"Protocolul pentru transplant era gata din 1995, la Timisoara"

Erau 30 de oameni in echipa lui Christiaan Neethling Barnard, un chirurg din Africa de Sud, cand, dupa noua ore de munca, se termina primul transplant de inima la om. Data de care e legata aceasta realizare este cea de 3 decembrie 1967 si, asa cum rareori se merita cu adevarat sa se spuna, de atunci "lumea n-a mai fost la fel".

Aparatul de filmat ar face aici o transfocare brusca. Globul pamantesc se rasuceste, se iveste Europa, vedem Romania, o harta linistita in perspectiva transplantului mondial. In 1980 avem rinichi transplantati de Eugeniu Proca si Petru Dragan, de la donor viu si, respectiv, decedat, si astfel la Bucuresti si Timisoara se aprind primele luminite pentru aceasta procedura. Luminitele palpaie multi ani, nici nu se sting, nici nu sporesc, se incearca, insa, sa se mearga mai departe, pe rinichi, se mai cocheteaza si cu ficatul. Toate acestea pana intr-o zi cand, din varful de ac al sperantei, al nebuniei creatoare si coeziunii cu o echipa, undeva, pe harta noastra, se mai aprinde un punct, care va ramane constant si care va lumina poteci pentru tot ce va veni dupa el.

In 24 octombrie vor fi noua ani de la primul transplant de cord efectuat in Romania.

Paul, inceputurile

Este 24 octombrie 1999, iar ochii sunt atintiti spre Bucuresti, spre punctul incandescent care tocmai devine valvataie. Exista un cord, undeva pe-aproape e si Paul Corjautanu, iar inima lui nu mai vrea sa-l poarte mult, trec in galop ore, dr. Serban Bradisteanu si echipa lui de la Spitalul Clinic de Urgenta "Floreasca", din Bucuresti, reusesc primul transplant de inima din Romania. Sciaticul presei este zgandarit constant, de atunci, se scriu tone de materiale, lumea intreaba, invata, preseaza, se creeaza comisii, se discuta etica si procedura, Radu Deac, din Targu Mures isi trage suflul si pune si el pe masa un transplant de inima, structuri care au exact asta ca scop, transplantul, incep sa se cristalizeze, toata isteria da intr-un vartej in care vezi franturi de cruce rosie, de halat alb... sau e hartie de ziar? Oricum, firisorul de lumina e, acum, suvoi navalnic, ca in noaptea Invierii, pornesti de undeva cu o scanteie si, in scurt timp, raul de foc ii contine pe toti.

Restul e istorie : datele, numele si interventiile se gasesc si pe net. Acum, la noua ani dupa primul transplant de inima din Romania, dupa acel "delta te" initial, mediatic, de prezentare a procedurii, as vrea mai degraba un autograf tardiv al continutului de suflet ce a existat, chiar daca e greu de crezut, langa inima de atunci.

Cal negru, cal mai putin alb

Il invit, dupa noua ani de la acel moment, pe dr. Serban Bradisteanu, chirurgul care a deschis aceasta intreaga cale, sa intre intr-un joc. Unul serios, dar, cum spunea si el, neobisnuit. I-am ales zece cuvinte. Il rog ca, atunci cand i le ofer, sa imi spuna ce ii vine in minte, primul lucru, gandindu-se mai ales la anii de atunci. Imi inchipui ca as putea sa-i completez si eu raspunsurile, si totusi, ingeniozitatea din sala de operatie isi gaseste corespondent in depanat amintiri.

Bonsai – (Bradisteanu e nedumerit. A intrat in joc, dar e clar ca nu intelege de unde am scos bonsaiul). Pentru mine e un pom care a fost chinuit ca sa fie frumos. De ce ma intrebi? (Ii aduc aminte de bonsaiul lui din citric.) Nu am uitat, el era primul dar, vazandu-l, au adus si altii. Da, venise de la parintii unui copil pe care l-am salvat.

Ischemie – Ajungi la recoltare si de-abia cand deschizi toracele, dupa vazutul si palparea cordului, poti decide daca se va face transplantul. Ischemia e unul dintre inamici. Uneori, din cauza ei, renunti sa te deplasezi, e prea tarziu, alte ori vezi ca te-ai dus degeaba...

Paul – Primul transplant... A fost un inceput al unei ere noi in chirurgia cardiaca, si nu numai. Au venit mariri si invidii. (n.a. – Dar lui Paul ii tii minte numele.) Sunt multi copii pe care i-am salvat, si le tin minte numele, sau multi maturi pe care nu i-am putut salva, si le tin minte numele. Dar cu Paul a venit cotitura din viata mea si a determinat boom-ul ce a atras presa, finantarea. Paul e motorul ce a declansat institutia ce se cheama transplantul romanesc.

Papa – Intalnirea cu Papa Ioan Paul al II-lea a adus pentru mine una dintre cele mai ciudate senzatii pe care le-am simtit in fata unui om. Era un fluid care pleca dinspre el, atunci cand m-a binecuvantat, simteai cat de mic esti in fata lui.

Extracorporal – Circulatia extracorporala e ceva fascinant, ce controleaza omul cand inima e oprita. Trebuie sa o stapanesti si unii nu o fac, desi sunt chirurgi buni. Cred ca fiecare chirurg isi merita perfuzionistul, pe care il educa, vibreaza in acelasi timp.

Pasaport – Un act ce sta la dispozitia altora pentru a-ti da sau inchide tie drumul. Uneori, nu lasi niste oameni sa traiasca, de nu permiti altuia sa circule. Uite, protocolul pentru transplant era gata din 1995, la Timisoara, cand eram acolo – l-am facut dupa ce am vazut la francezi.

Legislatie – Fata de inceputurile din Timisoara, s-a creat suportul legal de a recolta organe.

Oglinda – Nici atunci si nici acum nu ma uit in oglinda. Cred ca un barbat nu trebuie sa se uite in oglinda. Cat fac in sala ceva bine, putin imi pasa daca sunt alb la par sau imi cade fata. O sa ma uit cand o sa ma lase mana. Si sper sa am intelepciunea sa renunt. Si pentru caine, porumbel sau om, timpul trece. Am renuntat la tot ce inseamna viata privata, dar nu-mi pare rau. Ieri am avut cinci oameni pe masa, azi o sa am patru – asta conteaza.

Viena – Acum ma leaga de Viena amintiri neplacute. (n.a.: -Pe atunci, era locul unde visai sa bei cafeaua, cand era vorba de relaxare, in Piata Domului.) De atunci s-a adaugat o operatie groaznica facuta acolo, am plecat de aici paralizat...

Acasa – Apropo, dupa acel transplant, umblam ca trebuia sa imi mut cartile, nu era foarte clar cum e cu "acasa". Din pacate sau din fericire, pentru mine "acasa" a insemnat spitalul. Mi-a dat echilibru in toata cariera.

Un pacient asteapta cu sternul deschis, pe masa, isi asteapta viata, asa ca reduc la maximum intrebarile stranse in ani, cele cu verb.

- Cum arata minunea in lumea ta?

- Pentru mine cred ca e o operatie pe care am facut-o pe profesorul meu de la Cluj, Vlaicu, avea un anevrism disecant de aorta si i-am inlocuit aorta si valva, in 1985. Era prima operatie de genul acesta din tara. Am intrat seara la 8 in sala, am iesit dimineata la 8. Am confectionat protezele din pericard, pentru ca nu erau... Profesorul meu traieste si acum!

- Ce s-ar fi intamplat daca nu reusea transplantul lui Paul?

- Probabil ce s-a intamplat si pe linia ficatului, cu primii decedati. Dar probabil ca lumea ar fi zis ca ai nostri nu sunt pregatiti, ca nu stiu. Poate s-ar fi oprit totul niste ani. Orice lucru nou poate sa aiba momente de cadere.

- Pentru tara asta esti erou civilizator in chirurgia cardio-vasculara. Dar nu esti un erou pe cal alb. Crezi ca s-ar fi adunat toate cele bune, pentru istorie, daca ai fi schimbat culoarea calului?

- Toata viata am trait-o fara sa aleg cu atentie calul, am dorit sa-mi fac profesia si poate ca s-a intamplat sa incalec si un cal ce nu era cel mai potrivit, poate a fost si naravas, si negru, dar ce a contat, si cred ca a fost bine, a fost profesional.

Din Romania, Timisoara

In ani am ajuns sa cladim statistici care vorbesc despre rezultatele obtinute in Romania. Pe pagina Romtransplant gasim: "Ca rezultat al activitatii de transplant, s-au efectuat peste 1.000 de transplanturi renale (in centrele universitare Bucuresti, Cluj-Napoca, Timisoara, Iasi, Constanta si Oradea), peste 100 de transplanturi hepatice in Institutul Clinic Fundeni, peste 50 de transplanturi medulare, peste 30 de transplanturi cardiace".

Doctorul Victor Zota – azi, director al Agentiei Nationale de Transplant, primul coordonator de transplant la sfarsitul anilor ’90 – inca nu a strans de gat niciun ziarist pentru formula care era folosita, uneori, de "pastrarea donorului in viata". Rade cand ii pun intrebarea – era un lucru care il supara mult acum noua ani. Spune ca presa deja cunoaste formularile, ca e totul bine.

Aflu noutatile anului: la noi se fac tot mai multe transplanturi, pe listele de asteptare pentru inima sunt, acum, cam 60 - 70 de persoane, circa 30% dintre romani ar fi de acord sa doneze organe, procentul de reusita este, la noi, peste media europeana. In ceea ce priveste Timisoara, la noi exista, mai nou, doar acreditare pentru transplant de rinichi. Dan Ilincariu, director de ingrijiri la Spitalul Judetean din Timisoara si coordonator zonal de transplant, spune ca in 2004 au existat doua prelevari de organe de la pacienti aflati in moarte cerebrala, iar in 2005, una.

Acolo unde Bucurestiul si Targu-Muresul incepeau sa adauge noi episoade la transplantul cardiac, sefia Institutului de Cardiologie din Timisoara, condus o vreme si de Serban Bradisteanu, dorea sa isi adjudece si ea aceasta procedura si sa o aseze in palmares.

A aparut un donor, profesorul dr. Ion Socoteanu a acceptat sa faca acel transplant, inima a fost folosita pentru un copil de 14 ani care, la 4 mai 2000, a primit un cord nou. Dar aceasta nu a fost o fila timisoreana din mai multe, ci un episod singular ca si cel pilot de la o telenovela nereusita. Chiar daca zona de chirurgie a fost bifata cum trebuia, perioada de urmarire post-transplant a curs fara o strategie congruenta. La doua luni si ceva, intr-un week-end, copilul, lipsit de medicatie imunosupresoare (care sa "adoarma" corpul receptorului si sa il faca sa nu respinga grefa), intra intr-o stare de rau avansat, este plimbat pe la Spitalul de Copii si apoi la Institutul de Cardiologie, dand peste cap garzi linistite, iar medicii nu sunt foarte siguri cum trebuie sa intervina. Baiatul a murit. Profesorul spune ca avea tulburari de ritm. L-am intrebat daca ele nu puteau veni ca inceput al rejetului, spune ca doar tangential, alti chirurgi imi confirma ipoteza. In plus, gasesc multe detalii despre cum mentii in viata un pacient cu rejet acut...

Prof. dr. Ion Socoteanu:
"Se dorea procedura pentru niste orgolii"

La cateva saptamani dupa acest deces, la Bucuresti avea loc un congres international pe teme de transplant. L-am urmarit cu atentie pe profesorul Socoteanu, cand si-a prezentat textul. A vorbit si despre copilul cu transplant, dar nu a spus niciun cuvant despre moartea sa si despre cauza care a generat acest lucru. L-am intrebat acum.

- Care este punctul dumneavoastra de vedere, domnule profesor Socoteanu, despre cum a curs acel transplant?

- In aceasta clinica se dorea sa aiba loc si transplant. Se dorea inclusa pe lista, aceasta procedura, si pentru niste orgolii, mi se pare. Le-am pus in vedere ca este vorba si de urmarirea ulterioara a pacientului. Mi-au spus "da, da" si au eludat complet latura asta.

- Cum de nu ati spus nimic la Bucuresti, la Congresul Romtransplant, despre deces si cauze? Poate ati fi ajutat breasla cu informatii.

- Ar fi fost penibil. Ar fi trebuit sa pun colegi intr-o lumina nefavorabila. Noi, pe latura chirurgiei, i-am acordat o sansa, atunci.

- Nu v-ati gandit sa nu participati deloc la congres, ca sa nu trebuiasca sa selectati datele?

- Nu m-am gandit sa nu ma duc. Aveam constiinta libera.

- Ati mai fost, de atunci, sunat pentru vreo inima?

- Nu am mai fost sunat, pentru ca in Timisoara exista niste diriguitori care nu doreau sa se mearga mai departe cu aceasta procedura.

La primarie, acolo unde este contabilizata moartea copilului transplantat, exista si mentiunea "malnutrit"... Profesorul spunea ca toti pacientii de genul acesta aveau probleme cu nutritia. Imi aduc aminte de familie. Saraci, binevoitori. I-am vizitat la putin timp dupa moartea baiatului lor. Acum am aflat de la un vecin al lor ca tatal s-a sinucis, mama facuse cancer, a plecat cu fetele ramase pe undeva prin S.U.A. Nu sunt date pentru congrese...

Inima, transplantul ei, vraja ei sunt stralucitoare. Doar povestile din jurul inimii nu sunt intotdeauna "in poza de studiou", pentru presa. Conteaza spectaculosul. Dar, la umbra lui, sunt si vieti frante, si drame, si cei al caror suflet a ars pentru ca totul sa existe. Si in legatura cu aceste lucruri constatam, comemoram, sarbatorim, acum, niste ani.

Ramona BALUTESCU

TIMPOLIS / 25 octombrie 2008