„… ziua din gara Lugoj, chinul, nesfârşitul chin de pe rampa gării, sosirea la Boldur, tragi-comica noapte a «schimbării efectelor», şi pe urmă tot restul celor două săptămîni de la Boldur, culminând cu întoarcerea acasă, într-un detaşament de evrei… Dar marşul de la Boldur la Lugoj! Dar sosirea la regiment! Dar dimineaţa de muncă la descărcatul vagoanelor de lemne!” (Mihail Sebastian, „Jurnal 1935-1944”, note din 1 ianuarie 1941).

Copilăria din Fabric
Atunci când l-am rugat să i evocăm pe cei care au imortalizat imaginea Timişoarei de altădată, dl Emeric Robicsek (Emerik-Filip Robitsek) mi-a spus: „Eu sunt un fotograf vechi!”. Şi într-adevăr, peste o lună, în 26 februarie, va împlini 84 ani, aşa încât aceste rânduri se vor un cadou anticipat. În fond, el este cel care îşi mai aminteşte de vremurile studiourilor foto din anii ’30: Rudolf Dörner (str. 3 August nr. 21, lângă cinema „Apolo”), Müller (str. Dacilor nr. 7) sau Adalbert Reiter, în care a fost 3 ani calfă înainte de război sau a lucrat, Kossak, „furnisor al Curţii Regale, fondat 1879” (str. Praporgescu nr. 2), „Polyfoto” (Bd. Regele Ferdinand nr. 8), Roncskevics (Piaţa Lahovary nr. 1), Petkovits (str. Ştefan cel Mare nr. 11-13), Salamon Serena (str. Preyer nr. 22), Meister Alexandru - „Litofoto” (str. Ungureanu nr. 14), „Foto Grete” (str. Lonovici nr. 2), Rudolf Csatáry (str. Wilhelm Mühle nr. 12), Andrei Engel (Piaţa Libertăţii nr. 4) etc. Şi tot dl Robicsek este un martor al vremurilor când actualele graniţe nu aveau nici o semnificaţie. Rudele din Mako, Debreţin sau Cehia sunt de religie catolică. Doar bunicul, ceh care locuia în Debreţin, s-a căsătorit cu o evreică. Părinţii s-au cunoscut la Bocşa Română, acolo unde nea Robi a stat până pe la 6 ani; mama era din Vinga şi mai avea doi copii dintr-o primă căsătorie. Apoi familia s-a mutat în Timişoara, în Fabric, la început pe str. Barbu Şt. Delavrancea, iar apoi pe actuala stradă Bicaz, care pleacă din Piaţa Traian spre Prinţul Turcesc. Tatăl, Desideriu, lucra la un magazin, iar mama, Adolfina, era casnică. Copilul Robi avea o voce frumoasă şi cânta în corul Sinagogii din cartier; cu leul primit de la cei care sponsorizau templul, îşi cumpăra dulciuri din Piaţa Traian. Datorită vocii era invitat la onomastici. A urmat cursurile Liceului Confesional Israelit (acum aici funcţionează Liceul de Artă), între anii 1934-1938.

Detaşamentul 102
În data de 3 august 1941, ziarele publicau anunţul Cercului de Recrutare Timiş - Torontal, care făcea referire la Statutul Militar al Evreilor, publicat în „Monitorul Oficial“ nr. 164/14 iulie 1941. Informaţia era un convocator al evreilor, pe zile: 4-31 august, cei născuţi între 1891-1918, care satisfăcuseră stagiul militar; 1-3 septembrie, cei născuţi între 1919-1921; 4 - 6 septembrie, reformaţi şi scutiţi medical, „dispenzaţi condiţional” (rabini) etc., cu vârsta între 18-50 ani. Deja în 6 august „Dacia” scria: „Primul lot de evrei, între 20 şi 50 ani, a fost concentrat şi trimis la munca de folos obştesc. Aceşti evrei vor fi folosiţi ca echipe de muncitori pentru căile ferate. Întâile echipe au plecat eri la ora 8 din gara «Domniţa Elena» spre Deva, Turnu-Severin, Piatra-Olt, Râmnicul-Vâlcea etc.” Peste o săptămână, gazeta vorbea despre „munca exclusiv pentru sine” a evreilor, una egoistă şi, deci, agresivă, notând vizavi de noile realităţi: „câtă nobleţe, câtă dreptate şi câtă evangelică umanitate se cuprind în tratamentul de muncă obştească”. În 18 august, la ora 6, pe „Arena Sportivă Electrica”, din Aleea Dumbravei, trebuiau să se înfăţişeze, pentru formarea detaşamentelor de muncă, cei care aveau vârsta între 18 şi 50 ani; ei trebuiau să prezinte: acte militare, acte de studii, brevete de meseriaşi etc. Presa publica şi un avertisment: „Se atrage atenţiunea că acei ce nu se vor prezenta de bună voie la locul, în ziua şi ora amintită vor fi urmăriţi şi trimişi în faţa Curţii Marţiale”.
Dl Robicsek a avut nenorocul să facă parte din celebrul Detaşament 102, format din cca 1 000 de oameni, cel care în perioada 1941 - iulie 1944 a avut sarcina să realizeze un canal cu adâncimea de 8-9 metri care să lege Mureşul de Criş. A fost detaşat la Pâncota şi Ghioroc. Din vara anului 1943, detaşamentul era condus de  lt. col. Nicolae Vitcu, originar din Lugoj. O mărturie despre tratamentul la care erau supuşi cei care lucrau aici găsim în volumul „Apărarea Patriotică contra teroarei fasciste”, editat de Comitetul Regional din Banat al Apărării Patriotice, în anul 1945, înainte de terminarea războiului. Ca o paranteză, sediul Apărării Patriotice era pe str. Napoleon nr. 2, vizavi de actualul Parc Central, acolo unde funcţionase în perioada războiului Căminul Tineretului hitlerist, iar pe str. Vasile Alecsandri nr. 7 se găsea Organizaţia Antihitleristă Evreiască. Colonelul Vitcu interzisese discuţiile dintre muncitori în timpul lucrului, din ordinul lui fiind bătuţi nu numai evreii, ci şi soldaţii români din paza detaşamentului: „În iarna anului 1944, într-o Duminică cu un ger groaznic, la orele 6 dimineaţa, când se făcea apelul companiei, apăru pe neaşteptate Dl. Colonel. Toţi acei cari au întârziat un minut sau două dela adunare, din cauza frigului şi a întunericului, au fost puşi pe două rânduri, dezbrăcaţi în pielea goală şi bătuţi cu 25 de lovituri la văzul tuturora, în faţa femeilor şi a copiilor din sat, cari au rămas încremeniţi de spectacolul servit de descreeratul Vitcu. Martorii cazului sunt toţi locuitorii din comuna Păuliş. Printre soldaţii cari formau garda detaşamentului erau câţiva cu simţ uman, cari când au primit ordin să bată dădeau numai de formă, mai uşor. Pedeapsa lor a fost că au fost bătuţi şi ei. […] Revoltător a fost cazul camaradului Robicsek din Timişoara. Acest tânăr a fost pedepsit cu 75 de lovituri. După primele 43 de lovituri tânărul a leşinat, iar când a fost stropit cu apă să şi revie călăul sadist Vitcu i-a trântit în faţă câteva lovituri cu cizma, iar bătaia a fost continuată până la sfârşit, iar cel pedepsit aruncat pe urmă în pivniţa detaşamentului şi a fost predat medicului a doua zi, care l-a ţinut 10 zile la infirmerie”. 
Dl Robicsek va fugi, dar va fi prins la Arad şi adus pentru a fi judecat la Timişoara. După trei luni, însoţit de un caporal din Caransebeş, va fi trimis în lagărul de la Doaga, de lângă Focşani. Aici erau dezertori şi infractori militari - germani, români, ruşi, fiind singurul evreu. După numai o zi evadează cu ajutorul caporalului (l-a căutat în zadar după război pentru a-i mulţumi), în vremea când trupele sovietice se apropiau. Se întoarce în Timişoara, lucrând în studioul foto al lui Reiter. 

Recunoaştere
Va deveni apoi fotoreporter, meserie căreia i-a rămas fidel vreme de 55 ani, având practic un singur loc de muncă, de la „Luptătorul Bănăţean” la „Renaşterea Bănăţeană”. A avut prilejul încă de la debutul carierei să imortalizeze momentele importante ale istoriei oraşului, încă din acea perioadă de tranziţie, dacă ar fi să pomenim numai sfinţirea Catedralei Mitropolitane din 6 octombrie 1946, în prezenţa regelui Mihai şi dr. Petru Groza, preşedintele Consiliului de Miniştri. Sau vizita mareşalului Iosip Broz Tito în ţara noastră, cu popasul în gara Fabric, în 21 decembrie 1947, al trenului în care conducătorul iugoslav era însoţit de Gheorghe Gheorghiu-Dej - „nu se aude decât strigătul mulţimii Stalin - Tito - Gheorghiu-Dej!” („Luptătorul Bănăţean” din 22 decembrie 1947). Tito era îmbrăcat într-o uniformă închisă cu epoleţi de aur. De altfel, timp de 2 ani (1947-1948), actuala Piaţă Nicolae Bălcescu (fosta Lahovary) a avut denumirea de Iosif Broz Tito. Şi acum, păstrează biletul oferit de organizatori pentru Mr. Robicsek, cu care a putut intra la meciul din Cupa Cupelor West Ham United - Politehnica Timişoara disputat în anul 1980.
 În 15 decembrie 2001, cu prilejul împlinirii vârstei de 80 ani, la Galeria „Pro Armia” se vernisa o expoziţie Robicsek, iar peste un an primarul oraşului, domnul Gheorghe Ciuhandu, îi înmâna o Diplomă de Excelenţă pentru promovarea imaginii Timişoarei. 
În ochii timişorenilor el rămâne o imagine a omului deschis, vesel, prietenos, în faţa căruia toate uşile se deschid, cu veşnica geantă de fotograf pe umăr.
 
 

Mărturie
În familia Fischer istoria se bucură de o mare atenţie. Doamna îşi aminteşte cum l-a cunoscut, într-un sat din Giurgiu, când avea 7 ani, pe istoricul Nicolae Iorga, în chiar anul în care urma să fie asasinat. Iar dl Ignaţie Fischer şi-a refăcut jumătate din arborele genealogic până în secolul al XVIII-lea şi păstrează cărţi poştale trimise de pe front din primul război mondial. Este vărul dlui Robicsek, fiind născut în 1924; a crescut tot în Fabric, într-o vreme când pentru copilul nevoiaş, orfan de tată de la vârsta de 9 ani alături de doi fraţi, oraşul se reducea doar la acest cartier; a fost pitic la echipa de fotbal a evreilor Kadima. El este printre puţinii supravieţui-
tori care mai pot depune mărturie despre detaşamentele de muncă din anii războiului. Îşi aminteşte de cele două cozi paralele de la Centrul de Recrutare, formate de evrei şi, respectiv, etnicii germani, care voiau să se înroleze în armata Reichului. În 1942, din Iosefin, a fost dus cu o şalupă pe Bega să lucreze la grădinile armatei de la Răuţ. Aici erau şi ţărani, dar lucrările mai mari (săpat, plivit, plantat orez) erau făcute de evrei; duminica mai venea clandestin acasă, străbătând cei cca 10 km. Apoi a fost detaşat, pe rând, la Uscătoria armatei (acum aici se află sediul „Pencoop”), unde se presau calupuri de legume 
10 x 10 centimetri care mergeau pe front; lângă Brad, unde era o unitate de pionieri de munte; la Predeal - se lucra la şoseaua spre Cabana „Trei brazi”; la Pirotehnia Armatei de la Sadu (Gorj). În iunie 1944 se afla la Cotu Lung (Brăila), unde se săpau şanţuri antitanc pentru oprirea Armatei Roşii; fiecare avea un „randament” (cotă) zilnic de 4 x 3 metri, e drept într-un teren nisipos, pe care trebuia să-l termine pentru a merge la culcare. Cu puţin înainte de 23 august, îşi prinde piciorul în roata unei căruţe (comandantul, un om de treabă, le dăduse voie să meargă să joace fotbal), şi este trimis în concediu medical; la venirea ruşilor, comandantul scapă datorită vorbelor bune ale deţinuţilor. Din cauza trenurilor aglomerate, va face o săptămână până la Timişoara. În 1946, va fi încorporat în primul contingent al păcii de după 1944. În timpul foametei, ca militar, a avut ocazia să vadă  exodul oamenilor simpli din Moldova în căutare de hrană în sudul ţării şi modul cum erau înşelaţi în trenuri de cei care atâta aşteptau.
 

Vali Corduneanu
Agenda 4/28 ianuarie 2006