Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Marineasa, Viorel - Strada CimiTigrului

 

1. De fiecare dată când calc în Fabric mă copleşesc bufeuri
de emoţie cretină. Sunt nişte ani pierduţi (sau câştigaţi?)
acolo. Nu pot să nu privesc cu un amestec de tandreţe şi de abjecţie
la acel stârv tânăr cu care, cât de cât şi obligatoriu, mă
identific.
Abordez, de data asta, cartierul cu nepăsare şi, părelnic,
fără strategii speciale. Totuşi intru pe Eroilor, strada pe care mă
întorceam noaptea acasă, după ce pierdeam ultimul tramvai.
Subconştientul lucrează.
2. Un tip plecat de multă vreme în Germania n-a mai
fost sigur pe o anumită adresă. Ceva i-o fi rămas lui în cap, că,
adică, strada Cimitirului cade perpendicular pe Tigrului şi omul
a găsit o soluţie ingenioasă: a scris pe plic „Strada CIMITIGRULUI”.
Tot de Germania era vorba şi-n povestea lui Ion Crişan
din Reşiţa. El, care umblă des cu trenul, are prilejul să lege
cunoştinţe interesante. Aşa a dat de cel ce s-a logodit acum 20
de ani cu o vest nemţoaică şi a făcut cereri repetate să plece la
ea. Patrioţii de la Secu l-au stopat cu tactul lor recunoscut şi
omul s-a cam dilit. Deşi cu doctorate şi cu ştiinţa a vreo 5-6
limbi, s-a scârbit de toate şi trăieşte din încărcatul şi descărcatul
vagoanelor în gări, din porţia copioasă de vin şi din ciocolata pe
care şi-o procură de la bişniţari. Redutabilul logodnic are astăzi
50 de ani.
Buju Ternovici a trimis din R.F.G acea ilustrată de senzaţie:
„Am ales libertatea!”, ca peste o săptămână să apară la
teatru. „Cum?” s-au mirat toţi. „Cum cum? Păi nu aici e libertatea?
Să vă fie ruşine!” s-a prefăcut indignat actorul mereu pus
pe farse. Acum Buju e de-a binelea la nemţi, însă după Revoluţie
a şi dat o fugă acasă. Într-un rând mi-a explicat ce etnii se bat
în sângele lui, n-am reţinut, iată, prea bine, ştiu că-şi spunea la
fel de bine bancurile în română, în sârbă, în şvăbeşte, în ungureşte.
Zilele trecute am dat peste un şerveţel pe care notasem
panseuri de-ale lui, bag seama rodul unor ceasuri petrecute cu
prietenii în vreun local: „Să baţi pas de front ca viermele la trei
metri sub pământ să crape!”, „Eroul nu moare niciodată. Şi
chiar dacă moare, nu asta-l caracterizează.”
3. Reverii cazone şi-n monologul cu ţiganul ce a slujit în
armata multinaţională a împăratului Franţ Ioşca: „Ştiţi dumneavoastră
cum ha trăit dinţifirăndărul la bătaie, care împărţea
menajia la ficiori? Eu eram chiar hăla. M-am făcut ca un
purcelandru de 85 de kilograme. Şi haşa m-a prins revoluţia şi
spărtoarea bătăii. Haulică, ce rău îmi pare că s-a gătat. Hatunci
mi-au rupt ficiorii ştrafurile de la grumaz şi am plecat acas.”
4. Deci iar pe strada Tigrului. Mi-amintesc remarca
geografului Matias Bél – prin 1720-1730 se vorbea la Timişoara
aproape numai româneşte. În '960, în Fabric, lucrurile erau mai
complicate. Să nu uităm că, din 1722, începuseră valurile de
colonizări. Gazda noastră, Dorogy-bácsi, avea nevastă nemţoaică.
Aceasta fusese măritată înainte cu un român. Vecinul, domnul
Popmarc, un bihorean, trăia cu o unguroaică. Şi tot aşa. Într-o
magherniţă din fundul curţii îşi ducea existenţa boemă poetulprozator
Ecovoiu, venit din Regat să cucerească Banatul covârşit
de şonci şi de osânză.
Dorogy-bácsi, strungar de meserie, ajuns la pensie, nu
se considera nici ungur, nici român, deşi era din fiecare câte un
pic, zicea (conformându-se ideologiei proletariatului!) că-i internaţionalist.
Totuşi în tinereţe nu aderase la comunism, ci la
social-democraţi şi nu scăpa nici un prilej fără a le face elogiul.
Cât despre ceilalţi se pronunţa net: „Comuniştii, băiatule, or
fost nişte fagabunţi, niciun muncitor serios nu-i băga în samă. ”
Avea câteva teorii simple şi manii nevinovate. Când ieşea în
curte recurgea la o numărătoare menită să învioreze fiinţele
mărunte (prunci, căţei, pisici, găini) şi să le câştige bunăvoinţa:
„Cip-ceac-cec Havlicek. Cip-ceac-cec. Havlicek.” „Tot ce-i mic îi
frumos”, spunea cu convingere. „Dar gongile?” îi aruncam câteodată.
Rămânea o secundă perplex.
5. La 1718, informarea redactată de Alexander von
Kallanek, comisar al Curţii Imperiale pentru Banat, îl încondeiază
bine pe guvernatorul Timişoarei, contele Florimund de Mercy,
ca posesor a 170 de cai, 130 de boi, 132 de servitori, 6 vânători
cu 150 de câini, toţi întreţinuţi de provincie. Urme ale turcilor ce
au stăpânit până-n 1716. Cearşia – piaţa cu magazine şi cafenele.
6. Fabricul e pe jumătate dărâmat. Uliţele vechi care
vin până la blocuri stau gata să se răstoarne. Prin depozitul de
lemne, unde vânzoleala nu se oprea nici în timpul nopţii, bate
vântul. Nici tu cocişi, nici tu cumpărători, nici tu drujbişti, nici tu
combustibil. În casele pe cale de-a fi demolate au năvălit familii
numeroase de ţigani. Au rămas pe loc bătrâne ce te privesc din
dosul ferestrelor duble între care sunt aşezate perne potrivite
pentru a bara drumul frigului şi al umezelii. Te şi miri când mai
vezi trecând o fată frumoasă, produs rarisim al acestor uliţe
învechite. Acum vine ţanţoş un moş cu aspect de babă, impresie
sporită de marama ce-i înveleşte ţeasta pe sub căciulă, e mic,
pierdut în propriile-i cioturi şi doar cizmele de modă veche,
lustruite la fix, mai pomenesc despre o bărbăţie semeaţă. O
ţigăncuşă slalomează printre noroaie, purtată miraculos de
uriaşii papuci de casă ai mă-sii. De sub o poartă ţi se oferă
seminţe de floarea-soarelui învelite în foi scrise de caiet şcolar.
7. Carte serioasă se făcea la aşa-numitele şcoli grănicereşti.
Părinţii ce refuzau să-şi trimită copiii la şcoală încasau
bătaie cu vergile în văzul tuturor sătenilor. La 1868, caporalii
Nicolae Pârşlea şi Gheorghe Iova, de 18 şi, respectiv, 19 ani,
absolvenţi ai şcolii triviale din Pojejena şi buni cunoscători ai
limbii germane, urmau să fie trimişi la Şcoala de învăţători de
gimnastică, pentru a studia sistema de educaţie fizică Jahn.
8. Prin '60 şi ceva ne-am cumpărat cu mari sacrificii un
televizor TEMP-6 M, de care eram tare mândri. Jucându-se un
meci între F.C. Argeş şi o echipă budapestană, domnul Károly
şi-a cerut permisiunea să-l vadă. Ungurii au jucat, ce-i drept, cam
dur, dar eu şi S. am amplificat diabolic totul, spunând că aşa o
sălbăticie şi aşa o brutalitate sunt greu de egalat. Domnul Károly
a îndurat o repriză, fără să zică pâs, aceste reproşuri formulate
mai ales pentru urechile lui, apoi dispărut la pauză. Tata ne-a
reproşat că l-am făcut să plece. Noi am regretat nu atât faptul
că l-am necăjit, ci că nu mai aveam pe cine buzări.
Cam acelaşi lucru, dar la nivel de stat, s-a întâmplat
duminică. Nicu Vlad a ajuns campion mondial la haltere şi
organizatorii, în momentul cântării imnului pentru învingător,
au pus piesa lui Ceauşescu. Dacă lucrurile nu se întâmplau la
Budapesta, totul ar fi trecut drept o mică scăpare. Aşa cum
blajinul Károly-bácsi a plecat acasă, halterofilul nostru, firesc,
s-a dat jos de pe podium.
9. În casa cu etaj din colţ a stat un campion naţional şi
balcanic din perioada interbelică la lupte greco-romane, Ovidiu
Foray. După cum îi arată şi numele, era o combinaţie de olteni
cu austrieci, cu… Acest munte de om a terminat-o cu viaţa la
nici 50 de ani.
10. Ady, fiica gazdei, o blondă superbă, a fost măritată
de vreo cinci ori. Actualul meu coleg, Iosif, susţine că a avut-o
de iubită. Cum dracu de nu l-am văzut târcolind niciodată pe
acolo. Ady, căreia îi intrase în cap să devină cântăreaţă de operă,
s-a căsătorit la un moment dat cu un austriac, dar cerberii
noştri nu i-au dat drumul să plece la bărbat. Atunci a recurs la
un truc disperat: a trecut-o în Elveţia cu furgonul frigorific un
italian. Acolo şi-a început Ady a doua viaţă, însă fără a ajunge în
elita teatrului liric.
11. Tocmai când behăiala nostalgică ajunge la culme,
dintr-o căsuţă din dreptul turbinei năvălesc în stradă două javre
galbene. Una mă prinde de pantaloni. Mă răstesc la stăpân.
Acesta, un şvab în vârstă (uite că n-au plecat chiar toţi!), încearcă
s-o dreagă: „Dita, chest tu rain!”
12. La Urlaţi am cunoscut o mătuşă a fostei mele
neveste. Aceasta a fost măritată cu un podgorean (vinţeler)
austriac, stabilit între mitici. Pe om îl chema Wagner. Văduvei
lui, localnicii i-au zis Vânăroaia.

Orizont”, nr. 47/1990
_________________

*Viorel Marineasa - Despre Banat, în registrul normal
Editura Modus P.H.
Reşiţa, 2009

Imagine aleatoare

Grabaţ, sigiliul localităţii (c)

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank