Elek Schwartz rămâne un concurent serios la titlul de cel mai valoros 
tehnician român din toate timpurile

În enciclopediile internaţionale din domeniu apare cu date biografice confuze. Ca şi necunoscut la noi, a gustat celebritatea pe toate terenurile Europei, ca titular în reprezentativa Franţei sau la cârma naţionalei Olandei. L-a antrenat pe Eusebio, l-a învins pe Pele şi şi-a câştigat primul apelativul de „Mister”. Este timişoreanul Elek Schwartz.
 

Japonezul care este la un pas de seppuku, francezul de o sexualitate incertă pe care îl încearcă leşinul, turcul aflat în pragul infarctului. Sunteţi familiarizaţi, cu siguranţă, cu pitoreştile personaje ale clipurilor ce fac publicitate unor carduri bancare, ilustrate cu imaginea unor celebrităţi mondiale. Adică, în ordinea pomenită, Nadia, Ilie Năstase şi Hagi, confundaţi de japonez, de croitorul francez sau de microbistul din bazar, cu posesorii cardurilor respective. Ideea, destul de simpatică, a clipurilor şi a campaniei publicitare în general, porneşte de la realitatea că cei trei sunt probabil singurii români (re)cunoscuţi pe orice meridian.  Performanţa sportivă se dovedeşte, iată, cel mai bun ambasador, campionii noştri meritând - exagerarea nu e prea mare - să fie trecuţi pe statele de plată ale Ministerului de Externe. Există însă şi reversul medaliei, care ne avertizează că nimeni nu e profet în ţara lui. Într-adevăr, sunt cazuri de performeri, în sport mai abitir decât în orice alt domeniu, aproape necunoscuţi sau, în cel mai bun caz, uitaţi la/de noi. Un exemplu elocvent este timişoreanul Elek Schwartz, concurent serios la titlul de cel mai bun antrenor român de fotbal din toate timpurile.

Topul performanţei
Cu siguranţă că abordaţi pe tema performanţei în antrenorat, majoritatea microbiştilor ar rosti numele lui Mircea Lucescu. Alţii şi-ar aminti de Iordănescu ca de „antrenorul secolului”, cu cele trei calificări consecutive ale naţionalei la turneele finale. Emeric Jenei ar intra şi el în discuţie, cu singura Cupă a Campionilor Europeni câştigată de vreo echipă românească. Urcând categoria de vârstă a interlocutorilor, ni s-ar prezenta varianta Ştefan Covaci, antrenorul Ajax-ului de aur şi al reprezentativei Franţei. Nimeni, însă, nu ar pomeni de Elek Schwartz, cel care a pus bazele „Portocalei mecanice”, fiind la cârma naţionalei Olandei în 49 de meciuri, a ajuns în finala Cupei Campionilor la cârma unei Benfica în rândurile căreia strălucea Eusebio, şi-a căpătat - primul - porecla de reverenţă „Mister”, pe vremea când antrena pe Eintracht Frankfurt şi este şi acum regretat de suporterii lui Strasbourg.

Avocatura pierde partida
Astăzi ajuns aproape un ilustru necunoscut în România, Schwartz figurează însă în toate enciclopediile internaţionale dedicate fotbalului. Ce-i drept, neconcordanţele în datele ce-l privesc abundă. Disputat ba de francezi, a căror cetăţenie a obţinut-o, ba de Ungaria (în 1908, anul naşterii sale, Banatul ţinând de coroana maghiară), Schwartz este de fapt timişean get-beget, pe certificatul de naştere figurând localitatea Recaş. Fiul unor negustori evrei din Timişoara, tânărul Schwartz pornea cu perspectiva unei cariere de avocat, practicând, până una-alta, meseria de desenator tehnic. Mirajul terenului este însă mai puternic şi ajunge jucător cu acte în regulă la una din echipele de forţă ale Transilvaniei: Clubul Atletic Timişoara - C.A.T. Originea etnică îl împinge apoi spre Kadima, formaţia clubului evreiesc din Timişoara. „Înainte” - aceasta era semnificaţia denumirii echipei, un nume la modă pentru cluburile de fotbal, dovadă „Élöre”, purtat de câteva formaţii maghiare, „Vorwärts” pentru echipele germane sau austriece şi „En Avant” pentru cluburi din ţările francofone. Aventura lui Elek Schwartz avea să înceapă tocmai din Franţa, unde ajunge printr-un neobişnuit concurs de împrejurări.

Francezul din Recaş
„Criza generală şi situaţia economică dificilă apăsau greu asupra oamenilor - îşi amintea, despre acel an 1932, Ştefan Dobay, celebra extremă stângă a Ripensiei. Conducerea clubului nostru începuse tratativele unui turneu în Franţa, în speranţa că acesta ne-ar putea salva din punct de vedere financiar”. La reunirea lotului, însă, surpriză: echipa se compunea numai din 14 oameni, dintre care unul, florar de meserie, nu făcea deplasarea pentru că nu putea… să-şi lase grădina (!!!). Au fost împrumutaţi astfel jucători noi, printre care şi, la cererea sa, fundaşul stânga al Kadimei, Elek Schwartz, „care şi-a plătit singur cheltuielile călătoriei”, ţinea să precizeze Dobay. Schwartz ajunge aşadar în Franţa, găsindu-şi repede angajament la clubul care i-a fost poate cel mai aproape de suflet - Racing Club Strasbourg. În cei doi ani petrecuţi în Alsacia a ajuns o dată în finala Cupei Franţei, fiind mai apoi convocat şi în echipa reprezentativă a cocoşului galic. Şi-a încheiat cariera de jucător la Paris, la Red Star, cu care a promovat în 1939 în prima divizie. Era anul în care peste bătrânul continent începeau să se adune, în învolburări sinistre, norii negri ai războiului mondial. Prevăzător, evreul Schwartz îşi ascunde originea, aşa cum de altfel avea să o facă aproape pe parcursul întregii vieţi. „Sunt prea mulţi nebuni în lume - mărturisea el, la 88 de ani - pentru ca să-mi trâmbiţez originea de sus de pe acoperiş”. Primele enciclopedii fotbalistice vorbesc, aşadar, de maghiarul născut în Banat, „o regiune populată cu colonişti din Alsacia, Baden, Suebia sau Lorena”.

Începutul urcuşului
„Une tres brillante carriere d’entraîneur” spun francezii, repede înclinaţi spre superlative, atunci când se referă la activitatea profesională a lui „Alexandre Schwartz”. Traducerea e imediată, chiar şi pentru cei cărora volutele limbii lui Voltaire le sunt întru totul necunoscute. Ce-i drept, cariera de antrenor a lui Schwartz avea să ajungă la un nivel de invidiat pentru mulţi colegi de breaslă. Debutul şi l-a făcut pe Rivieră, mai întâi la Cannes şi apoi la Monaco. După cei patru ani petrecuţi pe Coasta de Azur şi un interludiu pe malul Atlanticului, la Le Hâvre, Schwartz alege să treacă Rinul şi începutul anilor ’50 îl găseşte la anonima echipă germană Hamborn 07. Urmează Rot Weiss Essen, unde îl antrenează pe celebrul Helmut Rahn, câştigător al primului trofeu de campioană mondială din palmaresul naţionalei Germaniei. 

Unchiul preia  Olanda
Cu un C.V. deja bine pus la punct, bănăţeanul atrage, în 1957, atenţia diriguitorilor fotbalului olandez, aflat pe atunci în plină transformare. Considerat ca un intelectual, apropiat de jucători, fin tactician şi adept al jocului tehnic, Schwartz ajunge astfel antrenorul naţionalei Ţărilor de Jos, o echipă aflată în căutări, dar cu disponibilităţi pe atunci nebănuite. În 7 ani şi 49 de meciuri, Schwartz avea să transforme reprezentativa batavă, beneficiind de un fond de jucători din care aveau să se nască două super-echipe: Ajax Amsterdam şi „Portocala Mecanică”. Dacă „Unchiul” - aşa cum era alintat în Olanda de jucători şi suporteri deopotrivă - avea să rămână cu regretul că nu a putut beneficia de fabulosul talent al lui Cruyff, plecând de la cârma selecţionatei cu câteva luni înainte de prima convocare a celebrului atacant, în dreptul său figurează prima victorie în faţa Braziliei. În 1963, Olanda învingea, aşadar, o echipă din care nu lipseau monştrii sacri: Pele, Gilmar sau Zito, dubli campioni mondiali, isprava nemaifiind repetată de atunci decât o singură dată, după mai mult de un deceniu, de echipa „fotbalului total” a lui Cruyff, Neeskens şi fraţii Van de Kerkhof, la Campionatul Mondial din 1974.

„Mister” şi aventura sa europeană
O nouă provocare avea să se prezinte apoi pentru deja bine cunoscutul pe plan european Elek Schwartz. Tehnicianului de 56 de ani i se făcea o propunere pe care nu putea să o refuze: să o conducă pe Benfica lui Eusebio şi Torres la o nouă coroană europeană. După câştigarea titlului în Portugalia şi eliminarea lui Real Madrid în sferturile de finală cu un halucinant 5-1 la Lisabona, Benfica condusă de Schwartz pierde în faţa Inter-ului lui Helenio Herrera finala disputată la… Milano. Predându-se în faţa inovaţiei numite catenaccio, Unchiul Elek se reîntoarce în Germania, de această dată la Frankfurt. Fotbaliştii din fosta capitală a Confederaţiei Rinului învaţă de la el - culmea - disciplina, apreciindu-i însă în egală măsură umorul şi căldura. La Eintracht, cel numit acum cu respect „Mister”  îl promovează pe un anume Jürgen Grabowski care, alături de Bernd Hölzenbein - şi el viitor campion mondial - dispută semifinala Cupei Oraşelor Târguri, fosta denumire a Cupei U.E.F.A. Însă, după un entuziasmant 3 0 în tur, echipa lui Schwartz este „dinamitată“ în Croaţia de Dinamo Zagreb cu  0-4 şi selecţionerul, ajuns la 60 de ani, îşi reia toiagul pelerinului. Opţiunea este simplă: înapoi în Olanda. Antrenează pe Dordrecht şi Sparta Rotterdam, ajunge mai apoi în Bavaria, unde conduce pentru un sezon destinele lui TSV 1860 München şi, în 1973, îl bate pentru întâia oară gândul retragerii. Avea 65 de ani.

Ultimul miracol
Îşi stabileşte reşedinţa în Alsacia, la Haguenau, fiind aproape de echipa de care se legase sufleteşte cel mai mult - R.C. Strasbourg. Şi chiar de aici vine apelul disperat al conducătorilor unui club aflat în pragul colapsului. Contractul oferit - de numai un an - este acceptat şi Schwartz reuşeşte încă o dată un miracol. Cu o formaţie de puşti (printre care un anume Domenech, tehnicianul aflat în prezent pe banca reprezentativei Franţei), fără un buget mai de doamne-ajută, Unchiul Elek sau, după voie, Mister Schwartz, o propulsează pe Strasbourg din zona întunecată a subsolului diviziei a doua până pe prima scenă a fotbalului francez. Titlul avea să fie câştigat după numai un an, de Gilbert Gress, căruia Schwartz îi încredinţase postul şi o echipă gata formată, pregătită pentru marea performanţă. Nimic mai fals decât a crede că, septuagenar fiind, Elek Schwartz pierduse gustul victoriei. Preia, aşadar, echipa orăşelului în care locuia şi în sezonul 1978-1979 avea să înregistreze o nouă performanţă, raportat la anvergura mişcării sportive din micul Haguenau - calificarea în divizia secundă.

Legenda intră  în eternitate
Acum cinci ani, Strasbourg retrograda din prima ligă. Ca peste tot, suporterii nemulţumiţi dădeau vina ba pe jucători, ba pe antrenor, aceştia din urmă solicitând imediata schimbare a tehnicianului. Au fost voci care, amintindu-şi de gloria de altădată, îl rechemau pe bătrânul Elek. Atâta doar că Alexandre Elek Schwartz se stinsese la începutul lui octombrie 2000, la Haguenau, locul care-i devenise a doua patrie. Legenda intrase în eternitate. Trebuie spus că Strasbourg, mai precis conducătorii clubului francez, nu au organizat nici o acţiune comemorativă, lucru aspru criticat de microbiştii alsacieni. Nu la fel au stat lucrurile cu olandezii, fotbalul batav neuitându-l nici un moment pe Unchiul Elek. Dealtfel, cu patru ani înainte, în 1996, federaţia olandeză îl invitase la inaugurarea noului stadion din Amsterdam, deja celebru, ArenA, pentru ca la trecerea în nefiinţă a lui Schwartz, media din ţara lalelelor să-i aducă un ultim, vibrant, omagiu.

Prototipul cetăţeanului  universal
Schwartz a reprezentat poate matriţa antrenorului ideal sau cel puţin s-a apropiat foarte mult de ea. I se poate reproşa unuia din cei mai mari performeri ai fotbalului nostru că a uitat de cei de aici, de acasă. El a întruchipat însă prototipul cetăţeanului universal, structură umană peste care o meserie de antrenor, veşnic îndreptat spre alte zări, s-a pliat ca o mănuşă. Născut la Recaş şi cu o tinereţe petrecută pe malurile Begăi, româno-maghiaro-franco-germanul Elek Schwartz rămâne mai presus de toate bănăţean.

„Stranieri“ cu carnet de antrenor
Obiectivul fiecărui antrenor ce se respectă este, fireşte, echipa naţională, în fapt şi cel mai important test al performanţei profesionale. Lista antrenorilor români care au condus prime reprezentative nu este săracă, nici chiar dacă îi omitem pe cei care au antrenat „tricolorii”. Figurează aici Anghel Iordănescu, periplul său la cârma reprezentativei Greciei anticipând performanţa ulterioară a echipei elene la Euro 2004, cu germanul Otto Rehhagel la pupitru. Emeric Jenei apare şi el, urmare a anului (1992-1993) petrecut la conducerea naţionalei Ungariei. Cel mai călătorit dintre toţi este, desigur, Mihai Stoichiţă, singurul care se poate lăuda că a antrenat reprezentative de pe trei continente. După super-exotica Panama a urmat, pentru o scurtă perioadă, Armenia, pentru ca, atras de mirajul petrodolarilor, Stoichiţă să poposească apoi în Kuwait. Aflat la o victorie distanţă de barajul care oferea accesul la Mondialul german din vară, românul nu a reuşit decât un egal în partida cu Uzbekistan şi a trebuit, din nou, să-şi facă bagajele. Tot în categoria antrenorilor exotici intră şi, mai puţin cunoscut la noi, Ted Dumitru,  recent numit la conducerea naţionalei sud-africane. Cu siguranţă însă că cel mai cunoscut antrenor român rămâne timişoreanul Ştefan Kovacs. După două Cupe ale Campionilor Europeni cu Ajax-ul de aur al lui Cruyff, Neeskens şi Rep, a urmat postura de director tehnic al Federaţiei Franceze, „Pişti” Kovacs reuşind să pună bazele unei echipe care avea să se califice la Jocurile Olimpice de la Montreal (1976) şi la Campionatul Mondial din Argentina (1978).
 

Marius Horescu
Agenda 2/14 ianuarie 2006