Atletul Hans Wiesenmayer, Alexander Krishan, cercetător al istoriei Banatului, Adalbert Kostner, medic veterinar, profesor universitar stabilit în Statele Unite, medicul urolog prof. dr. Petru Drăgan, compozitorul Adalbert Emmerich Bartzer, arhitectul Johann Jänner, poetul şi gazetarul Peter Jung, medicul Karl Diel. Sunt doar câteva dintre marile personalităţi, din atât de diferite domenii, cu care locuitorii Jimboliei se mândresc şi a căror activitate este ilustrată pe panourile din aripa muzeului Stefan Jäger, de pe strada Tudor Vladimirescu, destinată extraordinarei istorii a micului oraş de graniţă. Printre ele se află şi o figură insolită, un personaj redescoperit prin eforturile urmaşilor - Michael Povansch, croat de origine, mecanic, maistru principal la lucrările podului de la Cernavodă, care ilustrează atât de bogata tradiţie industrială a localităţii. Rândurile ce urmează au fost inspirate de poetul Petre Stoica, animatorul fără de care viaţa culturală a Jimboliei ar fi mult mai săracă.

Studii la Viena
„Michael Povansch, mecanic şi cazangiu trasator, născut la 28 septembrie 1866 la Hatzfeld (Jimbolia), mort la 26 aprilie 1917 la Stroieşti (Vaslui). Născut în Banat, face şcoala tehnică din Viena şi se califică în meseria de mecanic şi cazangiu trasator. La data de 11 februarie 1893 se căsătoreşte cu Barbara Terezia Manell (născută Höfner) din Sasca şi se stabilesc la Bucureşti, unde lucrează ca specialist în construcţia turlelor de biserică. În anul 1887, inginerul Anghel Saligny este numit şeful «Serviciului studiilor liniilor de transport Feteşti - Cernavodă». În această calitate, împreună cu un grup de ingineri români, proiectează şi construieşte, utilizând soluţii tehnice noi, podul de la Cernavodă. Podul, unic în Europa la acea vreme, are o lungime totală de peste 4 km şi o deschidere maximă de 190 metri. Anghel Saligny îl numeşte pe Michael Povansch maistru principal la construcţia podului de la Cernavodă. După numirea în funcţie, Michael Povansch aduce la Cernavodă metalurgişti şi lucrători în metal, etnici croaţi din Banat şi Ţara Crişurilor”. Acestea sunt datele oferite vizitatorilor muzeului din textul care figurează pe panoul dedicat acestui personaj; panoul cuprinde şi o serie de fotografii, prezentate şi în cadrul unei expoziţii la Bucureşti înainte de 1989, care ilustrează: portretul lui M. Povansch, pe care în reproducem şi noi, însoţit de câteva rânduri din care reiese că Anghel Saligny l-a cunoscut bine, înainte de a-l numi maistru principal; un grup de şefi de echipă, împreună cu maistrul lor, M. Povansch; momentul festiv al punerii pietrei fundamentale la Cernavodă; podul Regele Carol I; maşină de confecţionat nituri la cald; Portul Cernavodă - Plan general de situaţie cotat (1905).

Muncă de detectiv
 De la dna Maria Schulz, custode al muzeului Peter Jäger, aflăm că aceste documente provin din strădania urmaşilor lui Michael Povansch. Acum câţiva ani, un nepot stabilit la Cluj-Napoca l-a contactat pe fostul soţ al doamnei, Hans (Ioan) Schulz, decedat în anul 2004, pe atunci custode al muzeului, s-au întâlnit, ulterior trimiţându-i şi un plic cu acte, rod al unor cercetări de adevărat detectiv prin arhive din diferite localităţi din ţară. Din păcate legătura cu acea persoană a fost păstrată doar de dl Schulz, nemaiexistând urme ale acesteia. În plus, în Jimbolia, familia Povansch nu mai are urmaşi de foarte mult timp şi, după o atât de lungă perioadă de la evenimentele la care ne referim, nici de la comunitatea croată nu am putut obţine informaţii suplimentare. La rugămintea noastră, dna Schulz ne-a pus la dispoziţie şi alte documente de stare civilă aflate în plicul primit de la urmaşii familiei, cu ajutorul cărora putem reconstitui o parte din destinul lui M. Povansch, mai exact momentele importante ale vieţii sale - naşterea, căsătoria şi decesul. Astfel, din adeverinţa primită de la Oficiul Parohial Romano-Catolic Jimbolia şi Extrasul de naştere obţinut de la Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Timiş în anul 2000, aflăm că acesta s-a născut în casa situată la Hatzfeld nr. 517 (act înregistrat în registrul stării civile nr. 278/28 septembrie 1866); părinţii, de origine croată - Johann, de profesie „mekaniker” şi Iulianna, casnică - veniseră în localitate în anul 1820, după valul de colonişti stabiliţi la Checea în 1801. Date interesante despre căsătorie descoperim într-un document - nr. 689/28 mai 1941 - eliberat de Arhiepiscopia Catolică din Bucureşti, Parohia Bisericii Bărăţia Bucureşti I - str. Bărăţiei, cu următoarele rubrici: Data şi locul căsătoriei - 11 februarie 1893, Biserica parohială romano-catolică „Bărăţia”; „Numele, condiţiunea, locul de naştere, religia, vârsta, starea civilă şi supuşenia”: mirele - „Michael Povansch, mecanic, din Hatzfeld, romano catolic, de 27 ani, necăsătorit, supus austroungar”; mireasa - „Barbara Terezia Manell, născută Höfner, din Sasca, romano-catolică, de 30 ani, văduvă, supusă austroungară”; „Observaţiuni: Publicaţiile s’au făcut la 22, 29 Ianuarie şi 2 Februarie”. Din certificatul de deces, înregistrat cu nr. 61/28 aprilie 1917, aflăm că Michael Povansch s-a stins din viaţă în 26 aprilie 1917, la Stroieşti (Vaslui), ultimul său domiciliu fiind în Câmpina.
 
 

„Cheia de aur a unui viitor strălucit”
 Piatra de temelie la podurile care legau România de Dobrogea (Feteşti - Cernavodă) a fost pusă la 9/21 octombrie 1890, în prezenţa regelui Carol I şi a principelui moştenitor Ferdinand, aşezându-se un document într-o ţeavă de sticlă la primul picior de pe malul stâng . Era cel mai mare complex de poduri din Europa  (4 088 metri), compus din trei poduri care treceau peste Dunăre, balta Ezer şi Borcea şi a costat 35 milioane de lei. Podul peste Dunăre, numit Regele Carol I,  avea câte două deschideri laterale de câte 140 m şi una centrală de 190 m şi o înălţime de 30 m, pentru a permite trecerea vapoarelor. La acea vreme, lucrarea de la Cernavodă era cea mai lungă din Europa şi a treia din lume. Noutăţile tehnice aduse erau: utilizarea oţelului moale, în locul celui pudlat şi folosirea sistemului de grindă cu zăbrele în consolă (grindă Gerber). Lucrarea a fost inaugurată după numai 5 ani, în 14/26 septembrie 1895, în cadrul unei festivităţi grandioase la care au participat, după cum scriau ziarele vremii („Gazeta  Transilvaniei”, „Familia” etc.) regele Carol I şi regina Elisabeta, principele Ferdinand şi principesa Maria, Leopold de Hohenzollern, fratele regelui, 400 de invitaţi din ţară şi străinătate, precum şi o mare mulţime. Ultimul cui de argint a fost bătut de rege la ora 13, în sunetul salvelor de tun de pe mal şi de pe vapoare. S-a dat citire unui document, semnat de cei prezenţi, care apoi s-a zidit în stâlpul podului de pe malul drept; mistria a fost primită de suveran de la Titu Maiorescu. Au urmat cele trei lovituri tradiţionale de ciocan, intonarea imnului naţional, iar regele a înmânat medaliile „Serviciul Credincios” lucrătorilor care s-au distins. La intrarea pe pod se găseau două turnuleţe, două medalioane din bronz cu portretele suveranilor, doi dorobanţi uriaşi, cu arma în mână, amintind de Războiul de Independenţă (1877-1878). În urale, salve de tun, sunetul muzicii militare, pe pod a trecut întâi un tren format din 15 locomotive, împodobite cu steaguri şi verdeaţă, cu 60 de km/h, apoi un tren de persoane gol, cu 80 km/h, urmat fiind de trenul regal. În acest timp, Anghel Saligny se afla sub pod, pe o şalupă, în mijlocul constructorilor. La ora 16 a început banchetul; miile de ţărani au fost serviţi cu „carne de berbece şi viţel fript în frigare, pâine, vin bun”. În cuvântul său, Carol I a făcut referire la podul lui Traian şi la cele trei sferturi de veac de când dorea realizarea edificiului: „o lucrare trainică şi nepieritoare, care trebuie să arate lumii că vrednic este poporul român de frumoasa sa chemare la gurile Dunărei şi pe pragul Orientului.”; „o mărturie a tăriei Regatului”; „cheia de aur a unui viitor strălucit”. 
 Despre această realizare, în „România pitorească”, Al. Vlahuţă scria: „Înaintea noastră se-nalţă, strălucitor, în bătaia lunei, podul. În liniştea nopţii, sub cerul limpede şi înstelat, frumuseţea şi măreţia acestei puternice întrupări a geniului românesc ne dau impresia că suntem într-o lume de vrăji, în faţa unuia din acele minunate poduri de argint, de care ne vorbeau poveştile-n copilărie. Picioarele de sprijin, zidite-n piatră, sunt aşa de departe unele de altele ş-atât de înalte, încât toată uriaşa împletitură de fier, pe care aleargă zguduitoarele trenuri, pare că pluteşte-n aer, uşoară ca o dantelă”.
 
 

„Părintele tecnicei în România“
 „Ca om era modest, timid chiar. Aceasta este o trăsătură caracteristică a multor spirite înalte. Modestia îl făcea să se considere mai puţin merituos” - spunea prof. Petru Bogdan, în 28 mai 1931, în discursul de recepţie la Academia Română, referindu-se la cel care ocupase acel loc înaintea sa - Anghel Saligny (1854-1925) şi numindu-l „părintele tecnicei în România”. În răspunsul său, N. Vasilescu-Karpen se referea la „calităţile sale de ordin şi disciplină şi mai cu seamă de mare cunoscător al oamenilor pe care-i primea ca colaboratori. Saligny, conştient de greaua răspundere ce şi-o asuma prin conducerea executării a celor mai mari lucrări tecnice din ţară, nu se mulţumea a cere colaboratorilor săi, ca şi sie-însuşi, îndeplinirea strictă a datoriilor, ci contribuţia întregului lor devotament la buna executare a operei începute. Cine nu îndeplinea această condiţiune era îndepărtat fără prea multe menajamente. […] … nu ştia să lege frumos vorbele, dar ştia să înfăptuiască şi înfăptuia bine”. Anghel Saligny s-a născut, din cauza unei întâmplări (o ploaie torenţială), la Şerbăneşti (judeţul Tecuci), tatăl său, francez de origine, având o şcoală în Focşani; mama era de origine poloneză (sursa „A. Saligny”, de Ion Crişan, 1959). A terminat, împreună cu fratele său Alfons, liceul la Potsdam, a studiat matematica şi astronomia cu somităţi, precum Weierstrass şi fizicianul Helmholtz, iar din 1870 la Politehnica din Charlottenburg,  cu renumiţii Schweider şi Franzius, lucrând apoi ca inginer la construcţii de căi ferate în Saxonia şi Prusia. Revine în ţară în 1876 şi conduce lucrările de la docurile şi antrepozitele din Brăila şi Galaţi, utilizând în premieră pentru ţara noastră betonul armat. Din 1887, este chemat să ia conducerea studiilor şi lucrărilor liniei Feteşti - Cernavodă, după ce soluţiile propuse de inginerii străini sunt considerate necorespunzătoare; proiectele sunt elaborate numai de specialişti români, mulţi dintre ei foşti elevi ai săi la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele (aici a fost profesor între  anii 1884-1914). Între anii 1895-1901 a fost director general al C.F.R, iar apoi membru în diferite consilii de administraţie, inclusiv la Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa. A fost primul inginer care a condus Academia Română (1907-1910). 
 

Vali Corduneanu
Agenda nr. 5/4 februarie 2006