Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Pătruț, Nicolae - Când scena este birtul

Oraviţa, jud. Caraş-Severin

Banatul a avut mari instrumentiştii, care făceau artă adevărată, atât pe marile scene, cât şi în restaurante, ba chiar şi în birturi pline de fum şi aburi de alcool. Au fost Luţă Ioviţă, Ion Luca Bănăţeanu, George Motoia Craiu şi, mai recent, Luca Novac şi Gheorghe Florea Bolobrete. Cel din urmă încă n-a părăsit scena şi, din când în când, îl mai poţi vedea prin Oraviţa. Peste om au zburat destule decenii de viaţă, are vreo 74 de ani, şi mulţi dintre cei tineri nu ştiu că bătrânul liniştit, dar cu priviri vii, a fost un mare artist, care a adus bucurie şi alinare în multe suflete necăjite.

Văzându-l, într-o zi, cum se plimbă îngândurat, obosit de chinul anilor şi bolnav de patima cântecului, mi-am amintit de o confesiune a omului care a cântat la trompetă până anul trecut. Nea Florea îmi spunea că vine din Dalboşeţul Almăjului şi a învăţat să cânte încă de la vârsta de opt ani, de la tatăl său, Nicolae Florea. „Simţeam chemarea muzicii, dar revelaţia adevărată am simţit-o când l-am auzit pe Ion Luca Bănăţeanu. Asta se întâmpla tot în copilărie – făceam la stânjeni, la Oraviţa, şi tata mă ducea la birt, la Coroana, să-l ascult pe marele artist. Atunci am ştiut că şi eu o să ajung muzicant de birt.”

Dar, după acest episod, în viaţa artistului aflat la început de drum au urmat alte drumuri. Până la 19 ani a cântat numai în satul natal, după care a plecat în armată şi a ajuns în muzica militară. În final, a ajuns la birt. De fapt, nea Florea crede că nu poţi ajunge mare artist dacă nu cânţi în armată şi la birt. Aşa simte el şi a învăţat în cei peste şaizeci de ani de cântat. „Şi, cu uica, am gătat cu armata, şi, în 1959, am ajuns la Ciudanoviţa, unde era un mare ansamblu folcloric, condus de moş Ion Simu, fratele lui Ion Luca Bănăţeanu, care, după părerea mea, era mult mai talentat decât idolul meu din copilărie. Pentru moş Ion, portativul nu mai avea niciun secret. Ştia aproape totul. Dar visul meu era tot birtul şi, în 1967, o auzit de mine Motoia Craiu, care, plecând profesor, m-a adus la birt, la Coroana, în locul lui. N-am renunţat eu nici la scenă, pentru că mai cântam şi cu «Semenicul» din Reşiţa, cu  care  am umblat în toată lumea. Dar pâinea mi-o câştigam tot de la birt.” L-am întrebat pe nea Bolobrete despre viaţa necunoscută a artistului de birt, despre împlinirile şi neîmplinirile ei, de imaginea lumii văzută prin ochii celui care, seară de seară, cântă de drag sau din obligaţie. Nea Florea a început să râdă într-un fel aparte, după care a mai spus: „Baremul de viaţă al artistului de birt e mult mai scăzut. Gândiţi-vă în ce mediu am lucrat eu vreme de treizeci de ani. În fum şi aburi de băutură, că pe vremea aceea nu se ştia de aer condiţionat, ca astăzi. Cât despre celelalte, ce pot să zic? În permanenţă, trebuie să te pui în locul clientului. Când vezi că aduci fericire unui om, trebuie să dai tot ce e mai bun în tine. Eu, când m-am uitat în local, am şi ştiut de fiecare ce hram poartă, din ce categorie socială face parte, dacă are bucurii sau necazuri. Trebuie să dai tot ce ai mai bun în tine şi vreau să vă spun că, în toţi anii aceştia, eu n-am primit o palmă de la nimeni. Şi cred că asta nu-i puţin, pentru că la birt nu e ca la biserică. Şi astăzi, dacă aş fi tânăr, tot muzicant de birt m-aş face. Acolo ai spectatori în fiecare zi, eşti apreciat la adevărata valoare, acolo ai totul. Am făcut şi bani, dar să ştiţi că banii tot cei necăjiţi îi dau. Din buzunarele bogaţilor nu scoţi banii”. Au urmat câteva clipe de pauză şi nea Florea Bolobrete mi-a spus un secret pe care nu ai ocazia să ţi-l împărtăşească oricine. „Artiştii de birt cântă la trei categorii de oameni. La cei care le-am cântat din plăcere, la cei care au dat banii şi la cei pentru care cânţi din obligaţie. Aşa a fost ieri şi aşa o să fie până-i lumea”.

Bătrânul artist mi-a vorbit şi despre nunţile şi botezurile la care a cântat. Au fost peste o mie şi de la multe îşi mai amintea scene cu locuri, oameni şi întâmplări. Nu i-a uitat nici pe marii artişti pe care i-a avut colegi de scenă. Sunt amintirile lui dragi, la care, probabil, se gândeşte şi astăzi, când se plimbă pe străzile din oraşul vechi sau se aşază la umbră, în parcuri. Îl vezi mulţumit şi împăcat cu viaţa, pentru că unul dintre copiii lui a ajuns un cunoscut profesor de muzică, iar „Ardeleana” lui Bolobrete se mai cântă din când în când.

Poate că Gheorghe Florea Bolobrete mai are şi regrete, ca orice om. Însă, după o viaţă de cântec în care a alungat tristeţi şi a adus bucurii la mii de suflete, trompetistului născut la Dalboşeţ şi trăitor în Valea Caraşului privirile îi rămân curate, ca şi cântecele sale intrate într-o legendă pe care fumul şi uitarea nu le vor acoperi niciodată.

                                                                    (2006)

 

Din volumul:

Nicolae Pătruț

Dincolo și dincoace de uitare

- reportaje publicate în perioada 2006-2009 în cotidianul „24 de ore“ din Reșița -

Editura Eubeea, Timișoara, 2012


Imagine aleatoare

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank