Cea mai veche construcţie ţărănească din perimetrul amenajării 
se regăseşte pe lista monumentelor europene

Plămânul verde al Timişoarei include unul dintre cele mai bine întreţinute ecosisteme din ţară. Muzeul Satului Bănăţean de la Pădurea Verde, cu cele 10 unicate arhitecturale româneşti, este în prezent singurul centru de promovare a artei populare autentice şi cea mai complexă amenajare culturală etnografică din România. Aici se află cea mai veche casă românească din Banat şi din ţară: casa ţărănească din Bata.

Undeva în nord-estul oraşului, acolo unde străjuieşte străvechea pădure, dăruindu-ne fiecăruia dintre noi  câte o gură de aer curat, se află poarta de intrare în cel mai apropiat sat, măsurat din centrul oraşului Timişoara. Este satul în care în doar câteva minute poţi ajunge chiar şi cu tramvaiul, dintr-un centru aglomerat şi cuprins de febra prefacerilor urbanistice de ultimă oră. Cel mai frumos sat îl găseşti, aşadar, aici, la o aruncătură de băţ şi chiar de la intrare te întâmpină gazdele cu zâmbetul ospitalităţii bănăţene. E mic, e mare satul? Nu-l poţi cuprinde, fireşte, dintr-o privire, nici chiar din mai multe, dar cu siguranţă, aici te simţi ca acasă, cu bănăţenii „în ţoalele lor”. Sunt oricum mai bine de 17 ha de amenajare, destinată de peste 35 de ani primului muzeu etnografic în aer liber, la liziera pădurii, „satul profesorului Viorel Popescu”, directorul muzeului, care e „omul cu viaţa şi sufletul dedicate acestui unic ecosistem din Banat”. Dacă în sufletul poetului „veşnicia s-a născut la sat” şi dacă românul e născut poet, atunci ea, veşnicia, a fost cândva încredinţată scriiturii, musai, de un cărturar cu condeiul însufleţit de iubirea de sat şi de ţăran... În fiecare din casele acelea, cu vetrele în care s-au păstrat şi tăciunii din vechime, se află câte ceva din truda profesorului, aproape toată tinereţea de etnograf şi parcă şi ceva din sănătatea sa. „Piesa de rezistenţă”, spune el, „este fără putinţă de tăgadă, cea mai veche construcţie ţărănească văzută vreodată pe aceste meleaguri, casa din Bata, de pe la 1746, din părţile Aradului“. Ca şi pe celelalte, el a adus-o cu mâna lui, de la  vechiul ei loc. A vegheat la demontarea şi apoi reamenajarea ei în muzeu, aproape de intrarea în „satul de la Pădurea Verde, aşa, ca s-o vadă de la bun început oricine vine la noi”. Profesorul Viorel Popescu, etnolog şi etnograf de marcă, a făcut un sat, prima rezervaţie de arhitectură populară, oaza unde se îmbină frumuseţea artei populare cu agroturismul modern şi de ce nu şi eficient - primul de acest fel, în imediata apropiere a unui oraş.

Arhitectură tradiţională
Tradiţia satului românesc e vie, trăieşte în această amenajare. E viaţa autentică a Banatului pe toată întinderea ei, începând chiar de la poartă, mai spre stânga, unde întreaga administraţie a muzeului veghează la traiul satului, cum putea fi altfel, în clădirea vămii de odinioară, de la intrarea dinspre Lipova spre Timişoara. Este tipul de casă „păurească”, ridicată între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XX-lea. Însă casa unor plugari din Bata (judeţul Arad) bătătura şi construcţia bicelulară, o autentică piesă a arhitecturii populare bănăţene, veche de 260 de ani, este cea mai frumoasă dintre colecţiile Muzeului Satului. Astfel ni se înfăţişează încăperea, „soba a bună”, cum îi spun bănăţenii, cu patul, masa, laviţa, scaunele, lada de zestre, războiul de ţesut, ştergarele de la ferestre, cazanul de aramă, covata de „pită” din tindă şi cuptorul de încălzit. Cea mai interesantă este însă „cuina” sau bucătăria, cu vatra de gătit, un horn deschis, confecţionat din bucăţi de lemn, lipite cu pământ şi foarte înalt, ca să asigure un tiraj corespunzător şi să nu incendieze acoperişul. Interesant este şi faptul că instalaţia de evacuare a fumului îndeplineşte un rol multifuncţional: datorită tirajului, vara serveşte drept frigider, iar în timpul iernii, ca afumătoare pentru carne. Seara, jarul de pe vatră era împins în interiorul cuptorului din camera de locuit, care comunica de obicei cu bucătăria. Acolo, jarul se înteţea pentru încălzirea locuinţei. Aşadar, un complex arhitectural rustic, deşi vechi de peste două veacuri, grăieşte despre civilizaţia satului românesc. Bine conservată din temelii şi până la acoperişul de paie, casa din Bata a trecut, în atenţia lumii largi a artei populare, vechiul continent incluzând-o în suita monumentelor care trebuie păstrate cu sfinţenie. Casa din Bata, devenită acum noţiune, este cuprinsă în lista monumentelor europene tocmai datorită arhitecturii sale originale. Construcţia din bârne de stejar, cioplite pe toate suprafeţele şi îmbinate în acei „cheutori” româneşti, aşezată pe o fundaţie de piatră, a suscitat de decenii interesul muzeografilor de pretutindeni. În aceeaşi măsură, interiorul casei ne întoarce în timp, la un veac idilic, într-o atmosferă de pace nealterată. Totul este autentic: tencuiala lipită cu pământ şi pleavă, pe scoarţă de tei, aplicată prin aruncare şi netezită cu mâna. Procedeul se întâlneşte doar pe aceste meleaguri.   

Inovaţii originale
Chiar şi acoperişul de paie este o soluţie a arhitecţilor populari ai vremii. Acum, după ce au trecut anii peste el, se impune o restaurare minuţioasă care se cere făcută cât mai repede. Se va recurge la un „subterfugiu”, aşa îl numeşte profesorul Viorel Popescu, directorul Muzeului Satului Bănăţean: un acoperiş de structură mai joasă, căruia tot domnia sa îi mai spune şi „subacoperiş” din tablă, pe care se montează o structură specială din plasă de sârmă subţire şi apoi se aştern paiele cu furca şi se calcă cu piciorul în „serpentine”. „Pe noua structură, nici păsărelele n-o să-şi mai poată face cuiburi. Tot ele lăsau în urma lor şanţuri în paiele acoperişului, prin care apoi se infiltra apa. Pentru cuiburi, găsim noi şi alte locuri”, spune profesorul Popescu. Faza finală o constituie completarea vârfului acoperişului, o măsură care s-a impus după alte numeroase infiltraţii de umezeală, datorită şi paielor tăiate foarte scurt, de către combinele de recoltare a cerealelor. De altfel, procedura, pe cât se poate de simplă, constituie o inovaţie „omologată” pentru prima dată la Muzeul Satului Bănăţean din Timişoara. Astfel se asigură o durată medie de păstrare a acoperişului de 20-30 de ani. Paiele vor fi de orz de pe 2 ha, cultivat special pentru casele din muzeu, spune profesorul Popescu, omul care nu e doar muzeograf, ci şi arhitect specializat în construcţii ţărăneşti. Tot de la domnia sa aflu că paiele pentru acoperişul casei din Bata nu vor mai fi tăiate de combine, ci de secerători-ţărani, „aşa cum se lucra pe vremea bunicului”. A mai încercat o inovaţie încununată de succes. Cu meşteri mari de prin Banat, a făcut un acoperiş de şindrilă, pentru o altă casă, vecină cu cea din Bata: gospodăria din Căpâlnaş, respectându-i însă înălţimea iniţială. Casa din Bata a rămas martoră a vremurilor, piesa cea mai de vază a Muzeului Satului Bănăţean de la Pădurea Verde... Profesorul Popescu, omul cu sufletul deschis noului din această lume într-o continuă mişcare, uneori spre bine, alteori... priveşte spre ceea ce a reuşit să dăruiască celor ce vor urma, cu condiţia să păstreze rodul trudei sale. Dar regretă totodată că „nestematele de odinioară” dispar şi că au mai rămas puţini oameni de omenie care să le ocrotească. Vrea să ofere tineretului o pildă în imagini păstrate pentru vecie...

Freamătul vieţii rurale       
A văzut într-un muzeu rural de lângă Nürnberg, în Germania, cum se mulgeau vaca şi capra în fiecare zi la ora prânzului, cu oameni strânşi „ca la urs”, povesteşte Popescu. Bunici, bunicuţe cu nepoţi, mame cu copii de-o şchioapă plecau de acolo cu sticla cu lapte proaspăt, iar copiii şi chiar adulţii vedeau ceva ce poate nu mai văzuseră până atunci: un sat ca o fiinţă vie. „Raţe, gâşte şi curcani deveniseră atracţia multora, care nu văzuseră nici sat, nici ţăran”, spune Popescu. De atunci, în ogrăzile satului „lui Popescu” au apărut capre, căluţi şi chiar măgăruşi - o altfel de atracţie pentru orăşenii de dincoace de pădure. Vrea ca amenajarea de la liziera ei să-şi depăşească treptat condiţia de muzeu şi să devină acel sat bănăţean care trăia cândva  intens şi rodnic. Mai văzuse în Serbia un sat care la capătul său se încheia într-un muzeu în care, mai ales vara, se muta toată suflarea acolo şi demonstra cum freamătă Stari selo, satul vechi, dar mereu nou, prin viaţa pe care o trăieşte zi de zi. „Sunt copii în această lume”, spune Popescu, „care cred că oul, mai cu seamă cel ştampilat, vine din fabrică”. De aceea s-a gândit să mai înveţe şi de la alţii. Sunt însă multe, foarte multe pe care alţii le pot învăţa de la el. De pildă, a amenajat un lac cu două stăvilare, unde vrea să aducă trei mori de la Topleţ şi Sichieviţa, toate vechi ca şi casele pe care le-a adus din satele bănăţene. Apoi, perpetuarea tradiţiei artiştilor populari din zonă, care i a adus atâtea satisfacţii...

Meşteşugul popular 
La Muzeul Satului Bănăţean din Timişoara fiinţează acum primul şi singurul centru de artă populară din ţară. O spun cei mai iscusiţi dintre meşterii olari şi cei de prelucrare artistică a lemnului, veniţi aici din toate colţurile ţării. Profesorul Popescu va continua să promoveze tradiţia de veacuri a meşteşugului vestit în toată lumea, într-un sistem de tabără cu cicluri de învăţare a olăritului, ţesutului de tapiserii, a broderiei la gherghef, a covoarelor la războiul de ţesut, a sculpturii în lemn şi a iconografiei, cu cei mai înzestraţi călugări în această artă. În atmosfera cucernică a bisericii de lemn de la Topla, cea mai veche din Banat (1746), călugării vor veni în această vară să ofere o mostră a talentului lor. Obiectele de artă lucrate aici vor fi expuse pentru vizitatorii sosiţi, ca de altfel în fiecare an, din toate colţurile lumii. Profesorul Popescu îşi aminteşte de o delegaţie militară chineză care a admirat ore în şir nestematele create de vestiţi artişti populari cum sunt Ionică Stepan din Biniş şi Alexandru Perţa Cuza din Târgu Lăpuş. Tot de harul meşterilor populari ţine şi poarta sculptată, cu arcada şi inscripţiile etniilor conlocuitoare, reprezentate în muzeul timişorean, de altfel primul compartiment de acest fel din ţară. În această primăvară şi-a anunţat turneul şi vizita la Muzeul Satului Bănăţean un celebru pianist francez, ai cărui impresari au rămas impresionaţi de rezervaţia etnografică de la Pădurea Verde şi de arta meşteşugarilor bănăţeni. Artistul va concerta în incinta muzeului şi, după dorinţa sa, va interpreta lucrări folclorice româneşti. Este doar unul dintre cei mulţi care vor onora locul în care au călcat regina Beatrix a Olandei şi primarii marilor oraşe germane şi americane înfrăţite cu Timişoara. Dincolo de a fi un punct de atracţie turistică, muzeul cu bogăţiile sale inestimabile, între care casa din Bata, la cei 260 de ani ai săi şi totuşi mereu tânără, este pilda rămasă din negura vremurilor, a perenităţii bănăţene, o lecţie de istorie şi conştiinţă...

Portret succint
Viorel Popescu s-a născut „la ţară”, spune dânsul, mai precis în comuna Berzasca, în anul 1949. Acolo, în clisura Dunării, a crescut până la 7 ani, când a plecat împreună cu părinţii la Caransebeş, unde a absolvit şcoala generală, Şcoala normală şi Liceul „Traian Doda”. Îşi aminteşte cu drag de dascălii săi din anii de şcoală, mai ales de Toma Mărăscu, care-i învăţa cele 10 Porunci şi toate cele sfinte, „pe care trebuie să le cunoască orice om educat”, le spunea el. În liceu l-a avut profesor pe Virgil Nicolau, cel care se îmbrăca în port bucovinean şi-şi lăsase barba albă până la brâu. Fusese dascăl universitar la Iaşi, dislocat apoi de comunişti. La Universitatea Babeş - Bólyai din Cluj i-a avut profesori, pe rând, pe Constantin Daicoviciu, pe Hadrian şi pe nora celui dintâi, Beatrice, apoi pe profesorii Samuel Goldenberg şi Liviu Maior, fostul ministru al învăţământului. A absolvit facultatea în 1973, a fost profesor şi director de şcoală, iar în 1976, cel mai tânăr muzeograf din ţară. A lucrat în această calitate  la Caransebeş, până în 1990, iar din 1992 la Timişoara, ca director al Muzeului Satului Bănăţean. A scris cărţi şi tratate despre arhitectura comunei Sichieviţa, arheologia populară bănăţeană şi numeroase studii şi articole în publicaţii de specialitate. Lucrarea sa de doctorat se ocupă tot de arhitectura bănăţeană şi are în atenţie construcţiile ţărăneşti din vestul ţării.   

Rezervaţia etnografică
Iniţiatorul înfiinţării unui muzeu etnografic în aer liber a fost Ioachim Miloia, directorul Muzeului Bănăţean între anii 1928 şi 1940. Omul de cultură, artistul şi istoricul de renume internaţional care a fost Ioachim Miloia a reuşit să amenajeze în curtea Castelului Huniade un colţ de sat bănăţean, format din obiecte de artă populară şi construcţii din mediul rural. Acolo s-a aflat şi casa din Bata. Abia în 1967 a fost alocat, în urma unor repetate demersuri din partea succesorilor lui Ioachim Miloia, Marius Moga şi Ioan Dihor, un teren de 17,40 ha, destinat înfiinţării unui muzeu al satului. La 20 august 1971, noul Muzeu al Satului Bănăţean şi-a deschis porţile, având doar 5 case ţărăneşti. Astăzi, el a devenit un virtual ecomuzeu în aer liber, oferind vizitatorilor imaginea culturii tradiţionale din vestul ţării, constituindu-se în primul centru multietnic din România. Muzeul Satului Bănăţean oferă de asemenea  un prilej de întoarcere în timp înspre obiceiurile şi datinile ţărăneşti, păstrate de veacuri.

Gerhard Binder
Agenda nr. 9/4 martie 2006