„Să nu mă faci de râs!“ - condiţie a performanţei şi expresie a mândriei de ceferist bănăţean
Maestra emerită a sportului, antrenoarea emerită Doina Benedek este o persoană care iradiază energie, obişnuită dintotdeauna să spună lucrurilor pe nume („Ceva trebuie să-i fi spus eu!”). Am apelat la inepuizabila sa tolbă de amintiri, cu întâmplări mai vesele sau mai triste (un pistol la tâmplă în Venezuela - nu vă speriaţi, fusese o simplă... confuzie de maşini), în săptămâna concursului naţional de canotaj.
Data stelară (a sportivilor) - 16 august 1972, ora 16: la Orţişoara, rugbystul Gheorghe Răşcanu, căpitanul echipei Universitatea Timişoara, campioană naţională en titre, preia ştafeta flăcării olimpice de la arădeni; peste cca o oră, în prezenţa a câtorva mii de timişoreni, după cum consemnează presa vremii: „Onoarea de a fi ultimul schimb şi de a aprinde cupa instalată în Piaţa Operei a revenit maestrei sportului Doina Bărdaş, campioană europeană la canotaj în 1971“. În dimineaţa zilei următoare, flăcăra îşi va continua drumul spre München, via Stamora Moraviţa.
Cură de slăbire
Doamna Doina Benedek (fostă Bărdaş) s-a născut la Inant, localitate între Salonta şi Oradea, dar a fost crescută în Timişoara, de la un şi jumătate, de sora tatei. Existau mami şi tati - mama şi tata, la ţară, când mergea în vacanţe, iar lucrurile au decurs firesc, chiar şi după ce a aflat adevărul. După 10 ani, s-a născut fratele Dan, comisarul, actualul ofiţer cu Relaţiile Publice la I.P.J. Timiş, care va practica şi el canotajul. Pe la 13-14 ani, pentru a scăpa de şcoală (învăţa pe Bd. Cetăţii, la fostul Liceu Sanitar) şi pentru a slăbi însoţeşte o colegă caiacistă la antrenament. Fiindcă nu ştia să înoate a trecut la canotaj, fără să spună nimic acasă; pe atunci la Clubul C.F.R. antrenor era Thierry Tiberiu. Din 1967 şi până în prezent a fost legimată ca sportivă şi antrenoare la clubul cooperaţiei meşteşugăreşti, „Voinţa”. Odată, fiind pe un pod peste Bega cu părinţii, mama întrebă nedumerită: „Cum îşi pot lăsa părinţii copiii să facă sportul ăsta?” În cele din urmă au aflat, dându-şi acordul; tatăl, ceferist mândru (alte vremuri!), din Blaşcovici, pe deasupra şi mai mândru bănăţean, punându-i o singură condiţie: „Să nu mă faci de râs!” A urmat apoi cursurile Liceului de Filologie de pe str. 6 Martie (actualul Colegiu Bănăţean). A învăţat să înoate într-o săptămână, după ce chiar nu se mai putea - s-a răsturnat cu barca pe 7 mai 1967 (n-a putut uita data!) pe Lacul Snagov. Era deja în lotul naţional de junioare.
Rebelă, nu fără cauză
Încă de la început făcea notă discordantă: era singura junioare care participa, în paralel, şi la concursurile senioarelor (se considera egala celor experimentate şi le trata de la egal la egal!); cea mai mică din barcă, atât ca vârstă, cât şi ca înălţime, cu o forţă mai mare în spate şi picioare, şi nu în braţe (nu putea trage, indiferent de condiţiile meterologice, decât cu tricouri cu mânecile scurte!). Atunci când era nevoită să schimbe avioanele, singură, pentru a ajunge de la concursurile internaţionale ale junioarelor la cele ale senioarelor, la început o podidea plânsul.
De-a lungul prestigioasei activităţi competiţionale a obţinut următoarele rezultate: la Campionatul European (până în 1973 nu se organizau campionate mondiale, deşi participau sportivi şi de pe alte continente) - cu echipajele de 8+1 - medalii de argint (1968) şi bronz (1970); cu echipajele de 4+1 vâsle - argint (1969) şi aur (1971); la primul Campionat Mondial (1974) - argint, cu barca de 4+1 vâsle. Canotajul feminin a devenit sport olimpic odată cu Jocurile Olimpice de la Montreal (1976). Cu patru ani mai devreme, la München, fetele au participat la un puternic concurs preolimpic, având drept scop şi verificarea pistei; echipajul României din care făcea parte Doina Bărdaş, mare favorit, a câştigat până la urmă; schifistele au trebuit însă să se întrebuinţeze serios (după cursă nu-şi mai simţeau picioarele şi nu se mai puteau ridica din barcă, pentru festivitatea de premiere!). Dintre fostele colege de ambarcaţiune, la Arad locuiesc Mitana Botez, Ileana Nemeth şi Elisabeth Lazăr. Îşi aduce aminte de experimentata cârmăciţă Ştefania Borisov, de dragul căreia slăbeau fetele pentru a nu o pune într-o situaţie ingrată. Au fost însă şi situaţii mai tensionate între trăgătoare şi alte cârmăciţe, adevăratul antrenor din barcă; la un antrenament, în Polonia, au lăsat-o la ponton şi au înlocuit-o cu o halteră... Într-un an - era sportivă consacrată - trebuia să concureze pentru „Voinţa” la concursul de viteză. Putea să-şi aleagă partenera dintre două junioare. Îşi aminteşte râzând că a ales-o pe Siegrid Lidolt (Wagner), junioară mică, ca să fie măcar barca mai uşoară (diferenţa de greutate era de 7 kg!) şi au luat locul 2.
În 1975, se afla în cantonamentul de la Piatra Arsă, când, la un control de rutină, s-a descoperit că are hepatită. Iniţial nu a luat în serios afecţiunea, a fugit din spital, dornică să revină la lot. Oficialii federaţiei au fost grijulii, au ajutat-o foarte mult şi a trecut peste acest necaz. A descoperit, în perioada de repaus că se poate trăi şi altfel, fără chinuitoarele antrenamente... A revenit în barcă, totul mergea foarte bine până pe la 750-800 metri (pe atunci cursele aveau 1 000 metri), dar nu mai putea menţine ritmul până la finiş. Simţea cum este ajunsă din urmă, fără să poată reacţiona. Totul a culminat cu o probă în care o întrece o junioară şi se hotărăşte să se retragă definitiv din viaţa sportivă.
Ţine să sublinieze: „Am concurat şi accidentată, după ce am avut piciorul rupt. Am antrenat în 1989 din şalupă, cu mari probleme la spate. Nu m-a obligat nimeni! Cred că nici acum sportivii cu probleme de sănătate nu sunt obligaţi să participe la întreceri”. Mai adaugă că, în ciuda părerii generale care se vehiculează, şi în acea vreme se câştigau bani frumoşi.
Titlul furat
O istorie cu totul aparte o are medalia obţinută la „europenele” de la Klagenfurt (1969). Româncele domină cursa autoritar şi le întrec pe sovietice, câştigând-o. Urmează festivitatea de premiere şi... stupoare - când deja se ajunsese la ultima componentă a bărcii noastre se modifică ierarhia, după ce se descoperă că au câştigat, cu puţin în faţă rusoaicele, într-o vreme când nu exista fotocelula şi era mai greu de contestat cronometrajul. Fetele noastre coboară de pe prima treaptă pe cea secundă. La revenirea în ţară, doamna Bărdaş a fost dărâmată, a plâns două zile... Au primit totuşi recompensa corespunzătoare medaliei de aur. Da, era anul după Primăvara de la Praga, iar U.R.S.S. făcea legea, ai noştri neavând nici o şansă pentru contestaţie. De altfel, presa românească nu a putut nici ea lua atitudine şi nu a pomenit absolut nimic despre acest incident. Corespondentul ziarului „Sportul”, dl Emanuel Fântâneanu, transmite revoltat, în săptămâna de după concurs, patru corespondenţe pe această temă în care se simte că nu poate scrie adevărul-adevărat: „Echipajul nostru a făcut totuşi o cursă frumoasă, conducând în permanenţă până la ultima baliză, când a fost ajuns şi întrecut de cel sovietic”; specialistul Viorica Udrescu: „...fe-tele noastre au condus autoritar toată cursa, pierzând într-un moment când nimeni nu se aştepta. Trebuie să ţinem cont că anul acesta echipajul de 4+1 vâsle a ieşit victorios în majoritatea concursurilor internaţionale, iar ratarea titlului la 40 de sutimi de secundă de învingătoare nu înseamnă că supremaţia în această zonă nu a fost confirmată”; Werner Berg, oficial R.D.G.: „Elementul surpriză a fost prezent şi în această direcţie se înscrie pierderea titlului la numai câteva sutimi de secundă, la proba de 4+1 vâsle, de către România”; după alte zile, în aşteptarea întrecerilor băieţilor, încă se discuta despre eveniment - „...această cursă este calificată ca deosebit de dramatică”.
Carierele elevelor
După retragere, a aşteptat doi şi jumătate pentru a-şi da seama dacă are aptitudini de antrenor. La primul campionat naţional al junioarelor, de la Oneşti, a apărut şi primul titlu la fete; nu erau pontoane, iar valurile erau imense (în plus şi fumul de la Combinat); doamna Benedek şi-a dus micuţa elevă din Uivar (Lucia Moiş) pe braţe în barca mişcată în permanenţă de valuri. De-a lungul timpului, a antrenat în special fete, mai rar băieţi, în câteva rânduri făcând parte şi din colectivul tehnic al lotului naţional (ultima oară în 1991). Cele mai mari satisfacţii sunt carierele fabuloase şi medaliile obţinute de surorile Macoviciuc: Maria Sava („Mac”), Camelia Mihalcea („Cami”) şi Herta Aniţaş. Iată un scurt bilanţ al performanţelor obţinute de aceste mari canotoare: Maria Macoviciuc-Sava, regina categoriei uşoare, a fost dublă campioană la simplu (1986, 1987), iar la Jocurile Olimpice echipajul din care făcea parte a ocupat locul IV (cârmăciţa a pierdut cârma, s-au atins balizele şi într-o cursă de 1 000 m nu se mai putea recupera). Camelia Macoviciuc-Mihalcea a obţinut medalia olimpică de aur la Atlanta (1996, alături de Constanţa Burcică), an în care i-a fost acordat titlul de Cetăţean de Onoare al Timişoarei, aur şi de trei ori bronz la Campionatele Mondiale (1999, respectiv 1997, 1998 şi 2003). După Campionatele Mondiale din 1996 în „Sport XXI” apărea următoarea ştire: „Despre Maria Sava, cea care anul trecut, dintr-o idee a antrenoarei Doina Benedek, ce părea exhibiţionistă la început, a revenit după 7 ani de pauză pe alocuri, s-a mai spus că e un fenomen. După 7 ani, să iei o medalie de bronz la un Mondial este în-
tr-adevăr extraordinar”. Doamna Sava mărturisea: „Eu şi Camelia (Macoviciuc, n.n.) am tras la rame după ce ne axasem pe proba de vâsle, mai ales că nici am avut timp să facem o echipă sudată. Practic, în două săptămâni am pregătit medalia, mai ales că am concurat pentru prima oară împreună”. Herta Aniţaş (actualmente în Lugoj) a fost dublă medaliată la J.O. de la Seul din 1988 (argint şi bronz) şi campioană mondială la junioare (1984); şi o întâmplare nostimă, legată de faptul că, fetele care obţineau titlul naţional aveau voie să spună pe nume antrenoarei - proaspăta medaliată mondială se adresează: „Ciao, Doina!”, vine răspunsul „Pardon!”; „Bine, dar sunt campioană!”, iar replica finală: „Nu eşti campioană naţională!” Dintre băieţi s-au remarcat Nicuşor Jişu (la un moment dat cel mai bun din ţară) şi Nicolae Cionca; la concursurile de viteză din acest an se vor alinia sportivii de la „Voinţa”: Cosmin Ciorsaş şi Adrian Moraru.
Venezueleni pe Bega
„În Venezuela nu ajungeam în 1996 fără Ioana”. Apoi completează: „Joana Benedek, actriţa, este fiica soţului meu”. Acolo nu exista nici o tradiţie, nici federaţie de canotaj, iar lucrurile trebuiau luate de la zero. Erau bani, chiar mulţi, dar care nu suplineau lipsa spiritului de competiţie, a ideii de înaltă performanţă. Singurii sud-americani care sunt ambiţioşi, spunând că sunt europeni, sunt argentienii (prozatoarea Ioana Pârvulescu scria: „Se spune despre argentinieni că sunt nişte italieni care vorbesc spaniola şi vor să treacă drept englezi”). A participat cu sportivii din această ţară la o sumedenie de concursuri din Ecuador, Mexic, Argentina, Peru şi a avut timp şi pentru a vizita locurile. La un moment dat, membrii familiei se aflau la mari distanţe: Mexic (Ioana), Venezuela şi Timişoara (soţul), aşa încât doamna Benedek se întoarce acasă. O vor însoţi şi sportivii sud-americani, băieţi şi fete, care se vor antrena timp de aproape patru ani pe Bega, iar uneori la Orşova, pe lângă lotul nostru. Şi acum mai păstrează legătura, oficialii din Venezuela vin la Timişoara şi apoi vizitează România. A avut ocazia să-l cunoască pe preşedintele Hugo Chavez. Iată şi câteva impresii: „Caracas este un oraş foarte frumos - noaptea arată ca un pom de Crăciun. Sunt oameni extrem de bogaţi, dar şi foarte săraci, în satele din munţi. Pe stradă este bine să nu ieşi cu bijuterii, pentru că rişti să rămâi fără ele. Odată, maşina în care eram a fost urmărită şi oprită de un grup de «mascaţi», care ne-au pus pistoalele la tâmplă. Şi?au dat apoi seama că au confundat automobilul. Două zile n-am putut deschide gura...”.
Longevitate
Data stelară (a sportivilor) - 16 august 1972, ora 16: la Orţişoara, rugbystul Gheorghe Răşcanu, căpitanul echipei Universitatea Timişoara, campioană naţională en titre, preia ştafeta flăcării olimpice de la arădeni; peste cca o oră, în prezenţa a câtorva mii de timişoreni, după cum consemnează presa vremii: „Onoarea de a fi ultimul schimb şi de a aprinde cupa instalată în Piaţa Operei a revenit maestrei sportului Doina Bărdaş, campioană europeană la canotaj în 1971“. În dimineaţa zilei următoare, flăcăra îşi va continua drumul spre München, via Stamora Moraviţa.
Cură de slăbire
Doamna Doina Benedek (fostă Bărdaş) s-a născut la Inant, localitate între Salonta şi Oradea, dar a fost crescută în Timişoara, de la un şi jumătate, de sora tatei. Existau mami şi tati - mama şi tata, la ţară, când mergea în vacanţe, iar lucrurile au decurs firesc, chiar şi după ce a aflat adevărul. După 10 ani, s-a născut fratele Dan, comisarul, actualul ofiţer cu Relaţiile Publice la I.P.J. Timiş, care va practica şi el canotajul. Pe la 13-14 ani, pentru a scăpa de şcoală (învăţa pe Bd. Cetăţii, la fostul Liceu Sanitar) şi pentru a slăbi însoţeşte o colegă caiacistă la antrenament. Fiindcă nu ştia să înoate a trecut la canotaj, fără să spună nimic acasă; pe atunci la Clubul C.F.R. antrenor era Thierry Tiberiu. Din 1967 şi până în prezent a fost legimată ca sportivă şi antrenoare la clubul cooperaţiei meşteşugăreşti, „Voinţa”. Odată, fiind pe un pod peste Bega cu părinţii, mama întrebă nedumerită: „Cum îşi pot lăsa părinţii copiii să facă sportul ăsta?” În cele din urmă au aflat, dându-şi acordul; tatăl, ceferist mândru (alte vremuri!), din Blaşcovici, pe deasupra şi mai mândru bănăţean, punându-i o singură condiţie: „Să nu mă faci de râs!” A urmat apoi cursurile Liceului de Filologie de pe str. 6 Martie (actualul Colegiu Bănăţean). A învăţat să înoate într-o săptămână, după ce chiar nu se mai putea - s-a răsturnat cu barca pe 7 mai 1967 (n-a putut uita data!) pe Lacul Snagov. Era deja în lotul naţional de junioare.
Rebelă, nu fără cauză
Încă de la început făcea notă discordantă: era singura junioare care participa, în paralel, şi la concursurile senioarelor (se considera egala celor experimentate şi le trata de la egal la egal!); cea mai mică din barcă, atât ca vârstă, cât şi ca înălţime, cu o forţă mai mare în spate şi picioare, şi nu în braţe (nu putea trage, indiferent de condiţiile meterologice, decât cu tricouri cu mânecile scurte!). Atunci când era nevoită să schimbe avioanele, singură, pentru a ajunge de la concursurile internaţionale ale junioarelor la cele ale senioarelor, la început o podidea plânsul.
De-a lungul prestigioasei activităţi competiţionale a obţinut următoarele rezultate: la Campionatul European (până în 1973 nu se organizau campionate mondiale, deşi participau sportivi şi de pe alte continente) - cu echipajele de 8+1 - medalii de argint (1968) şi bronz (1970); cu echipajele de 4+1 vâsle - argint (1969) şi aur (1971); la primul Campionat Mondial (1974) - argint, cu barca de 4+1 vâsle. Canotajul feminin a devenit sport olimpic odată cu Jocurile Olimpice de la Montreal (1976). Cu patru ani mai devreme, la München, fetele au participat la un puternic concurs preolimpic, având drept scop şi verificarea pistei; echipajul României din care făcea parte Doina Bărdaş, mare favorit, a câştigat până la urmă; schifistele au trebuit însă să se întrebuinţeze serios (după cursă nu-şi mai simţeau picioarele şi nu se mai puteau ridica din barcă, pentru festivitatea de premiere!). Dintre fostele colege de ambarcaţiune, la Arad locuiesc Mitana Botez, Ileana Nemeth şi Elisabeth Lazăr. Îşi aduce aminte de experimentata cârmăciţă Ştefania Borisov, de dragul căreia slăbeau fetele pentru a nu o pune într-o situaţie ingrată. Au fost însă şi situaţii mai tensionate între trăgătoare şi alte cârmăciţe, adevăratul antrenor din barcă; la un antrenament, în Polonia, au lăsat-o la ponton şi au înlocuit-o cu o halteră... Într-un an - era sportivă consacrată - trebuia să concureze pentru „Voinţa” la concursul de viteză. Putea să-şi aleagă partenera dintre două junioare. Îşi aminteşte râzând că a ales-o pe Siegrid Lidolt (Wagner), junioară mică, ca să fie măcar barca mai uşoară (diferenţa de greutate era de 7 kg!) şi au luat locul 2.
În 1975, se afla în cantonamentul de la Piatra Arsă, când, la un control de rutină, s-a descoperit că are hepatită. Iniţial nu a luat în serios afecţiunea, a fugit din spital, dornică să revină la lot. Oficialii federaţiei au fost grijulii, au ajutat-o foarte mult şi a trecut peste acest necaz. A descoperit, în perioada de repaus că se poate trăi şi altfel, fără chinuitoarele antrenamente... A revenit în barcă, totul mergea foarte bine până pe la 750-800 metri (pe atunci cursele aveau 1 000 metri), dar nu mai putea menţine ritmul până la finiş. Simţea cum este ajunsă din urmă, fără să poată reacţiona. Totul a culminat cu o probă în care o întrece o junioară şi se hotărăşte să se retragă definitiv din viaţa sportivă.
Ţine să sublinieze: „Am concurat şi accidentată, după ce am avut piciorul rupt. Am antrenat în 1989 din şalupă, cu mari probleme la spate. Nu m-a obligat nimeni! Cred că nici acum sportivii cu probleme de sănătate nu sunt obligaţi să participe la întreceri”. Mai adaugă că, în ciuda părerii generale care se vehiculează, şi în acea vreme se câştigau bani frumoşi.
Titlul furat
O istorie cu totul aparte o are medalia obţinută la „europenele” de la Klagenfurt (1969). Româncele domină cursa autoritar şi le întrec pe sovietice, câştigând-o. Urmează festivitatea de premiere şi... stupoare - când deja se ajunsese la ultima componentă a bărcii noastre se modifică ierarhia, după ce se descoperă că au câştigat, cu puţin în faţă rusoaicele, într-o vreme când nu exista fotocelula şi era mai greu de contestat cronometrajul. Fetele noastre coboară de pe prima treaptă pe cea secundă. La revenirea în ţară, doamna Bărdaş a fost dărâmată, a plâns două zile... Au primit totuşi recompensa corespunzătoare medaliei de aur. Da, era anul după Primăvara de la Praga, iar U.R.S.S. făcea legea, ai noştri neavând nici o şansă pentru contestaţie. De altfel, presa românească nu a putut nici ea lua atitudine şi nu a pomenit absolut nimic despre acest incident. Corespondentul ziarului „Sportul”, dl Emanuel Fântâneanu, transmite revoltat, în săptămâna de după concurs, patru corespondenţe pe această temă în care se simte că nu poate scrie adevărul-adevărat: „Echipajul nostru a făcut totuşi o cursă frumoasă, conducând în permanenţă până la ultima baliză, când a fost ajuns şi întrecut de cel sovietic”; specialistul Viorica Udrescu: „...fe-tele noastre au condus autoritar toată cursa, pierzând într-un moment când nimeni nu se aştepta. Trebuie să ţinem cont că anul acesta echipajul de 4+1 vâsle a ieşit victorios în majoritatea concursurilor internaţionale, iar ratarea titlului la 40 de sutimi de secundă de învingătoare nu înseamnă că supremaţia în această zonă nu a fost confirmată”; Werner Berg, oficial R.D.G.: „Elementul surpriză a fost prezent şi în această direcţie se înscrie pierderea titlului la numai câteva sutimi de secundă, la proba de 4+1 vâsle, de către România”; după alte zile, în aşteptarea întrecerilor băieţilor, încă se discuta despre eveniment - „...această cursă este calificată ca deosebit de dramatică”.
Carierele elevelor
După retragere, a aşteptat doi şi jumătate pentru a-şi da seama dacă are aptitudini de antrenor. La primul campionat naţional al junioarelor, de la Oneşti, a apărut şi primul titlu la fete; nu erau pontoane, iar valurile erau imense (în plus şi fumul de la Combinat); doamna Benedek şi-a dus micuţa elevă din Uivar (Lucia Moiş) pe braţe în barca mişcată în permanenţă de valuri. De-a lungul timpului, a antrenat în special fete, mai rar băieţi, în câteva rânduri făcând parte şi din colectivul tehnic al lotului naţional (ultima oară în 1991). Cele mai mari satisfacţii sunt carierele fabuloase şi medaliile obţinute de surorile Macoviciuc: Maria Sava („Mac”), Camelia Mihalcea („Cami”) şi Herta Aniţaş. Iată un scurt bilanţ al performanţelor obţinute de aceste mari canotoare: Maria Macoviciuc-Sava, regina categoriei uşoare, a fost dublă campioană la simplu (1986, 1987), iar la Jocurile Olimpice echipajul din care făcea parte a ocupat locul IV (cârmăciţa a pierdut cârma, s-au atins balizele şi într-o cursă de 1 000 m nu se mai putea recupera). Camelia Macoviciuc-Mihalcea a obţinut medalia olimpică de aur la Atlanta (1996, alături de Constanţa Burcică), an în care i-a fost acordat titlul de Cetăţean de Onoare al Timişoarei, aur şi de trei ori bronz la Campionatele Mondiale (1999, respectiv 1997, 1998 şi 2003). După Campionatele Mondiale din 1996 în „Sport XXI” apărea următoarea ştire: „Despre Maria Sava, cea care anul trecut, dintr-o idee a antrenoarei Doina Benedek, ce părea exhibiţionistă la început, a revenit după 7 ani de pauză pe alocuri, s-a mai spus că e un fenomen. După 7 ani, să iei o medalie de bronz la un Mondial este în-
tr-adevăr extraordinar”. Doamna Sava mărturisea: „Eu şi Camelia (Macoviciuc, n.n.) am tras la rame după ce ne axasem pe proba de vâsle, mai ales că nici am avut timp să facem o echipă sudată. Practic, în două săptămâni am pregătit medalia, mai ales că am concurat pentru prima oară împreună”. Herta Aniţaş (actualmente în Lugoj) a fost dublă medaliată la J.O. de la Seul din 1988 (argint şi bronz) şi campioană mondială la junioare (1984); şi o întâmplare nostimă, legată de faptul că, fetele care obţineau titlul naţional aveau voie să spună pe nume antrenoarei - proaspăta medaliată mondială se adresează: „Ciao, Doina!”, vine răspunsul „Pardon!”; „Bine, dar sunt campioană!”, iar replica finală: „Nu eşti campioană naţională!” Dintre băieţi s-au remarcat Nicuşor Jişu (la un moment dat cel mai bun din ţară) şi Nicolae Cionca; la concursurile de viteză din acest an se vor alinia sportivii de la „Voinţa”: Cosmin Ciorsaş şi Adrian Moraru.
Venezueleni pe Bega
„În Venezuela nu ajungeam în 1996 fără Ioana”. Apoi completează: „Joana Benedek, actriţa, este fiica soţului meu”. Acolo nu exista nici o tradiţie, nici federaţie de canotaj, iar lucrurile trebuiau luate de la zero. Erau bani, chiar mulţi, dar care nu suplineau lipsa spiritului de competiţie, a ideii de înaltă performanţă. Singurii sud-americani care sunt ambiţioşi, spunând că sunt europeni, sunt argentienii (prozatoarea Ioana Pârvulescu scria: „Se spune despre argentinieni că sunt nişte italieni care vorbesc spaniola şi vor să treacă drept englezi”). A participat cu sportivii din această ţară la o sumedenie de concursuri din Ecuador, Mexic, Argentina, Peru şi a avut timp şi pentru a vizita locurile. La un moment dat, membrii familiei se aflau la mari distanţe: Mexic (Ioana), Venezuela şi Timişoara (soţul), aşa încât doamna Benedek se întoarce acasă. O vor însoţi şi sportivii sud-americani, băieţi şi fete, care se vor antrena timp de aproape patru ani pe Bega, iar uneori la Orşova, pe lângă lotul nostru. Şi acum mai păstrează legătura, oficialii din Venezuela vin la Timişoara şi apoi vizitează România. A avut ocazia să-l cunoască pe preşedintele Hugo Chavez. Iată şi câteva impresii: „Caracas este un oraş foarte frumos - noaptea arată ca un pom de Crăciun. Sunt oameni extrem de bogaţi, dar şi foarte săraci, în satele din munţi. Pe stradă este bine să nu ieşi cu bijuterii, pentru că rişti să rămâi fără ele. Odată, maşina în care eram a fost urmărită şi oprită de un grup de «mascaţi», care ne-au pus pistoalele la tâmplă. Şi?au dat apoi seama că au confundat automobilul. Două zile n-am putut deschide gura...”.
Cură de slăbire
Doamna Doina Benedek (fostă Bărdaş) s-a născut la Inant, localitate între Salonta şi Oradea, dar a fost crescută în Timişoara, de la un şi jumătate, de sora tatei. Existau mami şi tati - mama şi tata, la ţară, când mergea în vacanţe, iar lucrurile au decurs firesc, chiar şi după ce a aflat adevărul. După 10 ani, s-a născut fratele Dan, comisarul, actualul ofiţer cu Relaţiile Publice la I.P.J. Timiş, care va practica şi el canotajul. Pe la 13-14 ani, pentru a scăpa de şcoală (învăţa pe Bd. Cetăţii, la fostul Liceu Sanitar) şi pentru a slăbi însoţeşte o colegă caiacistă la antrenament. Fiindcă nu ştia să înoate a trecut la canotaj, fără să spună nimic acasă; pe atunci la Clubul C.F.R. antrenor era Thierry Tiberiu. Din 1967 şi până în prezent a fost legimată ca sportivă şi antrenoare la clubul cooperaţiei meşteşugăreşti, „Voinţa”. Odată, fiind pe un pod peste Bega cu părinţii, mama întrebă nedumerită: „Cum îşi pot lăsa părinţii copiii să facă sportul ăsta?” În cele din urmă au aflat, dându-şi acordul; tatăl, ceferist mândru (alte vremuri!), din Blaşcovici, pe deasupra şi mai mândru bănăţean, punându-i o singură condiţie: „Să nu mă faci de râs!” A urmat apoi cursurile Liceului de Filologie de pe str. 6 Martie (actualul Colegiu Bănăţean). A învăţat să înoate într-o săptămână, după ce chiar nu se mai putea - s-a răsturnat cu barca pe 7 mai 1967 (n-a putut uita data!) pe Lacul Snagov. Era deja în lotul naţional de junioare.
Rebelă, nu fără cauză
Încă de la început făcea notă discordantă: era singura junioare care participa, în paralel, şi la concursurile senioarelor (se considera egala celor experimentate şi le trata de la egal la egal!); cea mai mică din barcă, atât ca vârstă, cât şi ca înălţime, cu o forţă mai mare în spate şi picioare, şi nu în braţe (nu putea trage, indiferent de condiţiile meterologice, decât cu tricouri cu mânecile scurte!). Atunci când era nevoită să schimbe avioanele, singură, pentru a ajunge de la concursurile internaţionale ale junioarelor la cele ale senioarelor, la început o podidea plânsul.
De-a lungul prestigioasei activităţi competiţionale a obţinut următoarele rezultate: la Campionatul European (până în 1973 nu se organizau campionate mondiale, deşi participau sportivi şi de pe alte continente) - cu echipajele de 8+1 - medalii de argint (1968) şi bronz (1970); cu echipajele de 4+1 vâsle - argint (1969) şi aur (1971); la primul Campionat Mondial (1974) - argint, cu barca de 4+1 vâsle. Canotajul feminin a devenit sport olimpic odată cu Jocurile Olimpice de la Montreal (1976). Cu patru ani mai devreme, la München, fetele au participat la un puternic concurs preolimpic, având drept scop şi verificarea pistei; echipajul României din care făcea parte Doina Bărdaş, mare favorit, a câştigat până la urmă; schifistele au trebuit însă să se întrebuinţeze serios (după cursă nu-şi mai simţeau picioarele şi nu se mai puteau ridica din barcă, pentru festivitatea de premiere!). Dintre fostele colege de ambarcaţiune, la Arad locuiesc Mitana Botez, Ileana Nemeth şi Elisabeth Lazăr. Îşi aduce aminte de experimentata cârmăciţă Ştefania Borisov, de dragul căreia slăbeau fetele pentru a nu o pune într-o situaţie ingrată. Au fost însă şi situaţii mai tensionate între trăgătoare şi alte cârmăciţe, adevăratul antrenor din barcă; la un antrenament, în Polonia, au lăsat-o la ponton şi au înlocuit-o cu o halteră... Într-un an - era sportivă consacrată - trebuia să concureze pentru „Voinţa” la concursul de viteză. Putea să-şi aleagă partenera dintre două junioare. Îşi aminteşte râzând că a ales-o pe Siegrid Lidolt (Wagner), junioară mică, ca să fie măcar barca mai uşoară (diferenţa de greutate era de 7 kg!) şi au luat locul 2.
În 1975, se afla în cantonamentul de la Piatra Arsă, când, la un control de rutină, s-a descoperit că are hepatită. Iniţial nu a luat în serios afecţiunea, a fugit din spital, dornică să revină la lot. Oficialii federaţiei au fost grijulii, au ajutat-o foarte mult şi a trecut peste acest necaz. A descoperit, în perioada de repaus că se poate trăi şi altfel, fără chinuitoarele antrenamente... A revenit în barcă, totul mergea foarte bine până pe la 750-800 metri (pe atunci cursele aveau 1 000 metri), dar nu mai putea menţine ritmul până la finiş. Simţea cum este ajunsă din urmă, fără să poată reacţiona. Totul a culminat cu o probă în care o întrece o junioară şi se hotărăşte să se retragă definitiv din viaţa sportivă.
Ţine să sublinieze: „Am concurat şi accidentată, după ce am avut piciorul rupt. Am antrenat în 1989 din şalupă, cu mari probleme la spate. Nu m-a obligat nimeni! Cred că nici acum sportivii cu probleme de sănătate nu sunt obligaţi să participe la întreceri”. Mai adaugă că, în ciuda părerii generale care se vehiculează, şi în acea vreme se câştigau bani frumoşi.
Titlul furat
O istorie cu totul aparte o are medalia obţinută la „europenele” de la Klagenfurt (1969). Româncele domină cursa autoritar şi le întrec pe sovietice, câştigând-o. Urmează festivitatea de premiere şi... stupoare - când deja se ajunsese la ultima componentă a bărcii noastre se modifică ierarhia, după ce se descoperă că au câştigat, cu puţin în faţă rusoaicele, într-o vreme când nu exista fotocelula şi era mai greu de contestat cronometrajul. Fetele noastre coboară de pe prima treaptă pe cea secundă. La revenirea în ţară, doamna Bărdaş a fost dărâmată, a plâns două zile... Au primit totuşi recompensa corespunzătoare medaliei de aur. Da, era anul după Primăvara de la Praga, iar U.R.S.S. făcea legea, ai noştri neavând nici o şansă pentru contestaţie. De altfel, presa românească nu a putut nici ea lua atitudine şi nu a pomenit absolut nimic despre acest incident. Corespondentul ziarului „Sportul”, dl Emanuel Fântâneanu, transmite revoltat, în săptămâna de după concurs, patru corespondenţe pe această temă în care se simte că nu poate scrie adevărul-adevărat: „Echipajul nostru a făcut totuşi o cursă frumoasă, conducând în permanenţă până la ultima baliză, când a fost ajuns şi întrecut de cel sovietic”; specialistul Viorica Udrescu: „...fe-tele noastre au condus autoritar toată cursa, pierzând într-un moment când nimeni nu se aştepta. Trebuie să ţinem cont că anul acesta echipajul de 4+1 vâsle a ieşit victorios în majoritatea concursurilor internaţionale, iar ratarea titlului la 40 de sutimi de secundă de învingătoare nu înseamnă că supremaţia în această zonă nu a fost confirmată”; Werner Berg, oficial R.D.G.: „Elementul surpriză a fost prezent şi în această direcţie se înscrie pierderea titlului la numai câteva sutimi de secundă, la proba de 4+1 vâsle, de către România”; după alte zile, în aşteptarea întrecerilor băieţilor, încă se discuta despre eveniment - „...această cursă este calificată ca deosebit de dramatică”.
Carierele elevelor
După retragere, a aşteptat doi şi jumătate pentru a-şi da seama dacă are aptitudini de antrenor. La primul campionat naţional al junioarelor, de la Oneşti, a apărut şi primul titlu la fete; nu erau pontoane, iar valurile erau imense (în plus şi fumul de la Combinat); doamna Benedek şi-a dus micuţa elevă din Uivar (Lucia Moiş) pe braţe în barca mişcată în permanenţă de valuri. De-a lungul timpului, a antrenat în special fete, mai rar băieţi, în câteva rânduri făcând parte şi din colectivul tehnic al lotului naţional (ultima oară în 1991). Cele mai mari satisfacţii sunt carierele fabuloase şi medaliile obţinute de surorile Macoviciuc: Maria Sava („Mac”), Camelia Mihalcea („Cami”) şi Herta Aniţaş. Iată un scurt bilanţ al performanţelor obţinute de aceste mari canotoare: Maria Macoviciuc-Sava, regina categoriei uşoare, a fost dublă campioană la simplu (1986, 1987), iar la Jocurile Olimpice echipajul din care făcea parte a ocupat locul IV (cârmăciţa a pierdut cârma, s-au atins balizele şi într-o cursă de 1 000 m nu se mai putea recupera). Camelia Macoviciuc-Mihalcea a obţinut medalia olimpică de aur la Atlanta (1996, alături de Constanţa Burcică), an în care i-a fost acordat titlul de Cetăţean de Onoare al Timişoarei, aur şi de trei ori bronz la Campionatele Mondiale (1999, respectiv 1997, 1998 şi 2003). După Campionatele Mondiale din 1996 în „Sport XXI” apărea următoarea ştire: „Despre Maria Sava, cea care anul trecut, dintr-o idee a antrenoarei Doina Benedek, ce părea exhibiţionistă la început, a revenit după 7 ani de pauză pe alocuri, s-a mai spus că e un fenomen. După 7 ani, să iei o medalie de bronz la un Mondial este în-
tr-adevăr extraordinar”. Doamna Sava mărturisea: „Eu şi Camelia (Macoviciuc, n.n.) am tras la rame după ce ne axasem pe proba de vâsle, mai ales că nici am avut timp să facem o echipă sudată. Practic, în două săptămâni am pregătit medalia, mai ales că am concurat pentru prima oară împreună”. Herta Aniţaş (actualmente în Lugoj) a fost dublă medaliată la J.O. de la Seul din 1988 (argint şi bronz) şi campioană mondială la junioare (1984); şi o întâmplare nostimă, legată de faptul că, fetele care obţineau titlul naţional aveau voie să spună pe nume antrenoarei - proaspăta medaliată mondială se adresează: „Ciao, Doina!”, vine răspunsul „Pardon!”; „Bine, dar sunt campioană!”, iar replica finală: „Nu eşti campioană naţională!” Dintre băieţi s-au remarcat Nicuşor Jişu (la un moment dat cel mai bun din ţară) şi Nicolae Cionca; la concursurile de viteză din acest an se vor alinia sportivii de la „Voinţa”: Cosmin Ciorsaş şi Adrian Moraru.
Venezueleni pe Bega
„În Venezuela nu ajungeam în 1996 fără Ioana”. Apoi completează: „Joana Benedek, actriţa, este fiica soţului meu”. Acolo nu exista nici o tradiţie, nici federaţie de canotaj, iar lucrurile trebuiau luate de la zero. Erau bani, chiar mulţi, dar care nu suplineau lipsa spiritului de competiţie, a ideii de înaltă performanţă. Singurii sud-americani care sunt ambiţioşi, spunând că sunt europeni, sunt argentienii (prozatoarea Ioana Pârvulescu scria: „Se spune despre argentinieni că sunt nişte italieni care vorbesc spaniola şi vor să treacă drept englezi”). A participat cu sportivii din această ţară la o sumedenie de concursuri din Ecuador, Mexic, Argentina, Peru şi a avut timp şi pentru a vizita locurile. La un moment dat, membrii familiei se aflau la mari distanţe: Mexic (Ioana), Venezuela şi Timişoara (soţul), aşa încât doamna Benedek se întoarce acasă. O vor însoţi şi sportivii sud-americani, băieţi şi fete, care se vor antrena timp de aproape patru ani pe Bega, iar uneori la Orşova, pe lângă lotul nostru. Şi acum mai păstrează legătura, oficialii din Venezuela vin la Timişoara şi apoi vizitează România. A avut ocazia să-l cunoască pe preşedintele Hugo Chavez. Iată şi câteva impresii: „Caracas este un oraş foarte frumos - noaptea arată ca un pom de Crăciun. Sunt oameni extrem de bogaţi, dar şi foarte săraci, în satele din munţi. Pe stradă este bine să nu ieşi cu bijuterii, pentru că rişti să rămâi fără ele. Odată, maşina în care eram a fost urmărită şi oprită de un grup de «mascaţi», care ne-au pus pistoalele la tâmplă. Şi?au dat apoi seama că au confundat automobilul. Două zile n-am putut deschide gura...”.
Longevitate
Data stelară (a sportivilor) - 16 august 1972, ora 16: la Orţişoara, rugbystul Gheorghe Răşcanu, căpitanul echipei Universitatea Timişoara, campioană naţională en titre, preia ştafeta flăcării olimpice de la arădeni; peste cca o oră, în prezenţa a câtorva mii de timişoreni, după cum consemnează presa vremii: „Onoarea de a fi ultimul schimb şi de a aprinde cupa instalată în Piaţa Operei a revenit maestrei sportului Doina Bărdaş, campioană europeană la canotaj în 1971“. În dimineaţa zilei următoare, flăcăra îşi va continua drumul spre München, via Stamora Moraviţa.
Cură de slăbire
Doamna Doina Benedek (fostă Bărdaş) s-a născut la Inant, localitate între Salonta şi Oradea, dar a fost crescută în Timişoara, de la un şi jumătate, de sora tatei. Existau mami şi tati - mama şi tata, la ţară, când mergea în vacanţe, iar lucrurile au decurs firesc, chiar şi după ce a aflat adevărul. După 10 ani, s-a născut fratele Dan, comisarul, actualul ofiţer cu Relaţiile Publice la I.P.J. Timiş, care va practica şi el canotajul. Pe la 13-14 ani, pentru a scăpa de şcoală (învăţa pe Bd. Cetăţii, la fostul Liceu Sanitar) şi pentru a slăbi însoţeşte o colegă caiacistă la antrenament. Fiindcă nu ştia să înoate a trecut la canotaj, fără să spună nimic acasă; pe atunci la Clubul C.F.R. antrenor era Thierry Tiberiu. Din 1967 şi până în prezent a fost legimată ca sportivă şi antrenoare la clubul cooperaţiei meşteşugăreşti, „Voinţa”. Odată, fiind pe un pod peste Bega cu părinţii, mama întrebă nedumerită: „Cum îşi pot lăsa părinţii copiii să facă sportul ăsta?” În cele din urmă au aflat, dându-şi acordul; tatăl, ceferist mândru (alte vremuri!), din Blaşcovici, pe deasupra şi mai mândru bănăţean, punându-i o singură condiţie: „Să nu mă faci de râs!” A urmat apoi cursurile Liceului de Filologie de pe str. 6 Martie (actualul Colegiu Bănăţean). A învăţat să înoate într-o săptămână, după ce chiar nu se mai putea - s-a răsturnat cu barca pe 7 mai 1967 (n-a putut uita data!) pe Lacul Snagov. Era deja în lotul naţional de junioare.
Rebelă, nu fără cauză
Încă de la început făcea notă discordantă: era singura junioare care participa, în paralel, şi la concursurile senioarelor (se considera egala celor experimentate şi le trata de la egal la egal!); cea mai mică din barcă, atât ca vârstă, cât şi ca înălţime, cu o forţă mai mare în spate şi picioare, şi nu în braţe (nu putea trage, indiferent de condiţiile meterologice, decât cu tricouri cu mânecile scurte!). Atunci când era nevoită să schimbe avioanele, singură, pentru a ajunge de la concursurile internaţionale ale junioarelor la cele ale senioarelor, la început o podidea plânsul.
De-a lungul prestigioasei activităţi competiţionale a obţinut următoarele rezultate: la Campionatul European (până în 1973 nu se organizau campionate mondiale, deşi participau sportivi şi de pe alte continente) - cu echipajele de 8+1 - medalii de argint (1968) şi bronz (1970); cu echipajele de 4+1 vâsle - argint (1969) şi aur (1971); la primul Campionat Mondial (1974) - argint, cu barca de 4+1 vâsle. Canotajul feminin a devenit sport olimpic odată cu Jocurile Olimpice de la Montreal (1976). Cu patru ani mai devreme, la München, fetele au participat la un puternic concurs preolimpic, având drept scop şi verificarea pistei; echipajul României din care făcea parte Doina Bărdaş, mare favorit, a câştigat până la urmă; schifistele au trebuit însă să se întrebuinţeze serios (după cursă nu-şi mai simţeau picioarele şi nu se mai puteau ridica din barcă, pentru festivitatea de premiere!). Dintre fostele colege de ambarcaţiune, la Arad locuiesc Mitana Botez, Ileana Nemeth şi Elisabeth Lazăr. Îşi aduce aminte de experimentata cârmăciţă Ştefania Borisov, de dragul căreia slăbeau fetele pentru a nu o pune într-o situaţie ingrată. Au fost însă şi situaţii mai tensionate între trăgătoare şi alte cârmăciţe, adevăratul antrenor din barcă; la un antrenament, în Polonia, au lăsat-o la ponton şi au înlocuit-o cu o halteră... Într-un an - era sportivă consacrată - trebuia să concureze pentru „Voinţa” la concursul de viteză. Putea să-şi aleagă partenera dintre două junioare. Îşi aminteşte râzând că a ales-o pe Siegrid Lidolt (Wagner), junioară mică, ca să fie măcar barca mai uşoară (diferenţa de greutate era de 7 kg!) şi au luat locul 2.
În 1975, se afla în cantonamentul de la Piatra Arsă, când, la un control de rutină, s-a descoperit că are hepatită. Iniţial nu a luat în serios afecţiunea, a fugit din spital, dornică să revină la lot. Oficialii federaţiei au fost grijulii, au ajutat-o foarte mult şi a trecut peste acest necaz. A descoperit, în perioada de repaus că se poate trăi şi altfel, fără chinuitoarele antrenamente... A revenit în barcă, totul mergea foarte bine până pe la 750-800 metri (pe atunci cursele aveau 1 000 metri), dar nu mai putea menţine ritmul până la finiş. Simţea cum este ajunsă din urmă, fără să poată reacţiona. Totul a culminat cu o probă în care o întrece o junioară şi se hotărăşte să se retragă definitiv din viaţa sportivă.
Ţine să sublinieze: „Am concurat şi accidentată, după ce am avut piciorul rupt. Am antrenat în 1989 din şalupă, cu mari probleme la spate. Nu m-a obligat nimeni! Cred că nici acum sportivii cu probleme de sănătate nu sunt obligaţi să participe la întreceri”. Mai adaugă că, în ciuda părerii generale care se vehiculează, şi în acea vreme se câştigau bani frumoşi.
Titlul furat
O istorie cu totul aparte o are medalia obţinută la „europenele” de la Klagenfurt (1969). Româncele domină cursa autoritar şi le întrec pe sovietice, câştigând-o. Urmează festivitatea de premiere şi... stupoare - când deja se ajunsese la ultima componentă a bărcii noastre se modifică ierarhia, după ce se descoperă că au câştigat, cu puţin în faţă rusoaicele, într-o vreme când nu exista fotocelula şi era mai greu de contestat cronometrajul. Fetele noastre coboară de pe prima treaptă pe cea secundă. La revenirea în ţară, doamna Bărdaş a fost dărâmată, a plâns două zile... Au primit totuşi recompensa corespunzătoare medaliei de aur. Da, era anul după Primăvara de la Praga, iar U.R.S.S. făcea legea, ai noştri neavând nici o şansă pentru contestaţie. De altfel, presa românească nu a putut nici ea lua atitudine şi nu a pomenit absolut nimic despre acest incident. Corespondentul ziarului „Sportul”, dl Emanuel Fântâneanu, transmite revoltat, în săptămâna de după concurs, patru corespondenţe pe această temă în care se simte că nu poate scrie adevărul-adevărat: „Echipajul nostru a făcut totuşi o cursă frumoasă, conducând în permanenţă până la ultima baliză, când a fost ajuns şi întrecut de cel sovietic”; specialistul Viorica Udrescu: „...fe-tele noastre au condus autoritar toată cursa, pierzând într-un moment când nimeni nu se aştepta. Trebuie să ţinem cont că anul acesta echipajul de 4+1 vâsle a ieşit victorios în majoritatea concursurilor internaţionale, iar ratarea titlului la 40 de sutimi de secundă de învingătoare nu înseamnă că supremaţia în această zonă nu a fost confirmată”; Werner Berg, oficial R.D.G.: „Elementul surpriză a fost prezent şi în această direcţie se înscrie pierderea titlului la numai câteva sutimi de secundă, la proba de 4+1 vâsle, de către România”; după alte zile, în aşteptarea întrecerilor băieţilor, încă se discuta despre eveniment - „...această cursă este calificată ca deosebit de dramatică”.
Carierele elevelor
După retragere, a aşteptat doi şi jumătate pentru a-şi da seama dacă are aptitudini de antrenor. La primul campionat naţional al junioarelor, de la Oneşti, a apărut şi primul titlu la fete; nu erau pontoane, iar valurile erau imense (în plus şi fumul de la Combinat); doamna Benedek şi-a dus micuţa elevă din Uivar (Lucia Moiş) pe braţe în barca mişcată în permanenţă de valuri. De-a lungul timpului, a antrenat în special fete, mai rar băieţi, în câteva rânduri făcând parte şi din colectivul tehnic al lotului naţional (ultima oară în 1991). Cele mai mari satisfacţii sunt carierele fabuloase şi medaliile obţinute de surorile Macoviciuc: Maria Sava („Mac”), Camelia Mihalcea („Cami”) şi Herta Aniţaş. Iată un scurt bilanţ al performanţelor obţinute de aceste mari canotoare: Maria Macoviciuc-Sava, regina categoriei uşoare, a fost dublă campioană la simplu (1986, 1987), iar la Jocurile Olimpice echipajul din care făcea parte a ocupat locul IV (cârmăciţa a pierdut cârma, s-au atins balizele şi într-o cursă de 1 000 m nu se mai putea recupera). Camelia Macoviciuc-Mihalcea a obţinut medalia olimpică de aur la Atlanta (1996, alături de Constanţa Burcică), an în care i-a fost acordat titlul de Cetăţean de Onoare al Timişoarei, aur şi de trei ori bronz la Campionatele Mondiale (1999, respectiv 1997, 1998 şi 2003). După Campionatele Mondiale din 1996 în „Sport XXI” apărea următoarea ştire: „Despre Maria Sava, cea care anul trecut, dintr-o idee a antrenoarei Doina Benedek, ce părea exhibiţionistă la început, a revenit după 7 ani de pauză pe alocuri, s-a mai spus că e un fenomen. După 7 ani, să iei o medalie de bronz la un Mondial este în-
tr-adevăr extraordinar”. Doamna Sava mărturisea: „Eu şi Camelia (Macoviciuc, n.n.) am tras la rame după ce ne axasem pe proba de vâsle, mai ales că nici am avut timp să facem o echipă sudată. Practic, în două săptămâni am pregătit medalia, mai ales că am concurat pentru prima oară împreună”. Herta Aniţaş (actualmente în Lugoj) a fost dublă medaliată la J.O. de la Seul din 1988 (argint şi bronz) şi campioană mondială la junioare (1984); şi o întâmplare nostimă, legată de faptul că, fetele care obţineau titlul naţional aveau voie să spună pe nume antrenoarei - proaspăta medaliată mondială se adresează: „Ciao, Doina!”, vine răspunsul „Pardon!”; „Bine, dar sunt campioană!”, iar replica finală: „Nu eşti campioană naţională!” Dintre băieţi s-au remarcat Nicuşor Jişu (la un moment dat cel mai bun din ţară) şi Nicolae Cionca; la concursurile de viteză din acest an se vor alinia sportivii de la „Voinţa”: Cosmin Ciorsaş şi Adrian Moraru.
Venezueleni pe Bega
„În Venezuela nu ajungeam în 1996 fără Ioana”. Apoi completează: „Joana Benedek, actriţa, este fiica soţului meu”. Acolo nu exista nici o tradiţie, nici federaţie de canotaj, iar lucrurile trebuiau luate de la zero. Erau bani, chiar mulţi, dar care nu suplineau lipsa spiritului de competiţie, a ideii de înaltă performanţă. Singurii sud-americani care sunt ambiţioşi, spunând că sunt europeni, sunt argentienii (prozatoarea Ioana Pârvulescu scria: „Se spune despre argentinieni că sunt nişte italieni care vorbesc spaniola şi vor să treacă drept englezi”). A participat cu sportivii din această ţară la o sumedenie de concursuri din Ecuador, Mexic, Argentina, Peru şi a avut timp şi pentru a vizita locurile. La un moment dat, membrii familiei se aflau la mari distanţe: Mexic (Ioana), Venezuela şi Timişoara (soţul), aşa încât doamna Benedek se întoarce acasă. O vor însoţi şi sportivii sud-americani, băieţi şi fete, care se vor antrena timp de aproape patru ani pe Bega, iar uneori la Orşova, pe lângă lotul nostru. Şi acum mai păstrează legătura, oficialii din Venezuela vin la Timişoara şi apoi vizitează România. A avut ocazia să-l cunoască pe preşedintele Hugo Chavez. Iată şi câteva impresii: „Caracas este un oraş foarte frumos - noaptea arată ca un pom de Crăciun. Sunt oameni extrem de bogaţi, dar şi foarte săraci, în satele din munţi. Pe stradă este bine să nu ieşi cu bijuterii, pentru că rişti să rămâi fără ele. Odată, maşina în care eram a fost urmărită şi oprită de un grup de «mascaţi», care ne-au pus pistoalele la tâmplă. Şi?au dat apoi seama că au confundat automobilul. Două zile n-am putut deschide gura...”.
Vali Corduneanu
Agenda nr. 14/2 aprilie 2005
Versiune pentru tipărire
