Strădania de decenii a cunoscutului colecţionar Octavian Leşcu nu se limitează la cărţile poştale ilustrate care recompun istoria oraşului de altădată. Ea merge până la colecţionarea şi utilizarea tuturor documentelor (hărţi, monografii, articole de presă etc.) care se referă la Timişoara, centrul tuturor preocupărilor sale. Tot studiind lucrări apărute în primele trei decenii ale secolului trecut, domnul Leşcu mi-a atras atenţia asupra unui subiect mai puţin cunoscut - vechile depozite de lemne, a căror istorie este strâns legată de nevoia de dezvoltare a ora-şului la sfârşitul  veacului al 
XIX-lea spre Fabric şi Iosefin, după decizia de dărâmare a zidurilor cetăţii.
 Informaţiile provin din lucrări aparţinând celor să le spunem „3B”, care, din păcate, nici până astăzi nu au fost traduse în limba română.   Prima, în ordine cronologică, este „Die königliche Freistadt Temesvár” (Timişoara oraş liber regal), schiţă monografică a lui Ármiń Barát apărută în anul 1902, cu 52 de ilustraţii, fotografii ale lui Josef Kossak; autorul era redactor la „Temesvarer Zeitung”. În 1910, era editat un volum despre oraşul de pe Bega sub egida Societăţii Naţionale de Monografii a Academiei Ungare, autorul - dr. Samuil Borovszky, membru al Academiei Ungare de Ştiinţe, beneficiind de ajutorul unor colaboratori locali. Ultima, în traducere „Timişoara veche. Dezvoltare istorică, construcţii, clădiri şi monumente istorice” (1934), este scrisă de colonelul în rezervă Franz R. Binder.

Depozitul militar
„Pe terenul pe care astăzi se află Băile Neptun, în toată zona de până la podul de pe strada Dacilor, se afla cel mai mare depozit de lemne şi cherestea, aparţinând Trezoreriei Militare a Timişoarei. De-a lungul timpului el a avut diverse denumiri - Orăşelul lemnului, Magazia de lemne, Depozitul militar de lemne, Depozitul de lemne al vistieriei” - îşi începe dl Leşcu povestea. Pe atunci, braţul de la podul Decebal la pasarela de la Parcul Copiilor nu exista, el fiind amenajat doar în anii 1907-1908. Bega se vărsa în marele lac de acumulare al depozitului de lemne, iar de aici traversa actuala stradă 
3 August 1919, mergea prin faţa Sinagogii din Fabric (1899, arhitect Leopold Baumhorn) şi se unea, în spatele Uzinei electrice, cu braţul care venea de la Lacul Morilor (actuala Piaţă Aurel Vlaicu). 
Această istorie este legată de construirea, începând din anul 1728, a Canalului Bega (lucrare finalizată în 1760) de către Florimund Mercy, din aval de Făget până în amonte de Timişoara, de unde începeau patru canale mai mici prevăzute cu stăvilare înspre oraş. Prin lucrările de la Coştei, Topolovăţ şi Hitiaş s-a regularizat plutăritul pe canalul superior, iar pericolul inundaţiilor a fost parţial înlăturat. Canalele erau destinate transportului prin plutărit a lemnului de foc, lemnului de construcţii, a pietrei pentru construcţii, descărcarea făcându-se în Orăşelul lemnului, desfăşurat pe o suprafaţă imensă. Albia Begăi a fost adâncită de la turbine până la moara Ferdinand, iar de aici până la depozitul de lemne 
s-a îndepărtat fâşia de pământ ce separa canalul de plutărit de canalul morii; de la depozit până la grădinăria orăşenească (actuala pasarelă din Parcul Copiilor) s-a săpat o albie nouă, stabilindu-se legătura cu partea inferioară a Canalului Bega. Peste noul curs s-au construit trei poduri din beton - unul (Podul Decebal) la Băile Neptun (1908, după alte surse 1909), altul pe str. Dacilor (1908), legând partea estică a Fabricului de Piaţa de Fân (Badea Cârţan), iar ultimul (Mihai Viteazul) la intrarea pe Rekascher Strasse, în Piaţa Morii (denumită ulterior Sarmizegetusa), tot în 1908. 
Ca urmare a regularizării Begăi, nivelul apei freatice a scăzut cu 3-4 metri, iar întregul cartier a devenit uscat. Prin dispariţia Orăşelului lemnului, a început şi dezvoltarea Fabricului spre Cetate, prin 1890, iar în acest mod nu mai exista nici un obstacol pentru construire. Primarul oraşului îi scria primului-ministru, Julius Szápáry, solicitând, printre altele, demolarea lucrărilor de fortificaţii, tăierea pădurii Cioca, mutarea liniilor de cale ferată şi achiziţionarea depozitului militar de lemne. Fabricul, constituit în 1720, denumit aşa din 1744, lua avânt, mai ales partea spre oraşul fortificat, unde fusese depozitul de lemne. Între anii 1892 şi 1908 s-au construit clădirile de pe strada 3 August 1919, vizavi de fostul Parc Coronini, iar în 1912 s-au ridicat Băile Neptun (denumite iniţial „Hungaria”); unul din autori îl considera, datorită construcţiilor sale gen palat, cu două etaje, cel mai frumos cartier al Timişoarei. În anul 1909, apăruse cinema „Apollo”( ulterior Parc).

Sistematizarea  Pieţei Küttel
 La sfârşitul secolului al XIX-lea, o problemă aflată permanent pe agenda edililor oraşului era îndepărtarea joagărului şi a marelui depozit de lemne situat la limita cartierelor gemene Elisabetin şi Iosefin, despărţite de Huniadystrasse (astăzi Bulevardul 16 Decembrie 1989); un alt depozit (Bayersdorf) începea de la podul de peste Bega, aflându-se în zona Casinoului de Sud (vizavi de Biserica Reformată). 
Piaţa Mocioni (Küttelplatz, în onoarea fostului primar al Timişoarei) a rămas mult timp liberă, pentru că nimeni nu avea curajul să construiască, din cauza „morii cu joagăr” care aparţinea lui Franz von Gotthilf; în condiţiile existenţei munţilor de rumeguş, era o zonă expusă pericolului incendiilor. Îndepărtarea joagărului şi desfiinţarea enormului depozit de lemne legat de acesta s-au putut face doar după anul 1892, în urma achiziţionării terenului de către Primărie cu  94 000 de coroane; altă sursă face referire la anul 1894, atunci când Consiliul Muncii, prin exproprieri şi alte soluţii (mutarea pe alt teren oferit de Primărie), l-a determinat pe proprietar să lichideze, după ce a primit 47 000 guldeni sau 47 000 florini. 
De abia de aici încolo se poate vorbi despre sistematizarea zonei: „Cartierul Iosefin, datorită transportului pe apă şi gării centrale, are cea mai dinamică dezvoltare, având străzi late de 30-40 metri şi terenuri pentru case de 800-1 000 ari. În urma desfacerii depozitului de lemne şi a ridicării restricţiilor impuse de regimul militar, foarte rapid s-a putut dezvolta. (…) În anul 1896, pe locul fostei Fabrici de cherestea Gotthilf, în piaţa Küttel, oraşul a construit pentru fondul de pensii o casă cu două etaje, la parter cu cafenea şi restaurant, datorită căreia toată zona s-a schimbat“. Şi o altă referire la „frontonul impozant al unui palat cu două etaje a cărei faţadă din stânga priveşte spre Huniadystrasse, iar cea din dreapta spre Kossuth (sau Kirchen-Gasse), constituind clădirea terminală a două şiruri de case impozante. În acest loc, încă acum 5 ani era joagărul Gotthilf cu depozitele sale de lemne; pe aici trecea odinioară linia de demarcaţie a interdicţiilor de construcţie a Iosefinului”. Este vorba despre Palatul cu chirie al Fondului de Pensii, care a costat 128 041 guldeni, din care 6 505 guldeni onorariul pentru proiectul elaborat de maistrul Johann Bonn; altă sursă vorbeşte despre un „bloc orăşenesc construit din fondul de pensii, cu 260 000 coroane”, care are o cafenea elegantă şi un restaurant cu grădină de vară (denumit apoi Elite sau şi mai aproape de noi, Sinaia). 
În zonă s-au mai ridicat: clădirea cu două etaje a Casinoului de Sud (1903, acum Casa de Cultură a Municipiului), cu cafenea şi restaurant, proiectată de arhitectul budapestan Törry Emil; Palatul Societăţii de Regularizare a Apelor Timiş-Bega (1902, cunoscut drept sediu pentru Regionala de Căi Ferate), după proiectul lui Leopold Baumhorn (Budapesta), iar alături, cu faţa spre Bega, Casa Cercuală a Timişoarei. De abia între anii 1931-1936, în Piaţa Mocioni se va construi Biserica Ortodoxă Română (arhitect Victor Vlad, profesor la Politehnică). 
Prin mutarea depozitului şi desfiinţarea Pieţei de porci Doja, Elisabetinul (denumit aşa din 1896, în cinstea împărărătesei Elisabeta a Austriei) s-a dezvoltat dinamic spre centrul oraşului.
În oraş funcţionau trei fabrici de mobilă, în care lucrau 150 de muncitori, produsele distingându-se prin „bun gust şi durabilitate”. Se mai produceau parchet, scânduri, podele pentru vapoare, parchet şi grinzi pentru vie. Se mai aminteşte despre Fabrica de Chibrituri, renumită pentru chibriturile Emke.
 

Industria de profil după primul război mondial
Chiar după prima conflagraţie mondială, în anul 1919, sub semnătura lui I. Conciatu, sprijinit de Eugen Lendvai, secretarul Camerei de Comerţ şi Industrie, apărea lucrarea „Timişoara. O scurtă monografie cu deosebită considerare asupra comerţului şi industriei”. Volumul este o veritabilă radiografie a dezvoltării economice a acelui moment, menit a face cunoscute realizările oraşului, în noul context de după Marea Unire din 1918. Se face referire la complementaritatea dintre judeţele vecine, Timiş-Torontal, cu produsele sale agricole şi industriale, respectiv Caraş, cu materialul lemnos şi cel pentru construcţii. De altfel, se făcea observaţia că multe păduri din Caraş aveau drept proprietari societăţi din Timiş şi Torontal. Comerţul cu lemne pentru construcţii, cherestea, unelte şi lemne de foc se făcea prin Timişoara; uneltele de lemn şi traversele de cale ferată, precum şi obiectele de fag şi stejar se exportau în Germania, Austria şi Orient. Existau patru fabrici de cherestea, şase pentru fabricarea parchetului, patru de butoaie, una de calapoade, două de scule de lemn, 31 fabricanţi de trăsuri şi 111 tâmplari. Autorul mai face referire la „Fabrica de Mobile Reich S.L. şi fiii” (str. Domnească nr. 4), înfiinţată în anul 1878, cu 65 de muncitori, ale cărei produse utilau şcoli, spitale şi fabrici din oraş. Depozitele de lemne mai importante erau „Fraţii Brody”, „Bistra” şi „Dr. Csasznek Nándor”.
Prin unele din produsele sale legate de industria lemnului, oraşul era cunoscut şi în străinătate: în Turcia şi Egipt (chibrituri) sau Serbia (trăsuri). Din prezentarea Fabricii de Chibrituri „Szikra” (Scânteia), construită în anul 1894 pe o suprafaţă de 8 000 metri pătraţi (alte surse indică drept an al înfiinţării 1878), reţinem următoarele elemente: se prelucrau anual 420 de vagoane material brut; se produceau chibrituri suedeze de diferite dimensiuni, dar şi „cremă de ghete, unsoare de arme şi piele, de osii şi vânăţele”; avea 400 de muncitori; producţia anuală era de 300 de vagoane de chibrituri şi era exportată în Turcia, Bulgaria şi Egipt.

Vali Corduneanu
Agenda nr. 9/4 martie 2006