În perioada de relativă liberalizare de sub comunism

(‘64-’71), se dăduse slobod la studiul geografiei .şi al istoriei

regionale pentru ciclul al doilea de învăţământ primar. Copiii

erau îndemnaţi să ştie cât mai multe despre ţinutul şi chiar

despre satul în care trăiau. Dar n-a durat. Dacă maoismul şi

kimirsenismul nu i-ar fi luat minţile, am putea presupune că,

mergând pe această linie, ca şi pe ideea mandatarilor în

comerţ şi în micile meşteşuguri, Ceauşescu ar fi ctitorit

(protocronic, cum altfel?) o perestroica şi un glasnost în straie

autohtone; ba, mai mult, ar fi pozat ca promotor al integrării

Estului în Uniunea Europeană. N-a fost să fie. Şi poate că

Popescu-Dumnezeu are o parte din vină. S-au năpustit asupra

bietei ţări puzderie de teze, cum ar fi cele cu omul nou,

omogenizarea şi poporul unic, iar în vremea asta Kadar-bacsi,

de pildă, croia Hungaroring-ul, zicea ca ruşii, dar o cotea binişor

către baba Europa. Cât despre Banat, în ultimii ani de ceauşism,

acesta se transformase în sud-vestul României, nu era bine şi

aproape că nu era voie să-l pomeneşti ca atare, pentru a-i face

pe plac conducătorului suprem, obsedat de faptul că, dacă

sporeşte numărul provinciilor româneşti, depăşind cele trei

admise, cresc şi pretenţiile teritoriale ale duşmanilor externi

(altfel, în jargon internaţionalist-comunist, ţări şi partide frăţeşti).

Chiar şi istorici reputaţi s-au complăcut şi s-au compromis în

acest joc de-a cioara vopsită.

Povestea nu era tocmai nouă. Centralismul şi provincialismele

panicate s-au confruntat adesea, gălăgios ori în

surdină, scrâşnit sau cu destul saft, dar de fiecare dată fără

suficientă învăţătură de minte. Au abundat locurile comune şi

reluările, fărbuite de resentimente de doi bani. Persoanele de

echilibru au fost puţine şi nu întotdeauna bine înţelese. Una

dintre ele – marele-unionist Sever Bocu – a ajuns la rangul de

ministru al Banatului (ţinut pe care el l-a numit patetic “patria

mea restrânsă”), pentru ca apoi să cadă victimă centralizării

guvernului condus de Iorga, asta cu ceva înainte de conflictul

cu Octavian Goga (fostul amic cu care combătuse, în 1917, “opt

luni la Kiev” pentru cauza României Mari), cel ce, devenit – din

ardelean – lider naţional, s-a arătat nevricos şi… protocronic

(anticipându-l, deci, pe prim-secretarul Ilie Matei), ca astfel să

observe că “Banatul se îneca în propria-i untură, trebuia să i se

sloboadă sânge” (v. S. Bocu, Drumuri şi răscruci, I, Timişoara,

1939), un Banat, prin urmare, penibil de conformist, dar, în

acelaşi timp, din cale-afară de nesupus, prin prosperitatea pe

cont propriu, faţă de centru.

E, într-adevăr, frustrant să vezi că în manualele şcolare

pentru uzul tuturor românilor ţi se consacră un rând şi jumătate,

că Nicolae Stoica de Haţeg e un cronicar care “bate (doar)

marginile”. Cum enervant trebuie să fie a-ţi da cu sârg birurile

statului centralizat şi a-ţi reprima, din varii motive, biata-ţi

identitate regională. În pofida liberalizărilor de ultimă oră, cetăţeanul

de rangul doi, cel care-şi rezolvă rapid, într-o dimineaţă,

treburile din capitală şi apoi se aruncă-n garnitura ce o

să-l ducă acasă nu va mai performa “într-o cârciumioară la

şosea” cu Cristian Vasile sau într-un budoar al relativizărilor cu

Camil Petrescu, nici măcar în podrumul librăriei de la “Cartea

românească”, unde-s, în ciuda zdroabei, veşnic cu zâmbetul pe

buze Nedelciu şi Iaru. În această lume care ne scapă, vinovăţiile

survin în conexiune cu Mersul trenurilor. Moldoveanul observă

pentru bucăţica sa “tensiunea culturală şi psihologică, acumulată

mocnit, de-a lungul timpului, de către un spaţiu decăzut (abrupt)

din condiţia sa de centralitate şi împins (gradual) spre postura

tot mai distinctă de periferie” (Codrin Liviu Cuţitaru, Alte isprăvi

ale periferiei în drumul său către centralitate, Observator

cultural, nr. 38/14.11-20.11.2000, p.14). Iar redutabilul transilvan

este nevoit să remarce că, în continuare, “ardelenilor /le e/

indusă mereu nu numai conştiinţa primejdiei, dar şi, subliminal,

ideea că ei încă nu s-ar fi emancipat naţional sau că ar fi făcut-o

într-un mod atât de fragil încât sunt tot timpul în pericol să

regreseze statal spre situaţia din Evul Mediu” (Al. Cistelecan,

Discursuri pentru Transilvania, Provincia, nr.3, iunie 2000, p.1).

Platitudini reprezintă ce am mai putea scoate, cum că

“datoria puterii centrale este de a nu sugruma ardoarea

Provinciei”, că “centralizarea dezvoltă tendinţele centrifuge”,

că prin cultivarea ocoşeniei regionale tip “dăcât domn cu

ochelari tăt paure-i mai bine” ori “adă suta, ‘ice Blejia” vom

stimula supoziţiile unui ilustru N.I., născut în februarie (stai jos,

stai jos) la capitală, mărturisind, ăştia care am mai rămas, că, în

prostia lui, are dreptate, adică, vreau să zic, am putea fi mult

mai buni.

„Reflex”, nr.1-2-3/2001

__________________________