunt mulţi kilometri până acolo, dar nici lampa nu i s-a stins! Eu n-am fost făcut atunci. Mi-s din 1927, dar tata, care era din 1903, mi-o povestit. După aia, stăpânirea din vremurile alea o vrut să ducă oamenii jos, în pustă, în Câmpia Căraşului, dar acolo nu i-or primit, că o fost boală mare. După aia, primăria o dat la lume lemne şi oamenii şi-or făcut case. Unii s-or dus sus, pe dealuri şi prin poienile de pe munţi, ca să nu mai fie luaţi de ape. Aşa au apărut satele noastre mici şi împrăştiate. Dar au scăpat. Se zice că omul moare când ajunge în luna în care s-a născut. Or la mine, anul ăsta, a trecut luna aia”.

 

Un sat cu oameni din două comune

Nicolae Anghel trăieşte în satul Poienile Boinii. Dacă sat se poate numi un pâlc de case modeste şi împrăştiate. „Eu mi-s însurat a doua oară, că prima muiere mi-o murit. Dar căsătoria de a doua oară e grea ca o piatră de moară. Am două fete, sunt măritate. Una la Moceriş şi cealaltă la Dalboşeţ. Când mor eu, îmi dispare numele ca şi la alţii din satul meu. Şi cătunul se duce, cu timpul. La şcoală nu mai sunt copii, casele au început să se rărească. Cu vreo doi ani în urmă, o venit o scrisoare din Oltenia, de la unul Marşavela. Ăsta întreba dacă mai e cineva din neamul lui. Pe vremuri, familia asta era din Dalboşeţ, dar s-o mutat aici. De fapt, la noi în sat sunt oameni din două comune, din Şopotu Nou şi din Dalboşeţ. Şi noi mergem acolo ca să lucrăm pământul că aici nu avem.”

Nicolae munceşte mult şi astăzi. Are o pensie de 1,7 milioane lei, după 28 de ani de muncă în pădure, dar nu-i ajunge. De aceea, creşte două vaci, doi porci şi vreo douăzeci de păsări. În afară de muncă nici nu prea are cu ce să-şi omoare timpul. În sat, mai sunt oameni puţini, toţi se cunosc între ei şi nu mai prea au ce să-şi spună. Vorbesc despre vreme şi vremuri, despre preţurile la cereale şi animale, despre viaţa lor aspră. La biserică nu merg pentru că nu au. Pentru rugăciunea de la sfântul lăcaş trebuie să meargă câţiva kilometri, până la Şopotu Nou. Nici în celelalte sate nu sunt biserici. Nici cu mortul nu este prea uşor. Nu există cimitir. Pe cel care se desparte de lumea asta îl pun în căruţă şi-l duc la biserica sau la cimitirul de a Şopotu Nou. Iarna este tare greu. De aceea, mulţi se roagă să nu le vină sfârşitul în anotimpul zăpezilor.

Interlocutorul meu povesteşte frumos şi ştie multe. Nu este un om care a citit foarte mult, însă viaţa l-a făcut un înţelept şi chibzuit. „O să fie sărăcie mare. Să vedeţi cât creşte preţul la cereale. Aşa a fost întotdeauna după nenorociri d-astea”. Dau să plec, dar simt că Nicolae Anghel mai are ceva de spus. Se gândeşte la satul său, la generaţiile următoare. „Eu sunt singur. Caut să se scoale altul dimineaţa înaintea mea şi nu are cine. Ceva mai mare pedeapsă Dumnezeu ne-o dă cu moartea. Ce să-i faci! Lumea se schimbă. Mie mi-a fost ruşine în faţa tatălui meu până a murit. Copiii de astăzi nu mai ştiu de aşa ceva. Totuşi, eu vreau să vă rog ceva. Scrieţi să se facă o lege care să spună că noi, care suntem săraci, să nu mai plătim impozit pe casă şi pământ. Acuma nu-i prea mare lucru, dar să vedeţi, vor veni vremuri grele şi noi, cei de aici, nu vom avea de unde să dăm banii!

 

Viaţa la lumina lumânării

Oamenilor din Şopotu Nou, dar şi celor din satele aparţinătoare, le lipsesc multe. Pensiile sunt puţine şi mici, salariaţi nu prea există. Iar singurii bani care intră provin de la cei care beneficiază de ajutor social sau sunt angajaţi temporar de primărie. Mulţi însă nu au nici un ajutor social, pentru că deţin animale. Animale de pe urma cărora oamenii reuşesc doar să supravieţuiască. Fânul de munte e slab, fără putere, cereale nu există, iar vacile sunt folosite pentru muncă şi nu au cum să dea lapte mult. Apoi, mai sunt şi greutăţile legate de drum. Cei care stau în cătunele comunei şi vor să ajungă la Reşiţa sau Timişoara, trebuie să plece de acasă la miezul nopţii pentru a prinde autobuzele care circulă pe direcţiile respective. Aşa ne-a spus Pavel Velcotă, un bărbat de 49 de ani, din Stăncilova de Jos. „Eu stau în Stăncilova de Jos, că mai este şi Stăncilova de Sus. Am acasă patru vaci, trei porci şi şapte oi. Acum plec sus, la Runci, un alt sătuc, unde am casă. Acolo n-am curent. Suntem câteva familii care n-am fost prinse în proiectul de electrificare. Şi am avea şi noi nevoie, că stăm acolo de primăvara şi până când cade neaua. Ne luminăm cu lumânări. Avem şi lampă, dar motorina-i scumpă, iar banii se fac greu. De petrol, nu poate fi vorba. Nu l-am văzut de ani de zile. Nici lămpi, nici sticle de lămpi şi nici fitile nu se mai fac”.

 

Mai aproape de cer decât de UE

Mergem să vedem urmele lăsate de mânia apelor. Oamenii cred că a plouat mai mult decât s-a zis la radio. Şi mai e ceva. Ei mai spun că lumea s-a umplut de păcate. Dumnezeu s-a supărat şi a trimis un semn. Un semn cum n-a mai fost de multă vreme în această zonă a României. Nera e tulbure, dar s-a liniştit. Curge vioi prin albia mutilată, dar nepăsătoare la urmele lăsate de apă. Pe dealurile din jur, casele par agăţate de cer. De pe fruntea lor, fumul se ridică plictisit şi anemic. E frig şi, în dimineaţa acestui sfârşit de aprilie, a nins. La o casă, o femeie scoate dintr-o şură ultimele rezerve de fân. Iarba e crudă, iar animalele au nevoie şi de uscătură. Mai la deal, o varniţă aşteaptă să fie aprinsă. Almăjenii se pricep să „fiarbă” piatra de var. Din ea vor să mai câştige un ban. Un leu devalorizat pe aici este mai preţuit decât orice valută. Pentru că se face greu şi cu trudă. Pe drumul rupt de ape, apar trei femei tinere care aduc o junincă la taur. Imaginea lor musteşte de chin. Habar nu au de haine şi cosmetice scumpe. Dacă le-ai vorbi despre aşa ceva, ar înţelege foarte puţine, pentru că viaţa lor de aici are alte ritmuri şi curge pe alte coordonate. O răscruce de drumuri este marcată cu o cruce metalică. Un loc unde la sărbători se mai ţin horele, îmi spune Păun Baba, primarul comunei. Aici, se mai întâlnesc cei bătrâni şi se cunosc cei tineri. În urma unor astfel de întâlniri rezultă idile cu miresme de fân cosit. Şi apoi nunţi. Rare. Tot mai rare...

Şopotu Nou rămâne într-o linişte nedefinită. Peste ani, şi această localitate va fi în UE. Oamenii nu ştiu ce înseamnă acest pas. Aşteaptă să-l facă, apoi vor vedea. Oricum, viaţa, obiceiurile şi poveştile lor adevărate vor rămâne multă vreme aceleaşi. Pentru că, în inima munţilor, oamenilor le este mai aproape cerul decât lumea.

                                                                    (2006)

 

Din volumul:

Nicolae Pătruț

Dincolo și dincoace de uitare

- reportaje publicate în perioada 2006-2009 în cotidianul „24 de ore“ din Reșița -

Editura Eubeea, Timișoara, 2012

 

Imagine aleatoare

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank