Femeile surprinse de el au ilustrat perfecţiunea, chiar şi atunci când a sculptat sudoriţa din curtea Fabricii de la Bocşa

„Dar povestea nu s-a încheiat odată cu terminarea Madonnei. O altă divergenţă cu enoriaşii am avut-o în problema îngerilor pe care trebuia să-i pictez în jurul Madonnei, fiindcă toţi voiau să-şi pozeze copiii în această ipostază nemuritoare. Pentru a evita noi discuţii, le-am folosit drept modele pe soţia mea şi fetiţa, care au rezolvat şi această problemă, astfel că îngerii au rămas în familie.“
 

Un miner la răspântie
Cine a circulat vreodată pe şoseaua ce leagă Timişoara de Reşiţa nu poate să nu fi observat la Boşca Vasiova statuia unui miner, aşezată pe un soclu înalt, chiar în punctul unde se face ramificaţia rutieră spre Ocna de Fier şi Dognecea. Iar cine va încerca să-l fotografieze va trebui să aştepte cu răbdare ziua cea mai lungă a anului, când, în sfârşit, chipul de piatră îşi va lăsa luminată măcar o parte a feţei. Poate doar întâmplarea a făcut ca şoseaua cu pricina să urmeze linia est-vest, iar minerul să fie aşezat cu faţa spre drum, dar cu spatele spre miazăzi. Poate prea multe coincidenţe dacă ne gândim şi la faptul că minerul simbolizează lucrătorul din adâncuri, lucrătorul din întuneric, al cărui chip nu-l putem vedea, fiind ascuns de praf şi funingine. Este „Monumentul minerului“, o sculptură de Tiberiu Bottlik (1884-1974), un baron devenit membru de partid. 
Iar cine o ia spre Ocna de Fier, va întâlni pe dreapta drumului, nu departe de prima statuie, o altă sculptură, un alt miner. Însă care nu-i aparţine aceluiaşi nobil, ci, după cum ne-a asigurat dl Constantin Gruescu - nea Costică, după cum îi spun prietenii din toată lumea, cunoscutul colecţionar de flori de mină şi creatorul Muzeului de mineralogie estetică a fierului de la Ocna de Fier - este o lucrare nereuşită a unui imitator lipsit de talent al lui Tiberiu Bottlik. Despre Bottlik am stat de vorbă cu nea Costică, unul dintre puţinii prieteni ai sculptorului.
Între timp, minerul lui Bottlik a rămas fără lampa specifică meseriei. Mâine poate rămâne şi fără picamăr. Apoi fără soclu. Plăcile de pe acesta din urmă au dispărut fără urmă. A rămas însă lipiciul ultimelor afişe electorale. Nu putem decât să ne amintim de un alt obiectiv cultural uitat de edilii Bocşei de ieri şi de astăzi: casa memorială Tata Oancea. Cine nu-şi cinsteşte înaintaşii nu va avea parte de bună amintire. 
Nea Costică l-a cunoscut pe Tiberiu Bottlik prin 1950, când acesta i-a propus să-i realizeze un portret. S-au împrietenit şi, astfel, de-a lungul anilor, au stat multă vreme la poveşti, despre toate cele. Când se întorcea acasă, la Ocna de Fier, unde se stabilise prin căsătorie, nea Costică avea să noteze cu migală toate poveştile baronului. În cele din urmă, însă abia în 2004, la 30 de ani de la trecerea în nefiinţă a artistului, i-a dedicat acestuia o carte, pe care a intitulat-o „L-am cunoscut pe Tiberiu Bottlik“ şi apărută la Editura Artpress din Timişoara, sub îngrijirea şi cu o postfaţă de jurnalistul de radio şi televiziune Vasile Bogdan.

Studentul
Bottlik era descendentul unei familii nobile, de baroni, cu studii la Budapesta, Viena, München şi Paris, îşi aminteşte nea Costică. „Copilăria mea s-a desfăşurat liniştită, senină, într-un mediu prielnic artelor, întrucât părinţii mei aveau multă aplecare spre acestea - în special fratele meu şi mama, care se ocupau cu literatura şi muzica“, povestea Bottlik. În copilărie nu a cunoscut ce înseamnă mizeria, ca alţi copii de seama lui. La gimnaziul din Biserica Albă (actuala localitate sârbească de la graniţa cu România, Bela Crkva), s-a remarcat ca un bun desenator, cu toate că desenul îl plictisea la fel de mult ca pianul sau gramatica. Într-o bună zi, în vacanţa de după absolvirea clasei a VII-a de gimnaziu, hoinărind prin împrejurimile oraşului, a descoperit într-o dumbravă un om pictând la şevalet. Era pictorul Franz Schuszter, originar din Biserica Albă, care a terminat Academia de Belle-Arte din Viena şi s-a remarcat în capitala austriacă încă de tânăr. S au împrietenit pe loc. Impresionat, după bacalaureat, Bottlik a decis să meargă la Budapesta, la o şcoală pregătitoare de desen, pentru a putea apoi să se înscrie la Academia de Belle-Arte din Viena. În 1903 se va înscrie la o şcoală particulară de desen din capitala austriacă. Va cunoaşte în timp o serie de persoane care i-au marcat dacă nu atât viaţa, atunci cu siguranţă amintirile. Prin intermediul lor va pătrunde în diverse cercuri artistice. Nu mult a lipsit să fie înduplecat de către un muzician să se apuce de muzică. În 1904, va fi admis la Academia de Belle-Arte, în clasa profesorului Rudolf Bacher, un foarte apreciat artist modernist, format sub influenţa impresioniştilor, cel care a introdus un nou sistem pedagogic, potrivit dezvoltării artistice din acea vreme. Contrar academiştilor, era un adversar declarat al imitaţiei în artă şi îndeosebi al trucurilor în expresie. Cum în primii trei ani a studiat doar desenul, în vacanţe făcea studii portretistice şi astfel unul dintre tablouri a fost remarcat de către un prieten al său, student la arhitectură. Acesta i l-a cerut pentru a-l trimite mamei sale. După un timp, Bottlik a primit o invitaţie la vernisajul unei expoziţii, unde, de regulă, erau solicitate personalităţile marcante din viaţa culturală şi oficialităţile. Nu s-a dus, însă, ulterior, colegii l-au primit felicitându-l pentru succesul de la expoziţia respectivă. A crezut că e vorba despre o farsă. Dar n-a fost. Era chiar tabloul lui. Ziarele i-au elogiat lucrarea. Însă acest lucru îi va irita pe unii profesori, întrucât regulamentul Academiei interzicea participarea studenţilor la alte expoziţii decât la cele organizate în cadrul şcolii. Va fi invitat să participe la alte două expoziţii, însă, de teamă să nu fie exmatriculat, a refuzat. Nu va refuza însă cea de-a treia invitaţie. Succesul ce a urmat a însemnat şi sfârşitul studiilor la Viena. Şi începutul celor de la München, la şcoala lui Heinrich Knirr, şi Paris. În Oraşul Luminilor, negăsind ceea ce căuta la şcoala lui Matisse, s a înscris la şcoala lui Colarossi, unde a început să înveţe sculptura. Mai mult din întâmplare, dornic să cunoască o fată care, la rândul ei, studia sculptura. Era o rusoaică dintr-o familie nobilă, cu care s-a împrietenit. 

La război
În vara anului 1914 a primit de la mama sa o telegramă prin care era chemat urgent acasă. Austro-Ungaria declarase război Serbiei. Ajuns la Biserica Albă, avea să afle că nu putea fi considerat soldat, ci reformat. A durat o vreme până a fost recrutat şi repartizat la şcoala de ofiţeri din Timişoara. După şase luni, a fost trimis pe frontul italian, la Doberdo. Va fi luat prizonier de către italieni, împreună cu alţi nouăsprezece mii de soldaţi maghiari, printre care şi Regimentul 1 Honvezi din Budapesta, considerat regimentul de elită al armatei maghiare. În timpul prizonieratului a fost tratat cu mult respect. De un real ajutor i-a fost faptul că vorbea la perfecţie limbile franceză, engleză, germană, sârbă, maghiară şi latina veche, iar româna şi italiana suficient de mult încât să fie interesat să-şi aprofundeze cunoştinţele.
În acel timp, s-a trezit brusc ruinat. Tatăl său murind, mama lui s-a retras la Fizeş, în Timiş, la cea mai mică dintre moşii. Aici, cineva considerând că este bogată, a torturat-o să spună unde şi a ascuns banii, până ce femeia şi-a dat ultima suflare. Neputând să se mai întoarcă în casa unde i-a murit mama, Bottlik îşi va găsi un cămin cu chirie la Bocşa, unde o familie-i va ceda o parte din grădină şi unde el îşi va ridica un atelier. Pământul de la Fizeş l a dăruit oamenilor care fuseseră în slujba familiei lui. Aceiaşi oameni l-au ajutat să şi aducă de la Fizeş un grajd şi nişte magazii, materialul servind la ridicarea atelierului de sculptură.

Crezul
„Niciodată nu am urmărit să mă mint pe mine în artă, ceea ce ar fi atras după sine o exprimare imposibilă, ireală şi, ca atare, inducerea în eroare a publicului iubitor de artă“, avea să spună Bottlik. Nu era adeptul experienţelor deoarece considera că aduc în fiecare an o modă nouă, dar care dispare odată cu ivirea unui alt curent sau unei alte maniere. În arta sa, a fost influenţat de impresioniştii francezi, în sculptură de Rodin, iar în pictură de Corot, Manet, Renoire, Eugén Carierre, Leon Frederic, Alfons Mucha şi alţii. Conştient de rolul educaţional al artistului, Bottlik a considerat absolut necesară o cât mai bună pregătire intelectuală şi profesională, aceasta „având în vedere că orice deformaţie a purităţii artei poate induce în eroare concepţia despre frumos a marelui public“.

Cu munca de... propagandă
Negăsind comenzi în anii de început ai socialismului, Bottlik a fost silit să accepte compromisuri, povesteşte nea Costică. Dar era un om de onoare, care ştia să-şi facă datoria. Aceasta şi pentru că era nobil, baron, lucru care nu se ştia pe atunci şi nici el nu a vrut să se ştie. „I-am văzut inelul cu sigiliu, coroana de baron cu cinci braţe. Era din agat sculptat în negativ... Astfel că el, Tiberiu Bottlik, era singurul baron membru de partid din România şi lucra într-un sector de propagandă... De fapt, cine l-ar fi crezut că e baron dacă era atât de sărac?...  Angajat la uzinele din Reşiţa, când trebuia să scrie lozinci, scria lozinci, când trebuia să facă portretul unui fruntaş în producţie, îl făcea cu ciocanul în mână“. 
Bottlik nu s-a considerat niciodată un vitregit al sorţii, iar libertatea sa interioară era de invidiat, spune bunul său prieten Constantin Gruescu. „De câte ori mergeam la el îl auzeam încă de afară fredonând arii din «Cavalleria rusticana» sau «Rigoletto», din opere care îi plăceau şi pe care le reţinuse în memorie. Întotdeauna era optimist. Trăia, într-adevăr, foarte modest, mânca multă salată, ca francezii, era prea puţin carnivor, numai în cazuri excepţionale. Era un om mulţumit de soarta lui.“

Finalul
Şi, într-o dimineaţă de 15 octombrie, în 1974, Tiberiu Bottlik avea să treacă în lumea celor drepţi. Dar nu înainte de a o aştepta, cu mari eforturi, pe Cucki, fiica soţiei sale, care locuia la Londra şi care  a ţinut la el foarte mult. Catafalcul nu a fost expus la primărie, ci în atelierul artistului, acolo unde a lucrat o jumătate de veac, în izolare, sărăcie şi mizerie. La înmormântare a venit şi Tania Bayller, graficiană cu studii la Paris, franţuzoaică de origine rusă, fiica şefului muzicii militare de la Curtea imperială rusă. Ea a ţinut să recupereze în grabă ultimul portret pe care i-l făcuse artistul. Apoi, povesteşte nea Costică, au apărut „şacalii“. De pe etajera de lângă masă au dispărut două mape cu desenele şi schiţele realizate de Bottlik de-a lungul vieţii. Iar pe inelarul Taniei a fost zărit inelul cu coroana de baron. Bottlik îşi doarme somnul de veci în cimitirul din Bocşa, mormântul fiindu-i străjuit de un bust al său realizat de sculptorul Octav Iliescu.
 
 
 

Monumentul soldatului
Stabilit deja la Bocşa, Bottlik a primit, prin 1932 sau 1933, nu-şi mai amintea nici el, vizita unui grup de domni, în frunte cu prim-pretorul Stoiacovici. Aceştia i-au propus să realizeze machete ale unui monument pentru cinstirea memoriei eroilor români căzuţi pe câmpul de luptă în războiul de întregire a patriei. Unul dintre oaspeţi i-a sugerat să (re)folosească statuia Ostaşului Honved, un mai vechi monument ridicat în timpul stăpânirii austro-ungare în cinstea honvezilor căzuţi la Bocşa, în 1848. Acestuia îi lipsea capul şi, dacă era să dea curs propunerii, Bottlik nu trebuia decât să-i realizeze un alt cap, de data aceasta purtând cască românească, iar pantalonilor drepţi de honved să le pună moletiere. A refuzat un asemenea lucru pe motiv că nu avea nici voie şi nici dreptul de a transforma şi denatura opera unui alt artist. 
A acceptat să facă o serie de schiţe pentru un alt monument, mai cu seamă că o eventuală comandă i-ar fi asigurat măcar traiul de zi cu zi, fondurile urmând a fi obţinute printr-un bal organizat de Pretură. A fost ales modelul, iar Bottlik s-a apucat de lucru. Cu partea anatomică a soldatului s-a descurcat, însă avea nevoie de o uniformă. Pe care a primit-o în cele din urmă de la comandantul batalionul de infanterie de la Reşiţa. Când a cerut împrumut o puşcă de la şeful postulului de jandarmi din Bocşa, în prima fază, acesta a pus să fie arestat, după care s-a mulţumit cu întocmirea unui proces-verbal de dare în judecată. Ore întregi a discutat artistul cu militarul, până când jandarmul i-a împrumutat o armă fără închizător. 
Când a sosit în cele din urmă piatra în gara Vasiova, nu a avut cine să plătească transportul şi l-a plătit şeful de gară, prim-pretorul nefiind niciodată de găsit când trebuia achitat câte ceva. Apoi, când a ajuns piatra acasă la pietrar, acesta a refuzat să înceapă cioplitul grosier fără bani. Ca atare, Bottlik s-a apucat el însuşi de cioplit. Între timp, prim-pretorul a cheltuit la jocul de cărţi toată suma pentru monument strânsă la bal şi l-a lăsat în plata Domnului pe artist cu tot cu monumentul lui. 
Salvarea lui Bottlik a venit odată cu o comandă de monument funerar. Neavând unde să-l lucreze, i-a cerut gazdei sale acceptul să construiască o baracă în fundul grădinii. Aceasta a fost ridicată din materialul adus de la grajdul şi acatreturile de la fosta proprietate din Fizeş a familiei Bottlik. 
Atelierul, povesteşte nea Costică Gruescu, avea o sală mare, unde artistul picta şi sculpta, un antreu, o bucătărie mică, cu un primus cu petrol, şi o cămăruţă unde dormea. 
La un moment dat, Bottlik a primit vizita pietrarului, supărat că pentru monumentul neterminat al soldatului, aflat la el în curte, este somat de perceptor să plătească taxe. Iar noul prim-pretor i-a făcut artistului un tărăboi monstruos, tratându-l ca pe hoţii de cai. După ce s-a lămurit totuşi despre ce este vorba, i-a propus lui Bottlik să continue lucrarea. În final, când monumentul trebuia amplasat în faţa gării de la Bocşa, artistul a fost plimbat zile întregi de la Ana la Caiafa, de la Primărie la Pretură. Abia după un an, când aproape că se stabilise la Timişoara, a venit la el noul primar din Bocşa şi i-a adus restul de bani pentru lucrare. „Dar soldatul meu nu-şi terminase povestea“, avea să spună Bottlik. Soldatul, amplasat în faţa gării, privea spre sud şi nu spre nord, către Budapesta. Ca atare, a fost mutat în parc. Unde orientarea geografică iarăşi a nemulţumit, soldatul privind tot spre Bucureşti. Dar, din lipsă de bani, statuia a rămas în aceeaşi poziţie. Peste vreo zece ani, artistul a fost luat la întrebări de un individ influent, nemulţumit că soldatul reprezenta războiul, agresiunea şi, ca atare, trebuia înlăturat. „Ascultă - i-a spus Bottlik, dacă nu ţi-e teamă că la noapte sutele de eroi căzuţi pe câmpul de luptă, a căror memorie o reprezintă acest soldat, vor veni să te ia şi să te ducă la dracu’, apoi leagă-te de el!“. Statuia a rămas la locul ei, în parc.

Duşan Baiski
Agenda nr. 5/4 februarie 2006