Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Marineasa, Viorel - Orşova Veche

De-abia aşteptam ceremonialul de fiecare vară. Frisoane mă scuturau când trenul trecea de Caransebeş, când străbătea tunelele, când oprea în halta Cruşovăţ. Nu mai conta nici faptul că la Iablaniţa coboram prin spatele garniturii, pe partea fără peron, ca să nu dăm nas în nas cu patrula ce veghea ca elemente dubioase să nu se strecoare în spaţiul cordonului de siguranţă instalat la graniţa cu Iugoslavia cea vândută imperialiştilor anglo-americani. Chiar în seara respectivă sau a doua zi dis-de-dimineaţă, bunicu-meu se ducea la şeful de post ca să-l avertizeze că i-au venit copiii şi nepotul de la Coştei, mai apoi de la Birchiş, de la Lipova, fără ausvaisul necesar, iar miliţianul zicea că e-n regulă, bine că l-a anunţat.

(“Şedeam sus, în Şanţi, într-o căşcioară cu Gheorghie şi Petria Petchescu, carii îmi spunea faptele tiranilor turci, cum au scăpat ei doi despărţiţi în munţi, neştiind unu de altu ce-i. El cu o fetiţă mică, de suflet luată, de mână, cu o azimă mică în sân pentru fată, de-a o momi să nu plângă, în gârgă ducând-o. De cobora în văi, turci; de eşia în culme, turcii după el. În 7 zile, de la Iablaniţa păn la Sviniţa.” – Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, ed. Damaschin Mioc, Facla, 1981, p.266)

După vizita de rigoare la rudele din sat, urmau drumurile pe Suivâr, la Bernaluncă, la In (unde se mai vedeau urmele ocnelor de cărbuni), la Căpută, pe Strajiţă, la colibă (=sălaş), la balta cu broaşte ţestoase (unde fusese vechea vatră a aşezării până să nu forţeze autoritatea austriacă sistematizarea, trăgând localitatea la linia Weg-ului cel mare), la Vârtoape, la peştera Ostreş, pe Glăvănel, în simplă preumblare sau însoţindu-i la treburi pe cei maturi: la fân, la mere, la prune, la arie, la vite.

(“Ai nostri, cu obristlaitnantu /=locotenent-colonel/ Nujan pe verhu Strajiţii; 2 batailoane Ştain pre supt Belibuc. Unii şi alţii cu şarfşiţi /=tiraliori/ şi cavalerie. Iară gheneralu în mijloc, pe drumu mare, comerţialnic, pănă trecurăm Podul Unguresc, unde-i acu satul Plugova. Pre un om de la Peceneşca, care arzându-să magazina din vale, din Mehadia, beat mergând cătră sat s-au întâmplat, supt arestă l-au luat, aicea mânându-l cu sila şi dând în el. Au zis: ce dau în el, că nu-i hoţi; cu slobozenie îl puşcară.” – N. Stoica de Haţeg, 268)

Când obsesia actelor de sabotaj s-a mai înmuiat, traseele se prelungiră: la cuptoarele unde se prepara mangalul, la cariera de piatră, la Zguri, după zmeură, spre Mehadia, la locul numit Între-Tunele. Mai mult decât atâta, ritualul nu se mai rezuma la călătoria cu trenul sau cu RATA până la Băile Herculane, unde tre-buia neapărat mers la statuia lui Hercule, la Peştera Haiducilor, la Podu-Roşu, la Şapte Izvoare. Relaţiile cu Tito s-au relaxat, Iosip Broz, fără a se da de trei ori peste cap, se preschimbase în prieten de nădejde, aşa că deveniseră accesibile Orşova şi Insula Ada-Kaleh.

 (“Acum şaizeci de ani, Orşova ţinea de judeţul Severin, cu Lugojul reşedinţă. Eu eram subnotar la Jupalnic, comună aflată în suburbanul Orşovei, la jumătate de kilometru spre Topleţ, iar de aceasta ţineau două sate de peste Cerna – Tufări /cu o mină de cărbune proprietatea celor de la “Phoenix” Baia-Mare/ şi Coramnic. Astăzi, un cartier de pe deal al Orşovei reconstruite poartă numele de Jupalnic. Cam de două-trei ori pe săptămână, pe vreme frumoasă, luam bicicleta Duhrkopp a colegului meu Gheorghe Marin, refugiat din comuna Brânza, judeţul Cahul, asta se întâmpla la şase dimineaţa, ajungeam pe malul Dunării, turcul mă trecea pe insulă cu barca, îmi beam cafeaua, fumam o ţigară tare de Ada-Kaleh, iar înainte de ora 8 mă prezentam la serviciu. Războiul a început la 6 aprilie 1941. Nemţii au bom-bardat îndelung culmile de dincolo de fluviu, unde bănuiau că-s cazematele sârbeşti, apoi au descins cu infanteria. Ne uitam ca la cinematograf. Până spre seară, oraşul Tekia a fost ocupat. Prima victimă din Orşova, chiar în acea zi, s-a întâmplat să fie un evreu. Glontele rătăcit a traversat Dunărea şi a ricoşat dintr-un salcâm drept în inima lui. Se afla în preajma localului Colţu-Repede. Celelalte restaurante din oraş: Şerban, Moldovan, Schricker. Cânta banda ţiganului Gogu, el însuşi un virtuoz al ferăstrăului. Un joa-găr autentic. Dacă voiai să petreci după ora închiderii, trebuia să plăteşti poliţaiului o taxă legală. Nu se prea pomeneau scanda-luri, deşi te ciocneai pretutindeni de vaporeni străini. Târguieli bune făceai la magazinul Scheinberger, singurul cu trei oslaguri /adică vitrine/. A doua zi, nemţii au adus de pe malul celălalt sute de prizonieri: femei, bătrâni, copii. A ieşit tărăboi când una din santinele a fost înjunghiată de un moş? de o muiere? Renu-mite pe Cerna erau morile Băcilă şi Graf. Mi se pare că Pamfil Şeicaru, directorul ziarului “Curentul”, cel ce ridicase mânăstirea “Sfânta Ana” de pe Dealu-Moşului în amintirea mamei sale, s-a cam îndrăgostit de superba nemţoaică, aşa s-ar explica desele chefuri de la moară, la care morocanul domn Graf aproape că nu participa. Cu doi ani înainte, Iorga a fost la Tufări, l-am văzut bătând uliţele în automobil deschis, stătea în picioare şi dicta celor doi secretari ţintuiţi pe banchetă, era zi de duminică, soare, iar ferestrele caselor – deschise, maşina înainta lent, puteai dis-tinge cu uşurinţă procoviţele, brentele, îrbeicile. De Ziua Marinei, tăt natu pornea cu vaporul pe Dunăre, până în dreptul Vilei Seemayer, pe Clisură, la Drencova şi chiar spre Moldova-Nouă. Bere în valuri, crenvurşti, mititei, vals, tango, polcă, foxtrot, dar şi bucăţi poporale. Ţiganii din Coramnic lucrau ca docheri în port, câştigau mai bine ca paorii noştri, care se ţineau destul de timid în zonă… – Din amintirile lui M.V., 86 de ani)

Acel tremur pe care ţi-l dă vederea a ceva nesperat de frumos m-a încercat iarăşi când s-a ivit (mă aflam încă în tren) confluenţa Cernei cu Dunărea (cursul vechi!). Memoria mea se simte vinovată faţă de Orşova Veche, ştiu că am mâncat acolo nudli cu prezl, adică tăiţei groşi tăvăliţi în pesmet, asta se în-tâmpla în casa unui căpitan de vas ieşit la pensie, care pretin-dea o linişte mormântală atunci când la radio se transmiteau, în trei limbi, Cotele apelor Dunării, aşadar am profitat de un moment de neatenţie al gazdelor, două şvăboaice bătrâne, şi am scăpat de paste făinoase introducându-le în toate buzuna-rele posibile şi imposibile. În schimb, la Ada-Kaleh mi-am venit în fire, cu toată teama de (moarte prin) apă. Pentru cinci lei, un moş turc ne-a dus până la ostrov. Pus în situaţia să-mi explic emoţia, nimic n-o să iasă, aţi mai auzit, desigur, şi chiar aţi privit la case mici, abia bănuite după perdeaua de trandafiri şi de viţă de vie; moscheea-i pe măsura insulei, doar covorul ar putea intra în Cartea Recordurilor atunci când o să fie transferat la Constanţa, iar acest tărâm va fi sub apă, ca să funcţioneze hidrocentrala, termen important în mitul comunist, vom transfera tot raiul oriental pe Insula Şimian, minciună în stil românesc, amestecată cu neputinţă şi cu mal-voinţă. Miskin-Baba, sfântul insulei, cu spiritul captat într-un cort, catacombele ce ar duce pe sub fluviu până departe, nu se ştie unde, spre o stâncă, spre o cetate secretă, către alte insule aflate în alte ape; fabricile de ţigarete şi de rahat, având un regim special chiar şi după naţio-nalizare şi după fuga lui Ali Kadri, super-exploatatorul, în patria-mumă; nu peste multă vreme vei citi Jokay Mór, Omul de aur, vei reveni pe insulă ca să pândeşti modelul, fără a ajunge la vreo încheiere; te întâlneşti cu Omer Metin, 12 ani, un turcaleţ cu 12 luni mai bătrân decât tine, tatăl tău îi înmânează încă cinci lei şi el va fi toată ziua la dispoziţia voastră, o să vă îndemne să vă vârâţi un pic în tunelele care ar duce la Tito, periculoasă re-marcă, se poate călători şi pe o ghiulea, ca Műnchhausen, şi pe mingea care zboară spre Dunăre la o degajare prea lungă, atunci când joacă portuarii cu cei de aici, pe arena situată acolo unde uscatul se îngustează, iar după meci, invariabil, vor bea rom, la grămadă creştini, atei şi muslimani, şi or să se sfădească pentru ceea ce cred şi bănuiesc despre fătucile din port şi de pe pă-mântul din apă.

* * *

Am aberat destul. Revenindu-se la împărţirea pe judeţe, în 1968, Orşova a trecut la Mehedinţi. E bine că a rămas în România. Dacă ar fi să recurgem la arbitrajul marelui nostru cronicar, Nicolae Stoica de Haţeg, am observa că avem de-a face cu o zonă strategică. Pe atunci, în a doua jumătate a seco-lului al XVIII-lea şi la începutul celui de-al XIX-lea, aici se întâl-neau două imperii: cel habsburgic şi cel otoman. Referinţele la cele două Orşove sunt abundente: Orşova Veche (Orşava, Râşava, Ruşava) şi Orşova Nouă (Ostrovu, Ostrovu Dunării, Nai Orşova, Nova Orşova, Ada-Kaleh), ca şi la satele Jupalnic (Jupanec), Tufări, Coramnic (Corabnic). E drept că omul nostru resimte localitatea drept bănăţeană, din moment ce mărturiseşte că “gândeam a ceăre Râşava parohie” (p.293). Pe de altă parte, trebuie spus că cele două puteri străine şi-au disputat îndelung, în mijlocul unei populaţii preponderent româneşti, hotarul: “…la acel congres, în preliminarele păcii, graniţa de-aicea apa Cernii s-au pus, însă comandirender gheneralu Banatului, baron Engelshofen, înţăle-gând, îndată curir la Beci (= Viena) trimisă, cum că nu numai munţii nostri, ce-s în strâmtoareă, pământului de folos…, cu 5 sate ce-s preste Cerna le piiardem. Şi fiindcă cer turcii şi oraşul Orşova Veăche a o avea…, de-ar putea ei Cerna pre acvaduche (= apeducte), pre din sus de Râşava, cu iarugă a o duce şi în gura iarugii să facă moară, să macine, Răşava (Orşova Veche) să le fie.” Şi mai departe: “însuşi comandirender… cu comisari, inginiri înpărăteşti, turceşti din Ţarigrad şi boiari rumâneşti din Bucureşti şi din Craiova în Mehadia adunându-să aşa a fi legară: mijlocul Dunării hotaru…” (N. Stoica de Haţeg, 182-183)

Dacă ar fi fost şi prompţi, isteţii noştri protocronişti ar depistat aici o ţâţă de supt, punându-i, prin mijlocirea răbojni-cului autohton, într-o binemeritată paranteză pe osmanlâi şi pe austriţi.

Şi aş mai spune, deşi mi-e teamă să nu pară că e adus din condei, deci trebuie să zic că itinerarul iniţiatic s-a întins câtă vreme bunicul a trăit, el ţinea să-mi arate neapărat Turnu-Severin, ceea ce el considera poarta fără de care nu se poate a Vechiului Regat, ajunşi, în fine, acolo, fiind el măcelar cu diplomă şi cu vocaţie, m-a îndreptat spre halele de carne, transformate de prodigoasa economie comunistă în aprozare lejere ale penu-riei. Zidurile nu păreau să-mi comunice prea mult, însă asistam cu surprindere cum gura moşului meu se umple de seve, iar ochii, munciţi de imagini revolute, se bulbucă de crezi c-or să crape. Pe mine mă interesau chestii şi mai vechi şi fără nici o valoare practică, mai ales piciorul podului construit de Traian, de fapt de Apolodor din Damasc, de care te puteai apropia în funcţie de politica externă a statului şi în conformitate cu stra-tegiile locale, “să nu uiţi, acolo, între Iablaniţa şi Plugova, ai un plaţ, dincolo, către Megie, un spârc de pădure, comunismu n-o să ţină”, îmi zicea bunicul în ’50, în ’55, în ’60, în ’65, “prostii! ăştia-s veşnici” îi răspundeam în minte. Revenind la ora exactă, recunosc că el ar fi făcut astăzi faţă, dar, din nefericire, s-a dus, pe când eu aştept să-mi revină instinctul de a fi proprietar, în situaţia în care toate succesiunile-s ratate.

 

              „Reflex”, nr. 7-8-9/2001 

 

_________________

 

*Viorel Marineasa - Despre Banat, în registrul normal

Editura Modus P.H.

Reşiţa, 2009

Imagine aleatoare

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank