Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Pătruț, Nicolae - Bogăţie cu gust de trudă

Valea Mare, jud. Caraş-Severin

Ionel Dragoescu este un tânăr din satul Valea Mare, care a refuzat ofertele şi tentaţiile vieţii de oraş şi a ales să devină un ţăran cărăşean autentic. Adică harnic, ambiţios, cumpătat şi dornic de a ajunge printre primii gospodari ai satului în care trăieşte. Exact aşa cum au fost ai săi, cei care i-au transmis mesajul că pentru a ajunge în faţă este nevoie de două lucruri: de muncă şi dragoste pentru pământ şi animale. L-am cunoscut, de curând, într-una din casele sale dintr-un sat în care viaţa pare resemnată  şi lăsată la voia întâmplării. La început, nu mi-am dat seama că bărbatul înalt şi cu început de chelie este un împătimit al pământului. Părea prea modern şi apropiat de prezent ca să-şi trădeze mentalitatea ţăranului cărăşean de altădată. Abia mai târziu, când mi-a vorbit despre copilăria şi tinereţea sa, am descoperit un om rar pentru vremurile noastre.

Ne invită în soba de la drum, adică într-una din cele mai bune camere din casă. Este destul de rece şi miroase a mere coapte. Mă uit pe dulapuri şi deasupra lor văd mai multe rânduri de mere galbene şi roşii. Exact aşa ca în odăile gospodinelor cărăşene din vremurile de demult... Ne aşezăm la masă şi ascult o poveste de viaţă pe care majoritatea tinerilor de azi nu vor, nu pot sau nu mai au răbdare să o trăiască. Ionel Dragoescu a vrut şi a avut şi răbdare. Şi, ca orice om răbdător, care a învăţat că pentru a reuşi trebuie să mergi înainte, să nu te uiţi în urmă şi să nu-ţi pese de gura lumii, tânărul din Valea Mare a ajuns la mijlocul poveştii, unde a descoperit că viaţa poate fi şi frumoasă, indiferent unde te-ai afla. La început, îmi vorbeşte despre sat. Calm, detaşat şi cu obiectivitate. „Mai sunt vreo 80 de numere de casă. Tineret puţin, bătrâni mulţi şi cam atât. Nimeni nu mai vrea să stea la sat. Toţi s-au mutat la oraş sau au luat drumul străinătăţii. Ce să-i faci? La noi a fost CAP şi asta a lăsat urme. Nu trebuia să fie. Nu era nici locul şi nici satul pentru aşa ceva. Dar câţiva oameni din vremurile acelea au vrut să-l facă şi s-a făcut. Primul efect al colectivizării a fost distrugerea viilor. La noi au fost vii de elită. Eu nu le-am prins, dar ştiu de la bunicul. Au fost şase dealuri, lungi de câte trei kilometri, cu vii. Ţineau până la pădurile boierului. Se duceau oamenii cu strugurii la Lugoj, Buziaş, Timişoara şi Bocşa. Cei bogaţi îi transportau cu căruţele, dar cei săraci îi cărau cu spatele. Îmi spunea bunicul că erau coşuri mari, din nuiele, pe care ţăranii le cărau în spate până la oraş. Puneau patruzeci de kilograme de struguri şi pe banii primiţi cumpărau treizeci de pâini, să-şi hrănească familiile. Era lumea săracă şi chinuită, nu ca astăzi. Eu zic că dacă nu era CAP-ul şi rămâneau viile, astăzi alta era soarta satului meu.” Ionel Dragoescu vorbeşte cu patimă, ca un ţăran autentic deposedat de pământ. E tânăr, dar îl simt că a dobândit simţul proprietăţii. Anii copilăriei şi adolescenţei trăiţi în comunism, şi cei ai tinereţii trăiţi în tranziţie, n-au reuşit să-i distrugă „moştenirea” transmisă de bunicul său. „Tu de ce ai ales să rămâi în sat?”, îl întreb pe tânărul din Valea Mare. „Eu am avut casă în Bocşa. Dar, după revoluţie, m-am mutat cu ai mei aici. Bunicul a primit de la fostul CAP o vacă, doi viţei şi nişte oi. Aşa am simţit eu că e bine, zice Ionel Dragoescu, după câteva clipe de ezitare. Poate că nu acesta este răspunsul pe care ar fi dorit să mi-l dea, dar astăzi, după şaptesprezece ani de tranziţie, e greu să-şi mai amintească de tânărul care a ales să-şi îngroape cei mai frumoşi ani într-un sat pustiu şi să-şi petreacă viaţa în trudă. „La început am avut 25 de oi, câte a primit bunicul de  la CAP. Ce  puteam  să  fac  cu ele? Erau puţine şi mi-am dat seama că singura şansă era să le înmulţesc. Dar fără bani e greu. Aşa că am adunat şi oile satului. La început, le păzeam cu rândul, după care m-am pus eu la ele. Poate nu vă vine să credeţi, dar patrusprezece ani am ciobănit la oile satului. Le-am înmulţit şi pe ale mele, dar a fost greu. Nu aveam bani şi trebuia să rup din ele ca să câştig ceva. Dar aşa mi-am cumpărat tractoare cu utilaje, pământ, saivan şi case. Toate pe rând, pentru că, v-am spus, cu bani puţini nu faci lucruri măreţe. Dar Dumnezeu m-a ajutat. Am muncit toţi şi acum am treizeci de hectare de pământ. Am avut şi de la bunicul, dar mult am şi cumpărat. Şi am căutat să fie cam totul la un loc”.

Ionel  Dragoescu  iubeşte pământul însă nu poate să-ţi răspundă de unde vine dragostea aceasta. Mai ales acum, când majoritatea tinerilor de vârsta sa nici nu mai vor să audă de glie sau de muncă. În schimb, îmi spune: „Pe bunicul îl cheamă Ion Cocoş şi are 84 de ani. De 53 de ani nu mai bea. Nici eu nu beau. De fapt, în casă, la noi, nimeni nu consumă băutură, dar întotdeauna avem răchie. El mi-a povestit cum a primit tatăl său, adică străbunicul meu, pământul. În urmă cu zeci de ani, când s-au împărţit pământurile boierului, cei din comisie l-au luat pe străbunicul meu să le arate locurile. Ştia toate dealurile din jur. A umblat cu ei peste tot, până s-a împărţit pământul. La urmă, când au fost gata, când n-a mai fost nimic de împărţit, i-au dat şi lui ce-a mai rămas. O creastă de pădure. Ce a fost mai rău. A luat-o, a scos cioatele şi a arat-o cu o singură brazdă, numai la vale. A fost mare chin pe capul lor. Şi foame mare era. Şi azi îmi zice bunicul, acu-i plecat cu oile, că erau zile în care nu aveau nici mămăligă de pus pe masă. De pâine nici nu se punea problema. Se mânca doar la sărbători. Aşa a fost înainte.”

Aud un zgomot de căruţă. îmi arunc ochii pe fereastră şi văd un atelaj tras de doi căluţi. „Nu mai ţine lumea cai. Sunt tot mai puţini. Cei care îşi lucrează pământul au tractoare, iar caii îi ţin doar aşa, pentru munci uşoare. Nici nu-i mai potcovesc. Nici nu mai are cine. Fostul covaci e bolnav. Covăcia e spartă, iar altul în loc n-a venit. Dar nici n-ar mai avea din ce să trăiască”. Apare un ghemotoc de fetiţă, frumoasă ca o lacrimă de cer. Este Adriana, una din cele două fiice ale familiei Dragoescu. Întreb dacă soţia s-a obişnuit cu viaţa de la sat. „E şi ea de la sat, cum să nu se obişnuiască. Este din Visag, un sat vecin, zice Ionel. „Dar în ziua de astăzi e greu să mai găseşti o fată cuminte, harnică şi frumoasă care să mai stea în sat”, continuă gazda mea.

Tac şi ascult vorbele tânărului din Valea Mare, care s-a ambiţionat să rămână un ţăran autentic, dar care îşi doreşte să ajungă şi un fermier modern. „Aş fi luat şi eu ceva fonduri pentru o fermă modernă, dar n-am avut bani pentru cealaltă jumătate din sumă şi la bancă nu mă bag. Pentru că te omoară cu dobânzile şi comisioanele. Aşa că nu-mi rămâne să fac decât ce pot eu şi familia mea, cât ne ţin puterile. Am cumpărat un saivan la marginea satului, şaizeci de milioane am dat pe el, am şi pământul acolo, doar o parte din el şi asta e. Dacă n-aş fi fost prea tinerel la Revoluţie, când s-au dat oile şi saivanele pe degeaba, alta ar fi fost situaţia. Dar aşa, a trebuit să mă chinui. Însă nu-mi pare rău”. Ne ridicăm şi, într-o altă cameră situată de-a lungul coridorului, le zăresc pe soţia lui Ionel şi cele două fetiţe. Este un tablou în care nu văd nimic în afară de frumuseţe şi iubire. Fără să vreau, mă gândesc că într-o zi şi cele două fetiţe vor iubi satul şi pământul, ca şi părinţii lor. Este o avere şi un sentiment care se construiesc în timp ca o zidire ce nu se prăbuşeşte niciodată. Ieşim în stradă. „Şi casa de peste drum e tot a mea, şi cea de la capătul satului. Le-am luat să fie. Mai am un frate, ne cresc copiii, ştiţi cum este...”

Ionel Dragoescu vorbeşte ca un om care speră că satul bănăţean nu va muri niciodată. Ştie că acesta e bolnav şi tot mai pustiu, din această cauză a ales să stea în el, să-l sprijine şi să-i mai aline câte o durere. Este sacrificiul suprem pe care omul îl poate face pentru veşnicie şi adevăr.

 (2006)


Imagine aleatoare

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank