Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Marineasa, Viorel - Regimul grăniceresc şi „şocurile adaptive”

Banatul a fost una dintre „ţările” româneşti care a avut parte de o istorie complexă şi profund specifică, aşa că mereu va fi loc pentru profunde investigaţii de specialitate ori pentru continuarea celor ce deja au demarat, mai ales că a existat, din păcate, un punct de vedere „adesea ignorat şi răstălmăcit: al aşa-zisei istorii provinciale sau locale” (Costin Feneşan, Admi-nistraţie şi fiscalitate în Banatul imperial. 1717-1778, Editura de Vest, Timişoara, 1997, p. 6)

Nu trebuie, desigur, să cantonăm în acel naiv-bombastic „Tăt Banatu-i fruncea”, care mai mult i-a iritat pe campionii standardizării naţionale de sub oblăduirea diferitelor regimuri, dar nici, marcaţi de spaima unor (supralicitate) tendinţe centri-fuge, să ne ignorăm pregnantele diferenţe regionale.

Nici chiar provincia nu a avut o evoluţie unitară, o parte a ei intrând, de pildă, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în sis-temul confiniar militarizat, iar alta rămânând în administraţie civilă (camerală). Acest statut, în concordanţă „cu rosturile unei regiuni de graniţă” (graniţa fluctuantă dintre două imperii: cel habsburgic şi cel otoman), se explică „prin situarea sa la între-tăierea de drumuri şi la confluenţa dintre lumi deosebite, prin potenţialul său demografic şi economic”, ceea ce a făcut din Banat „o adevărată placă turnantă pentru Europa Centrală şi spaţiul danubiano-balcanic” (C. Feneşan, op. cit. p. 6).

Nu e de mirare că, în asemenea vremuri, se conturează prototipul „omului de frontieră”, „mai aspru şi mai îndrăzneţ ”, de multe ori comparabil (sau echivalent) în ferocitate cu briganzii (= harambaşii, justiţiari reali sau închipuiţi) ce bântuiau zona (Valeriu Leu, Studii istorice bănăţene, Editura Banatica, Reşiţa, 1997, p. 19). Cât despre insul de rând, acesta, după scrisa unui contemporan, era „nice cu turcu, nice cu neamţu”, în iluzia că aşa o să-i fie bine şi că astfel se va bucura de neatârnarea pe care preeminenţa baştinei, prin condiţionarea bunului simţ, ar fi trebuit să i-o asigure.

Din păcate, legea este făcută întotdeauna de ocupant, de cel ce ia în posesie teritoriul-tampon şi caută să-i transforme pe oamenii locului în componente docile ale unui angrenaj menit să-i servească interesele. Ieşiţi de sub ciudata opresiune turcească (blândă, după opinia unor specialişti), bănăţenii s-au regăsit năuciţi în rigurozitatea austriacă, aceasta neînsemnând doar păienjeniş birocratic, ci şi un alt tip de strâmtorare, de coerciţie, de inconfort, căci „puterea aplica un subtil dozaj de severitate şi clemenţă” (V. Leu, op.cit., p. 36), adică tehnica „ştrasului şi a sulimanului” pentru bunul/răul sălbatic (cum se ştie, călători din veacul opşpe deplâng faptul că populaţia de viţă nobilă, provenită de la Roma, a căzut în barbarie). Numai că bunul/răul sălbatic a avut un soi de cerbicie paradoxală: iniţial, se opune cu trup şi suflet noii autorităţi, apoi se face una cu Marea Lucrare, subordonându-se nemijlocit drăguţului de împărat, cel legat de începuturile lumii (Cornel Ungureanu, MItteleuropa periferiilor, Polirom, Iaşi, 2002, p. 20), iar atunci când are disponibilitatea de a tăia legăturile (sacre?) ezită îndelung. Dar poate că nu ştie că, între timp, Centrul suficient şi orgolios trădase, surclasat de ideea pangermanismului nietzschean-wagnerian, lăsând periferiei, marginilor satisfacţia platonică de a-i reprezenta esenţa (v. Joseph Roth, Marşul lui Radetzky, Univers, Bucureşti, 1998, p. 292, dar şi C. Ungureanu, op.cit., p. 12, 25). Astfel şi-au făcut loc „reformularea raportului dintre Centru şi Periferie (1848); apariţia şi conotarea, din varii unghiuri, a conceptului de „identitate multiplă”, pe fondul declinului accelerat al Imperiului Austro-Ungar (1918)…” etc. (Mircea Muthu, Cuvânt înainte, în Nicolae Bocşan şi Valeriu Leu (coord.), Cronologia Europei Centrale. 1848-1989, Polirom, Iaşi, 2001, p. 7).



Cartea d-lui Petru Hamat este una incomodă şi anunţat polemică. Avem a face cu o sinteză a cercetărilor privind „starea grănicerească” a Banatului de sud în perioada 1768-1872, dar, firesc, aria contextuală este mai largă. Investigaţia pleacă de la „cronicarii” acestui spaţiu (Ehrler, Griselini, Stoica de Haţeg) şi se prelungeşte/se întrepătrunde cu studii fundamentale datorate unor Coriolan Buracu, Antoniu Marchescu, Cornel Grofşoreanu, Patriciu Drăgălina, Petre Nemoianu, H.H. Stahl, Bujor Surdu, Costin Feneşan, Nicolae Bocşan, Liviu Groza ş.a.

Principala miză a lucrării o reprezintă aserţiunea că despotismul luminat al Imperiului Habsburgic, experimentat în virtutea principiului de a face bine cu forţa, a constituit o violentare a situaţiei de fapt din mica ţară numită Banat (ţară aparţinând cui? ţară cu ce identitate?), o modernizare brutală şi silnică întreprinsă fără a se ţine seama de datele etnice şi de tradiţia cultural-civilizaţională a localnicilor. (Valeriu Leu ne în-deamnă, de altfel, să nu idilizăm Veacul Luminilor şi să-i studiem „colţurile rămase în penumbră”, cum ar fi coexistenţa cu un „război dus după reguli ancestrale” şi cu un „sistem represiv” demn de cel mai sumbru ev mediu, „în care spânzurătoarea, roata şi paloşul călăului făceau parte din real” – Studii istorice bănăţene, p. 15)

Autorul observă că familia extinsă de tip Hauscommunion pe care se întemeiază ordinea militar-grănicerească nu este proprie spiritului românilor, de aceea combate teza fantezist-autohtonizantă a lui C. Grofşoreanu, cel ce văzuse în comunioane continuităţi ale civilizaţiei daco-tracice, ci reprezintă un transplant din mediul sârbesc (zadruga, condusă de domacin sau stareşina), realizat de autorităţi pentru a ţine sub control, ferm şi comod, provincia.

Dl Petru Hamat face o inventariere a inconvenientelor, a „şocurilor adaptive” şi a consecinţelor tulburi, dacă nu chiar dramatice, pe care impunerea acestei instituţii parafamiliale le-a pricinuit comunităţii româneşti din teritoriul confiniar. Poziţia autorului e una ingrată: el se supune normelor dictate de pro-bitatea ştiinţifică, însă nu poate să excludă sentimentul de frustrare deşteptat de reconstituirea experimentului umilitor la care au fost supuşi strămoşii săi! (Pe de altă parte, ideea că Hauscommunion-ul a fost o inserţie străină în organismul ro-mânesc ar putea fi temperată de opinia unui istoric de talia lui Silviu Dragomir: „o serie de instituţii păstrate în obiceiurile juridice ale românilor din Banat pledează în favoarea unei foarte vechi simbioze slavo-române, care a dobândit un caracter aparte în această regiune” – Banatul românesc; Editura Augusta, Timişoara, 1999, p. 41; ceea ce ne-ar putea împinge, în cazul de faţă, la o ipoteză stranie: dacă ar fi vorba aici, în feudul militar, de o populaţie slavă românizată – vezi şi abundenţa toponimiei sârbo-bulgare de care pomeneşte acelaşi Silviu Dragomir – ce se opune cu încăpăţânare re-slavizării? Nu mai aducem în dis-cuţie veninoasa partajare teritorială săvârşită la sfârşitul primei conflagraţii mondiale, când atât sârbii, cât şi românii + slavii românizaţi au rămas cu nostalgia Banatului integral, iar ungurii – cu cea a Republicii Banat, eventual sovietică.)

Totuşi, mă întreb şi eu cu prefăcută naivitate: ce s-ar fi ales de Banat fără stăpânirea austriacă? Am mai fi depistat în ţăranul grănicer „sinteza virtuţilor ostăşeşti” ori în ţinuta mân-dră a autohtonilor „urmele sistemului militar”? Am mai fi avut parte de miracolul acelei „comunităţi unice [cuprinzând] pe soldaţi şi familiile lor, credincioşi cneazului [...] lor şi împăratului îndepărtat şi invizibil” (Claudio Magris, Danubius, Editura Univers, Bucureşti, 1994, p. 331)? Nu are rost să stârnim istoria post-factuală şi nici să facem crize de justiţiari în absolut. O remarcă a regelui Carol I (îl cita deunăzi şi Emil Hurezeanu în rubrica sa din Evenimentul zilei) îmi vine în minte (patrioţii de circum-stanţă o vor amenda indignaţi) văzând degringolada economică actuală (şi cu ce trudă, prin braţele românilor, au conceput austriecii aici o industrie înfloritoare!) de pe întinderea fostei Grenze: politicienii români n-au habar să conducă, dar nici nu se lasă conduşi.

Iată, dl Petru Hamat a reuşit performanţa de a scrie o carte, în acelaşi timp, riguroasă şi provocatoare. Dovadă că se citeşte cu apetit şi că te îndeamnă la prelungite excursuri.


(Prefaţă la Petru Hamat,

Comunioanele grănicereşti bănăţene”, Editura Marineasa, 2002)




*Viorel Marineasa - Despre Banat, în registrul normal

Editura Modus P.H.

Reşiţa, 2009


Imagine aleatoare

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank