Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Pătruț, Nicolae - Apostoli pe drumurile luminii

 

sasca montană, jud. caraş-severin

Lumea se grăbeşte. Şcoala din satele de astăzi nu mai seamănă cu cea de ieri. Nici dascălii nu mai sunt la fel. Nimeni nu mai doreşte să fie dascăl de sat. Toţi îşi doresc oraşul, iar dacă nu au altă soluţie, merg şi la ţară, dar fac naveta spre centrele urbane. Astfel că apostolii de altădată sunt tot mai puţini şi îi întâlneşti tot mai rar. Pentru că majoritatea nu mai acceptă sacrificiile sau poate că nu-şi mai iubesc meseria, iar ceea ce fac se datorează doar salariului lunar şi nu iubirii din care se naşte lumina sufletelor. Şi pentru a vedea cum au fost dascălii de altădată, adică cei din perioada interbelică, dar şi de mai târziu, voi reproduce câteva amintiri scrise ale unui apostol de lumină uitat, care a lăsat în urma sa, prin judeţele Caraş-Severin şi Timiş, urme ce mai pot fi întâlnite şi astăzi. Este vorba despre însemnările învăţăto-rului Ion Petru, copil de miner, născut, în anul 1913, în comuna Sasca Montană din judeţul Caraş-Severin, absolvent al Şcolii Normale din Timişoara, mare iubitor de carte şi de cântec.

 

Începutul din Caraşul natal

N-a fost uşor pentru copilul de miner rămas orfan de tată, după ce părintele său a căzut în luptă în primul război mondial. Dar când destinul vrea să te ajute, totul este posibil, iar în cazul lui Ion Petru ajutorul a venit din partea dascălului său, Ion Dorobanţu, care s-a luptat ca elevul său să-i calce pe urme. Astfel, copilul din Sasca Montană a absolvit Şcoala Normală din Timişoara, perioadă din care îşi aminteşte multe întâmplări, dar mai ales cuvintele directorului şcolii, dr. Atanasie Popovici, cel care, înainte de a-i trimite pe sate, le-a spus: „Mai aveţi o lună şi ieşiţi învăţători. Când veţi merge în satele voastre nu vă va primi nimeni cu fanfară şi cu flori. Veţi avea în calea voastră bolovani şi spini. Depinde de voi cum le veţi înlătura. Studiaţi satul şi apoi activitatea, să nu cădeţi ca musca-n zer”.

Şi învăţătorii s-au împrăştiat în lume. Ion Petru a ajuns, pentru început, în satul Ştinăpari, lângă comuna sa natală. Un sătuc sărac, de mineri, în care a stat doi ani de zile, adică până în 1933. A urmat apostolatul la Socolari, un alt sat muncit şi chinuit, unde s-a ocupat de cor şi de fanfară, şi unde a început construcţia viitoarei clădirii a şcolii, ajunsă astăzi în prag de ruină. Dar nici aici n-a stat decât doi ani, până în 1935. Diriguitorii învăţământului din vremurile respective aveau nevoie de dascăl în Slatina Nera şi Ion Petru s-a dus acolo. S-a ocupat de celebrul cor, dar şi de alte activităţi extraşcolare. Este vorba despre împădurirea cu salcâmi a unui deal, construirea unor alei şi drumuri spre cimitir, împrejmuirea grădinii şcolare şi procurarea, în anul 1941, a unui aparat de radio pentru săteni. Şi toate acestea, dascălul din sat le-a făcut cu ajutorul oamenilor, în special al ţăranilor din corul satului. După un deceniu de muncă la Slatina Nera, pentru Ion Petru urmează o nouă mutare. De data aceasta, ajunge în comuna Vrani, o localitate bogată din Valea Caraşului, unde condiţiile de viaţă şi de învăţătură ale copiilor erau mult mai bune. Şi aici, ca peste tot pe unde a umblat, învăţătorul a pus bazele unui cor mixt, cum erau în majoritatea satelor Caraşului. După care, în 1951, rădăcinile intelectualului sunt smulse din pământul natal şi Ion Petru ajunge într-un sat din Câmpia Bărăganului. Dar, ca orice om puternic, Ion Petru nu pomeneşte din această etapă din viaţa lui decât despre lucrurile frumoase realizate în judeţul Ialomiţa şi absolut nimic de greutăţile întâmpinate în acele vremuri tulburi. Au fost ani grei, în care dorul de Banat l-a măcinat în fiecare zi, până în anul 1955, când ajunge în localitatea Măguri, lângă Lugoj.

 

Sfârşitul, în judeţul Timiş

„În 1955, revin pe plaiurile bănăţene, scrie, în continuarea însemnărilor sale, învăţătorul Ion Petru. De data aceasta, la Măguri, lângă Lugoj. Aici, majoritatea locuitorilor, trei pătrimi, era formată din ţigani, iar şcolarizarea şi alfabetizarea erau activităţile principale. Totuşi, cu formaţiile şcolare am realizat şi activităţi culturale. La 1 martie 1957, sunt transferat în satul Târgovişte, din comuna Balinţ, în care sunt sortit să rămân până la pensionare, în 1973. În această perioadă de 16 ani, consider că am făcut o activitate artistică bogată şi puternică. Deşi satul este mic, o sută de numere de casă de români şi 70 de maghiari, în total vreo 650 de persoane, corul a ajuns, în 5-6 ani, la 60 de membri, cor cu care am făcut numeroase deplasări şi am participat la multe manifestări. Dar odată cu pensionarea, mi-am încheiat activitatea de dascăl şi în viaţa mea s-a format un gol care nu se va mai umple. Osatura acestei activităţi fiind cele 12 coruri dirijate, din care cinci înfiinţate de mine, în jurul lor fiind, ca nişte lăstari, celelalte formaţii de teatru şi dans. În linii mari, cred că am schiţat activitatea multiplă desfăşurată în cele patru decenii de activitate, în urma căreia mi-a rămas recunoştinţa miilor de oameni în mijlocul cărora am activat, a foştilor elevi, din care, astăzi, sunt mulţi profesori, învăţători şi ingineri. Este poate cea mai mare satisfacţie şi răsplată a jertfelor care poate numai eu le ştiu şi azi le-am uitat pe multe.

Conştiinţa mea nu mă mustră că nu mi-am îndeplinit datoria conştiincios, aşa că pot ţine fruntea sus în faţa oamenilor şi în memoria profesorilor mei, care mi-au insuflat dragostea pentru misiunea dăscălească, dar şi în memoria minerilor săscani, de la care am învăţat dârzenia de a lupta şi învinge greutăţile, aşa cum i-am văzut pe ei învingând muntele pentru a scoate cărbunele dătător de lumină.”

 (2006)

 

 


Imagine aleatoare

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank