În 1949 încep descinderile noilor autorităţi comuniste, după ce în noiembrie 1946 fraudaseră alegerile, iar reprezentanţii partidelor istorice fuseseră rând pe rând întemniţaţi. Tot atunci, un grup de ofiţeri superiori înfiinţează la Arad o organizaţie clandestină Naţional Creştină, în timp ce sub conducerea colonelului Ion Uţă, fost prefect al judeţului Severin, se mobilizează în zona Domaşnea-Teregova-Cornereva prima secţie militară a rezistenţei anticomuniste. Ea se alătură apoi grupului condus de avocatul Spiru Blănaru. Recent înfiinţata Securitate urmărea cu atenţie ceea ce se petrecea în Munţii Banatului unde se afla nucleul de rezistenţă... De atunci au trecut aproape 6 decenii, care au lăsat în urmă amintiri dintre cele mai dureroase. Floarea intelectualităţii româneşti a fost greu lovită de urgia comunistă, iar rândurile celor care au supravieţuit se răreşte pe zi ce trece. Una dintre victimele acelor ani de restrişte este şi Ecaterina Codău, Maica Patricia, astăzi în vârstă de 90 de ani, monahie stavroforă la Mitropolia Banatului. Mişcarea anticomunistă a început în Banat 
în 1947 şi a durat până în 1989... 
Rezistenţa anticomunistă, care plănuise ca în noaptea de 18 spre 19 martie 1949 să ocupe cu ajutorul unor grupuri organizate mai multe puncte strategice, ca de pildă principalele oficii poştale, cele de telefoane şi gările, cad pradă uneltirilor unor trădători, iar în cursul lunii februarie, înainte de a-şi pune planul în aplicare, o parte din luptători este ucisă într-o ambuscadă. Între cei căzuţi se află Ion Uţă şi unul dintre apropiaţii săi, Nicolae Armaşu. Securitatea mai reuşeşte să aresteze un grup din rezistenţă, care, după o judecată sumară, a fost condamnat la moarte şi executat la 16 iulie 1949 în fostul poligon de trageri de la Pădurea Verde din Timişoara. În acel loc se află astăzi crucea comemorativă care aminteşte de martiriul a 12 eroi anticomunişti. În anii care au urmat, arestările au continuat fără încetare. Ceilalţi au continuat lupta până la ultima picătură de sânge sau au sfârşit în temniţele comuniste...

Anchete şi teroare securistă
Mănăstirea este un lăcaş de pioşenie în care se calcă cu umilinţă şi smerenie, dar ceea ce s-a întâmplat 10 ani mai târziu, în noaptea de 22 aprilie 1959, este în total dezacord cu această percepţie. În modesta chilie a maicii Patricia, stareţă la acea vreme la mănăstirea Gai-Arad, a năvălit un grup de securişti pentru a o aresta. Monahia este acuzată de „uneltire împotriva ordinii sociale a R.P.R.” şi târâtă alături de alţi monahi prin anchete, sub presiuni psihice şi torturi fizice. Înaintea arestării însă, locuinţa maicii Patricia a fost percheziţionată cu rigoare securistă. Cei care o călcaseră în toiul nopţii voiau cu orice preţ să descopere lucrări sau obiecte interzise. „Căpitanul Haralambie Cocina şi locotenentul major Adalbert Pava au pătruns cu brutalitate în chilia de la mănăstirea noastră şi au răscolit toate ungherele”, îşi aminteşte maica Patricia de acea noapte de coşmar. De parcă n-ar fi fost îndeajuns jaful de la mănăstire, a doua zi, alţi doi ofiţeri, Tiberiu Şerban şi Carol Barbu, au scotocit şi locuinţa ei de pe strada Kalinin nr. 170 din Arad. „După ce au luat tot ce considerau că e subversiv, mi-au luat patru carneţele cu note personale, 18 scrisori şi cartea interzisă la acea vreme, «Religie şi spirit», de Lucian Blaga”, spune maica Patricia. Nemulţumiţi probabil de puţinătatea averii ei şi înfuriaţi pesemne de faptul că o maică stareţă nu e mai avută, ciracii securişti îi mai confiscă două cearşafuri, două cămăşi şi o faţă de masă. Folosind un vocabular suburban şi proferând insulte, în cele din  urmă intruşii o arestează. Pentru a nu vedea cine se mai află în maşina care o ducea înspre sediul Securităţii, i s-au pus ochelari negri şi i s-a ordonat să nu scoată o vorbă. Apoi, anchetatorii au mai învinuit-o pe Ecaterina Codău, „zisă” Patricia conform actului de acuzare, că s-ar fi înscris în 1938 într-o organizaţie legionară, unde ar fi deţinut funcţia de „şef de cetăţuie”. Acuzaţiile, care mai de care mai fanteziste, nu mai conteneau, iar tonul şi modul de adresare al anchetatorilor deveneau din ce în ce mai ireverenţioase. La şirul nesfârşit de acuzaţii au mai adăugat  şi aşa-zise „întâlniri secrete cu membri ai Oastei Domnului”, socotită grupare subversivă şi temă preferată la interogatorii.

Prieteni  şi informatori 
Locotenentul major Constantin Feraru se dovedi a fi unul dintre cei mai crânceni anchetatori din perioada ei de detenţie. Întrebând-o ce prieteni a avut în libertate, ea l-a numit cu mândrie, începând astfel cu cea mai importantă cunoştinţă a sa, pe patriarhul de atunci al Bisericii Ortodoxe Române, Iustinian Marina. Apoi a continuat cu familia scriitorului Victor Eftimiu, care se bucurase de ospitalitatea mănăstirii Ţigăneşti pe când maica Patricia fusese stareţă acolo. L-a avut îndrumător pentru o perioadă de timp pe arhimandridul Ilie Cleopa, iar lista a încheiat-o cu Bartolomeu Anania, călugăr în acea perioadă. Chiar dacă a fost supusă unor torturi psihice greu de imaginat şi brutalităţii anchetatorilor, cu hrană la limita înfometării, a rămas încrezătoare în forţa divină. În cele din urmă a fost judecată şi condamnată la 15 ani de muncă silnică, 10 ani de degradare civică şi „confiscarea averii pesonale în întregime”, pentru ceea ce numeau ei „crimă de uneltire contra ordinii politice”. „Departe de ambianţa cu care eram obişnuită, am făcut în aşa fel ca ruga spre cel Atotputernic să pornească din preaplinul inimii îndurerate”, spune astăzi maica Patricia. Mărunţică la stat, dar blândă din fire, cu bunătatea ce-i luminează chipul şi sufletul încercat de truda suferinţei, a avut nespusa tărie de a se impune anchetatorilor şi judecătorilor ei.
Din anii de detenţie îşi aminteşte cu amărăciune de câţiva zeloşi torţionari din rândurile celor condamnaţi şi ei pe motive politice. Ofiţerii care conduceau interogatoriile au consemnat cu sârg securist declaraţiile unor informatori din detenţie, cum că maica stareţă purta discuţii „mistico-religioase” şi cânta la şedinţele grupului Oastea Domnului. „Din păcate, unii erau oameni de condiţie bună”, îşi aminteşte ea. „Un medic, Ioan Cighi”, apoi, monahiei parcă nici azi, după atâta amar de ani, nu-i vine să creadă că şi „un călugăr, Maftei Petru Ioviţă de la mănăstirea din Bodrog, se dovediră a fi colaboratori perfecţi”, spune ea cu durere nedisimulată. „Atunci, în acele condiţii de privaţiune, mi?am dat seama mai mult ca oricând că între bine şi rău este aceeaşi nepotrivire ca între lumină şi întuneric, între minciună şi adevăr”, mai spune maica Patricia.

Clemenţa lui Gheorghe  Gheorghiu-Dej 
Între timp, monahia a ajuns şi la penitenciarul din Miercurea-Ciuc. Era în anul 1960, iar patru ani mai târziu, liderul politic de atunci al ţării, Gheorghe Gheorghiu-Dej, a promulgat „actul de clemenţă”, dispunând aşadar o largă graţiere a deţinuţilor politici. Prima închisoare care a beneficiat de noua dispoziţie a fost cea din Miercurea-Ciuc. Cea care a părăsit închisoarea printre primele femei a fost chiar Ecaterina Codău,  maica Patricia. „Aproape că nu mi-a venit să cred că voi putea vedea din nou soarele, fără zornăitul vizetei şi fără omniprezenţa gardienei”, spune ea. A fost eliberată conform Decretului Consiliului de Stat nr. 411/1964...
La penitenciarul timişorean de pe strada Popa Şapcă, unde o vreme a fost deţinută şi maica Patricia, a fost dezvelită la 9 mai 2003, pe peretele de la intrare, alături de inscripţia comemorativă pentru cei care în Revoluţia din 1989 au fost arestaţi, o placă omagială în amintirea celor care între 1947 şi 1989 s-au jertfit pentru cauza rezistenţei anticomuniste. Tot aici a fost refăcută şi celula condamnaţilor la moarte, sfinţită la aceaşi dată de Î.P.S. dr. Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, în prezenţa prefectului de atunci, ing. dr. Horia Ciocârlie.