Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Marineasa, Viorel - Un beamtăr ţicnit*

Urmând o observaţie a lui Virgil Nemoianu, Monica

Spiridon apreciază că „într-o economie culturală europeană
(…), Banatul [reprezintă] o vamă de tranzit, un fel de portofranco”,
„o paradigmă a liberalismului democratic, stimulând în
plan spiritual, dar nu numai, individualismul responsabil şi
laborios-productiv”, în contrast sau, mai degrabă, în complementaritate
cu Transilvania „nostalgico-profetico-mesianică”.
O să mi se spună că exagerez, dar nu întâmplător
promotorii comunismului de tip asiatic au experimentat aici
masivele deportări de populaţie înspre Bărăgan, ca ulterior,
drapaţi în haina naţional-comunismului, să strângă tot aici
şurubul, considerând Banatul un teritoriu răzvrătit tocmai prin
încăpăţânarea de a se menţine într-o matcă a firii şi a civilizaţiei
care nu avea nimic comun cu „idealurile noii orânduiri”. Şi de ce
le-a fost frică nu au scăpat. Tocmai de aici, unde conducătorii (de
la cei mici la cei mari) proveneau preponderent din „neantul
valah”, căci, nu-i aşa, bănăţenii ăştia căpoşi nu ştiu să se conducă
singuri (de fapt, nu vor să-şi taie singuri craca de sub picioare,
amputându-şi propensiunea spre liberalism şi democraţie),
deci tocmai de aici (şi nu de la Cluj, Iaşi sau Bucureşti) a început
sfârşitul pentru comunismul din România.
În ce mă priveşte: mi-am regăsit strămoşii dinspre tată
în cartea funciară habsburgică de la 1810 (cap de familie: Mihu
Marineasa, satul Iablaniţa, nr. de casă 137, proprietăţi – 4 jugăre
arabil, 1 jugăr fâneţe, 1250 stânjeni pătraţi grădină, livadă, loc
de casă). De la sfârşitul secolului al XVIII-lea, oamenii locului au
trăit în teritoriul controlat de regimentul grăniceresc, desfiinţat
apoi, la sfârşitul veacului următor, dar organizarea militară, cu
toate rigorile şi restricţiile ei, a lăsat urme adânci în mentalitatea
lor (şi o nostalgie pentru ordinea pierdută), căci despre comunioane
și hausvater-i se mai vorbeşte şi astăzi, iar porecle ca
Hărgot, Şlaifăru, Știgliţ, Zîrţă, Fraităru, conţin istorii, dar şi un pic
de istorie.
Unchiul dinspre mamă, om cu doar patru clase, dar
trăit la Budapesta, la începutul secolului, în preajma unui conte
cu vederi de stânga, deci acel Iosîm Cărăbaş mi-a deschis gustul
pentru insolitarea povestirii, căci, spre exasperarea familiei, în
lungile sale numere solistice amesteca propriile păţanii cu
episoade prelu(cr)ate din Jokai sau din Joseph Roth, pe care,
spre ruşinea mea, el îi citise de cel puţin zece ori.
Am copilărit la Lipova, în casa lui Peter Eckert Otata,
ţăranul şvab gospodăros, dar şi şăgalnic-copilăros-imprevizibil
atunci când duminica, în ampla sa curte, încingea cu fârtaţi
mustăcioşi un joc de farbă, iar strigătele de rodiștrum şi grină
nu conteneau vreme de câteva ceasuri. Şi tot aici, în burgada
de pe Mureş, în plină perioadă stalinistă, magistrul Klekner,
scuturându-şi vehement barba de ţap, se delecta cântând Bach
la orga dezacordată a mânăstirii franciscane. „E nebun”, ziceau
tovarăşii şi-l lăsau în pace.
Mi-am „făcut” adolescenţa şi intrarea în maturitate în
Fabrik-ul polietnic, pe strada Tigrului 45, unde stătea Dorogibacsi,
un strungar ce fusese militant social-democrat, dar care
nu-i putea suferi pe comunişti. Am prins demolarea cazarmei
transilvane (una dintre cele mai lungi clădiri din Europa), cu
năvala şobolanilor în oraş şi cu inşi dubioşi cărând în harabale,
spre cartierele mărginaşe, cărămizi indestructibile. I-am cunoscut
pe aproape toţi componenţii echipei de aur a Ripensiei şi,
împreună cu Nick Lengher, am scris despre ei în programele de
meci ale noilor formaţii din urbe. A fost, de fapt, o reîntâlnire,
pentru că ştiam totul despre ei din poveştile tatălui meu şi
recitam odată cu el: Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay.
Ajuns dascăl la Şoşdea, aveam să aflu cu surprindere
despre fenomenul incredibil al gazetarilor ţărani (apucătură
„nemţească”) din Banatul interbelic, despre Ion Ciucurel şi Nicolae
Peia, paori (der Bauer = ţăranul) ce întemeiaseră în sat un club
steinerist, de studiere şi de aprofundare a operei antroposofului
din Kraljevac.
Dacă cineva ar avea răbdare, va regăsi câte ceva din
toate astea în ce am scris până acum.
Din punctul meu de vedere, Griselini, Ehrler şi Nicolae
Stoica de Haţeg sunt mai importanţi decât Ureche sau Cantemir,
iar pe Slavici şi pe Sorin Titel îi citesc cu mai mult folos decât pe
Caragiale sau pe Ştefan Bănulescu. (Din nou exagerez.) Şi dacă
nu vi se pare prea mult sau prea fălos, pe Kafka, Krudy, Kiš,
Kuśniewicz, Kundera îi simt ai mei.
Îmi place postura de beamtăr a scriitorului, însă un
funcţionar care, de prea multă exactitate, se ţicneşte şi tinde să
găsească o geometrie a exasperării, căci, nu-i aşa, se pare că
am nimerit într-un laborator de „experimentare a sfârşitului
lumii” (Karl Kraus). Colindând într-o noapte pe nişte străzi ale
oraşului pe care nu le mai recunoşteam, s-a trezit în mine un
neştiut fond aztec. Am avut chiar curajul să-l înfrunt pe Cortez,
venit cu tancurile, deşi simţeam că, totuşi, suntem fraţi (vezi
romanul În pasaj).
Vorbind serios, e ştiut că Banatul a fost o provincie de
graniţă între două Imperii – cel habsburgic şi cel otoman. Acuma
nu ştiu eu cât de europeni sunt turcii, dar altceva decât noi,
oricum, sunt, iar Ada-Kaleh-ul copilăriei mele (cu prietenul de-o
zi Omer Metin) stătea mărturie că ţinutul nostru nu e numai poarta
spre Europa, ci şi cea spre Levantul cu ameţitoare fascinaţii.
 
A treia Europă”, nr. 1/1997
 
_______________________
 
*Viorel Marineasa - Despre Banat, đn registrul normal
Editura Modus P.H.
Reşiţa, 2009

Imagine aleatoare

Reşiţa în imagini (9)

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank