Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Pătruț, Nicolae - Bucurie născută din lacrimi de durere

ilidia, jud. caraş-severin

 

În spatele poveştii de mai jos, se ascunde o întâmplare adevărată. O dramă presărată cu lacrimi de durere, dar şi o bucurie care nu poate fi descrisă prin cuvinte. Este povestea a două destine sau, mai bine-zis, a două suflete, care, deşi nu s-au întâlnit niciodată, rămân legate pentru totdeauna; ca într-o poveste de iubire, păstrată pentru veşnicie în altarul cerului.

Ilidia este o localitate liniştită din Valea Caraşului, unde nu se întâmplă prea multe evenimente deosebite. Oamenii îşi caută de treabă şi, după decenii muncite la oraş, se bucură de odihna pe care ţi-o poate oferi o aşezare frumoasă şi deosebit de pitorească. Şi totuşi, uneori, neprevăzutul îşi face apariţia, discret şi neaşteptat. Loveşte, aruncă sămânţa durerii şi pleacă spre alte locuri. „Ai auzit că a murit Marius, băiatul lui Ianoş?”, îmi spune Afrim Murgu, viceprimarul comunei Ciclova Română. „A fost la muncă în Italia, a dat o maşină peste el şi asta a fost. Din câte am aflat, se pare că venea de la muncă cu bicicleta”, mai zice trist interlocutorul meu, originar din Ilidia. „A şi plecat fratele său în Italia să vadă ce este, dar se pare că o să-l înmormânteze acolo, deoarece drumul până aici e foarte scump.” După aceste cuvinte, mă despart de bărbatul mărunţel, inginer constructor de profesie, care, de-a lungul carierei sale, a construit mari obiective industriale în oraşele României. Apoi mă gândesc la destinul acestui copil, de fapt un tânăr de douăzeci şi cinci de ani, plecat în lume să câştige o pâine, la fel ca mulţi alţi tineri din ţară. Era un băiat liniştit şi cuminte, care provenea dintr-o familie cu mulţi fraţi. Îşi respecta părinţii şi oamenii din sat, şi nimănui, niciodată, nu i-a vorbit urât. Nici viciile nu l-au atins. Nu ştia ce e ţigara sau alcoolul. Avea lumea lui interioară în care cu greu puteai pătrunde. După ce a terminat şcoala primară în sat, a urmat gimnaziul la Ciclova Română. Patru ani de zile a mers pe jos câte doisprezece kilometri pentru a descifra tainele cărţilor şi a-i fi mai uşor în viaţă. Apoi s-a oprit; în familie erau multe guri de hrănit, iar tranziţia începuse să împrăştie sărăcia pe toate drumurile. Şi acest lucru a fost resimţit de copilul care zâmbea de fiecare dată când îl întâlneai. Ziceam că făcea parte din categoria oamenilor care nu vor să-şi arate tristeţea, Aveau prea multă şi nu doreau să nu mai dea la nimeni. O păstrau pentru ei şi şi-o scăldau în lacrimile sufletului pe care le vedea doar Dumnezeu. De parcă această povară n-ar fi fost suficientă, în urmă cu şase ani, destinul i-a mai dăruit o suferinţă, făcându-i pe oamenii din sat să zică: „Tot la cel necăjit vine durerea”. Atunci, într-o noapte de primăvară, mama băiatului a alunecat în apele mari şi învolburate ale râului şi s-a înecat.

Pentru Marius şi fraţii săi au urmat alte încercări. Iar într-o zi, Marius, cel mai mare dintre fraţi, s-a hotărât să plece la Satu Mare, la familia mamei sale, originară din acele locuri, şi să-şi caute de muncă. Şi a găsit. A muncit câţiva ani, după care, împreună cu rudele mamei sale, a plecat în Italia. De acolo, vorbea cu fraţii săi la telefon şi le trimitea gânduri cu dragoste. Le promitea că o să vină, în curând, să-i vadă. Şi a venit în această toamnă, după vreo trei ani. Bucuria revederii a fost mare. Marius i-a strâns pe toţi în braţe şi i-a ajutat financiar cât a putut, din bruma de bani câştigaţi cu multă trudă pe un  şantier de construcţii dintr-un oraş italian. A stat câteva săptămâni: şi-a revăzut familia, locurile copilăriei şi s-a dus să aşeze o lacrimă pe mormântul mamei sale, aflat deasupra satului. Dar n-a bănuit că peste doar câteva zile se va duce, definitiv, lângă cea care, în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, l-a adus pe lume... De unde să ştie că destinul omului are secrete pe care nu le destăinuie nimănui? La jumătatea lui octombrie, tânărul din Ilidia a plecat din nou. Voia să muncească mai mult, să-şi facă un rost şi să se bucure de viaţă.

A doua zi, aveam să mă întâlnesc din nou cu viceprimarul Afrim Murgu. Îmi spune că tatăl lui Marius a primit un telefon din Italia prin care i se solicita acceptul de a dona inima fiului său, aflat în moarte clinică. E greu de spus ce a fost în sufletul omului care şi-a crescut cu greu copiii. Trebuia să-şi învingă amărăciu-nea, mentalitatea oamenilor, şi să se hotărască rapid. Până la urmă s-a hotărât. A trimis un act scris prin care şi-a dat acordul ca inima lui Marius să bată într-o altă fiinţă. A auzit şi satul. Pentru Ilidia, era o întâmplare nemaiîntâlnită. Dar nimeni nu l-a condamnat pe omul care a vrut ca fiul său să trăiască prin altcineva. Oamenii au înţeles că lumea se schimbă, că astăzi ştiinţa produce miracole, iar societatea, măcinată de interese şi ură, are nevoie şi de bine. Poate că unii, în sinea lor, au condamnat gestul, dar nimeni n-a vorbit cu voce tare.

După câteva zile, o întâlnesc pe Adina, sora lui Marius. Este un ghemotoc de fată, care nu s-ar mai fi despărţit de fratele său atunci când acesta a venit din Italia. Fata e tristă, dar nu plânge. Poate că a plâns în singurătate. Dar pe obrajii frumoşi şi curaţi ca o lacrimă de prunc urmele durerii sunt pregnante. „O să-l aducă la noi acasă, nu o să-l înmormânteze în Italia”, zice fata. Mi-e greu, dar totuşi întreb: cum s-a întâmplat? „Marius a fost la lucru în ziua aceea. După ce a terminat, unchiul a zis să meargă acasă cu el cu maşina. Marius n-a vrut, deoarece, a doua zi, unchiul nostru îşi sărbătorea ziua de naştere. El voia să rămână singur, să intre într-un maga-zin şi să-i cumpere un cadou unchiului. Voia să-i facă o surpriză, să-i dăruiască un cadou frumos. N-a mai apucat, pentru că a venit o maşină şi l-a lovit. Asta a fost. Iar anul trecut un alt unchi de-al nostru a avut un accident, tot în zona aia unde a murit Marius.” Nu mai întreb nimic. Sufletul copiilor are nevoie de linişte, iar dacă le tulburi cu drame, rămân urme.

La vreo zece zile de la producerea accidentului, Marius a fost adus acasă. Cu o maşină şi într-un sicriu din cele pe care le poţi vedea doar la televizor. Tânărul din Ilidia era trecut în nefiinţă, însă inima lui trăia în Italia. Oamenii din sat vorbesc că a ajuns în pieptul unui copil. Nimeni nu ştie cu exactitate. Despre astfel de lucruri nu se întreabă. Cert este că o altă viaţă a fost salvată. E jocul destinului şi o taină a vieţii.

Marius a fost înmormântat lângă mama sa. Duminica aceea de începutul de noiembrie a fost mohorâtă. Peste noapte a nins, iar ziua a început să plouă. Lăcrima şi cerul, lăcrimau şi cei care păşeau alături de Marius, pe ultimul lui drum. Oamenii din sat erau trişti şi supăraţi pe vreme. „Săracul, n-a avut parte de o zi frumoasă.” Dar, uneori, frumuseţea e dincolo de noi şi de vreme. E într-un loc unde nu poţi ajunge decât o singură dată.

Peste sat, înserarea alunecă parcă plictisită, din munţi. E burniţă, frig, ceaţă şi multă tristeţe. Aşa a fost aici, în satul din Valea Caraşului. Pentru că undeva, departe de aceste locuri, cineva plânge, gândindu-se că, uneori, două suflete pot trăi într-o singură fiinţă.

                                                   (2006)

Din volumul:

Nicolae Pătruț

Dincolo și dincoace de uitare

- reportaje publicate în perioada 2006-2009 în cotidianul „24 de ore“ din Reșița -

Editura Eubeea, Timișoara, 2012

Imagine aleatoare

Izvin - sigiliul localității (b)

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank