Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Marineasa, Viorel - Vasile Crețu

Nu vă amintiți de Vasile Crețu? Nu știți cine a fost Vasile Crețu? Să vă fie rușine. Să-mi fie rușine că n-am scris nimic despre el, deși îl visez tot la trei zile. Mint. Am scris. Pomenesc într-o carte (n-am prea multe) despre un prieten mort cu care am străbătut fosta Iugoslavie de la est la vest, despre peștera Postojna, cea mai lungă din lume, în care eu am intrat cu trenulețul, iar el nu – ca să economisească puținii bani făcuți pe macrameu în piața Vârșețului și să-i cumpere puștiului său o pușcă de la italieni. Anul lui Orwell, 1984. Înainte de lăsarea întunericului, în stil rezervat românului, întindeam șatra la margine de drum sub privirile disprețuitoare ale sârbilor europeni. („Am înfipt cuiele în pământ, pânzele constitutive ale cortului s-au flendurat destul”.) Noi doi eram cei mai slabi la capitolul respectiv, nu știam ordinea despăturirii și recurgeam la vreunul ce ne ajuta cu dispreț, cu lehamite sau cu oboseală. După zece zile, din cei peste 40 de inși, nimeni n-a mai putut suferi pe nimeni. Comunitatea se regăsea doar în scenariul lui Crețu. Și în scripte, căci nu știu dacă aveam pașaport individual. Înfulecam, din tașcă, din raniță, clisă râncedă, cașcaval înflorit, pită uscată, prin parcări, pe lângă benzinării, făcând mici schim-buri de produse pe șervețele încredințate de cei de acasă.

Vasile a suferit destul în acea călătorie. Își punea în fiecare seară, ca să-l ferească de frigul trăsnitor ce se lăsa spre dimineață, o scufie, iar eu îi râdeam ca prostul în nas, nu mă puteam opri. Gusta în silă, avea scaun prost, nu se înțelegea cu șoferul, cu organizatorii, abia dacă-l îngăduia pe vecinul din autobuz, cel ce scrie acum. Voia să revină la nevastă și la copil, nu-l mai interesau Romeo și Julieta, Goldoni, Leonardo și ceilalți, așa cum părea să fie la începutul periplului.

Deci astfel a ajuns în Italia, la competiția folclorică de la Susa, în Alpii Cotici, unul dintre cei mai importanți (și mai temuți, prin competență) etnologi români de după ultimul război, lector (că mai mult nu se putea) la subsecțiunea folclor a catedrei de literatură de la Universitatea din Timișoara.

Altă secvență. În 1973, revenit din stagiatură, i-am regăsit într-o încăpere de 3x2 rezervată specialiștilor pe folclor, în corpul nou al Universității, pe Gabriel Manolescu, pe Ioan I. Popa și pe Vasile Crețu, fiecare vital și fercheș, cine ar fi crezut că moartea lucra în ei. Dintre toți, Vasile s-a încumetat să intre în scenă, să facă și spectacol de anvergură (căci de film s-au ocupat și ceilalți, cu Sandu Dragoș sau cu Lucian Ionică la aparat). Până și oficialitățile vremii (Vasile îi intimida ori îi convingea și pe cei răi și cu fruntea cât degetul) și-au dat seama că-i rost de glorie, ca musca la arat, și i-au lăsat mână liberă. Nu era comod să lucrezi cu el. Studenții îl iubeau, colaboratorii – nu prea. Pentru cei ce nu știu, trebuie spus că în așa-numita artă studențească te mișcai altfel, controlul, deși funcționa, se jena să fie imbecil.

Învățăceii lui Vasile Crețu băgau prin publicații texte clar venite dinspre el, cu ideea că drumul actului folcloric trece din spațiul vieții în cel al scenei printr-un migălos proces de regândire, trupa studențească pe care o întreținea cu scenarii opunându-se „prin viziunea și maniera de lucru ansamblurilor profesioniste care au lansat și cultivă spectacolele gen concert, ce solicită prea mult podeaua și instalația fonică, urmărind numai spectaculosul…” (Rodica Belințan, în Forum studențesc, nr. 3/1980).

Povestea trebuie lungită, iar simplificările de orice fel sunt vinovate. Intrat în perioada Mao după 1971, regimul s-a pornit din nou asupra intelectualilor, asupra artiștilor profesioniști – ăștia prea cârteau, prindeau rar câte o străinătate și atuncea nu se mai întorceau. Formațiile (mai mult sau mai puțin ama-toare) de muzică și dansuri populare păreau să ofere garanții politice. Oameni mai dintr-o bucată, nu se pretau la trădări, se arătau, în ciuda numărului, mult mai ușor de dirijat. Până când și în rândul lor a intrat molima. Atunci n-a mai ieșit nimeni.

Ceva înainte de asta a apărut un articol incendiar în revista Secolul XX, contestând politica culturală (nu evit caco-fonia) oficială, păguboasă, care prefera, se spunea acolo cu oare-care dreptate, dar și cu o maiestuoasă ignorare a unor drame paralele, să ieșim peste tot în străinătate ca boșimanii, cu țopă-ituri sălbatice de căluș, în loc să venim cu spiritele, cu individu-alitățile, care ne-ar putea pune mai lesne într-o firească relație cu lumea. Dl Doinaș (parcă) greșea un pic, trebuia să se gân-dească și la Gheorghe Zamfir, și la bănățenii Efta Botoca ori Dorin Cuibaru, cei ce făceau artă adevărată cu mijloace puține, contraponderând ansambluri-mamut chiftind de personal con-ducător și însoțitor. (Încă în 1951, Mircea Eliade observa, comen-tând succesele lui Cioran și ale altora în exil, că „s-a dovedit, încă o dată, ceea ce unii din noi susțineau de mult: că orice „propagandă culturală” e inutilă și costisitoare dacă nu-i încre-dințată direct creatorilor de cultură (…). În al doilea rând, s-a dovedit încă o dată că oficialitatea culturală nu reprezintă decât foarte aproximativ adevărata ierarhie de valori culturale. O foarte importantă funcție culturală poate fi încredințată unei strălucite mediocrități sau chiar unei nulități pretențioase. Atâta vreme cât „oficialitatea” garanta cu prestigiul și bugetul ei o ase-menea înaltă funcție culturală, neavertizații puteau fi păcăliți”.) Revenind la Vasile Crețu, trebuie spus că el a fost în stare să lupte cu o întreagă mentalitate stupidă, că a făcut o adevărată școală de restituire a folclorului prin spectacol, desigur, nu de unul singur, ci în echipă, cu un coregraf și un regizor de talia lui Emilian Dumitru, cu un șef de orchestră ca Achim Ciucurel, dar există semne că acele câștiguri sunt pe cale să se piardă. Păcat. Dacă iar ne întoarcem și ne limităm la bătutul ocoș al dușumelei, la înălțimea săriturii pe bină, nu ne arătăm neapărat identitatea (asta o fac și bulgarii, și sârbii, și ungurii, și ucrainenii), nici nu vom acredita ideea că românul e un om vesel, frumos și săltăreț, nici nu trebuie să ne facem iluzia că așa vom intra în univer-salitate, distrând pe moment niște burghezi limitați din sastisite așezări occidentale, iar noi făcându-ne trampa circulând a proasta prin lume pe banii contribuabilului și îngâmfându-ne la sosire că am servit patria la vreun festival al berii sau al conopidei.

 

 „Suplimentul de marți, nr.17/1995”

 

Viorel Marineasa - Despre Banat, în registrul normal
Editura Modus P.H.
Reşiţa, 2009

Imagine aleatoare

Socol - Bornă de frontieră

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank