N-o fi Nicolae Sârbu Mihail Sebastian, nici eu Nae Ionescu, dar tare am fost tentat să-i scriu amicului o anti-prefaţă (până la urmă o anti-postfaţăl) de să mă ţină minte. Adică în aşa fel încât să se sature de bănăţenisme şi de Reşiţa lui. Glumesc, desigur.

Trebuie să-I iei în serios pe Nicolae Sârbu, dar să încerci şi a mai detensiona demersul său încrâncenat pentru o mai dreaptă aşezare a provinciei în ordinea interesului şi în cea a valorilor. Pentru că obsesiile sale rămân constante, încă se mai bate, aşa cum s-a întâmplat în volumul De o sută de ori Banat (Editura Călăuza v.b., Deva, 2003), cu "înfumuratul şi nepăsătorul centru", ba chiar, în cartea de faţă, descoperă un pui de centru "în imediata apropiere", semnalând faptul că "timişorenii se uită cu suveran dispreţ în creştetul faptelor de cultură din Reşiţa". Nemulţumiri, frustrări cât cuprinde, însă nu ştiu dacă tonalitatea şi vehemenţele lui Nicolae Sârbu sunt cele mai nimerite mijloace ca acest "european şi totuşi marginal colţ de ţară" să fie băgat de seamă în cultură. Să nu fie o strigare în pustiu. De aceea, pe lângă nota polemic-pamfletară, cred că ar fi necesară o întreprindere tenace, răbdătoare, care să prindă în termeni exacţi contribuţia Banatului la cultura naţională. Geografia literaturii române, azi. VoI. IV – Banatul (Paralela 45, Piteşti, 2003) a lui Cornel Ungureanu ar fi un pas; dar, din atitudinea lui Nicolae Sârbu, nu sunt semne că l-ar considera drept unul convingător. Este evident că autorul luptă şi pentru propria recunoaştere, dar, spirit generos cu confraţii, vrea rec-tificări axiologice de anvergură, de aceea polemizează cu mai toţi autorii de ierarhii ai momentului, care-şi permit să trateze Banatul la "modul ignorant şi scandalos", Aşa cum recunoaşte, omul nostru se află adesea în ipostază donquijotescă, el joacă rolul neajutoratului, mimează perfect candoarea cu care se miră cât de nedreaptă e societatea atunci când e vorba despre destinul artiştilor. Numai că Nicolae Sârbu e un luptător, drept este, un luptător deprimat, un pragmatic, oricând în stare să susţină cauza deposedaţilor soartei din lumea culturii. E un stereotip de sorginte romantică pe care ar trebui să-I combatem prin pragmatism, prin organizare, prin descentralizare, prin atitu­dine demnă şi fermă faţă de forurile şi formele instituţionale.

Şi, har Domnului, în ciuda posturii, pe alocuri, plângăreţe, Nicolae Sârbu demonstrează destul simţ practic pentru a-i apăra pe cei călcaţi în picioare de "societatea nedreaptă". Asta e şi partea frumoasă a prieteniei pe care acest supergeneros o propune partenerilor întru artă, fie că sunt vii, fie că au trecut dincolo, un ajutor material, un fel de a-i susţine cu tot sufletul şi cu toate mijloacele.

În faţa provocărilor de tot felul, acest prefăcut Don Quijote ne propune, arcimboldian, o pseudo-retragere în biblio-teca-redută. O bibliotecă-mânăstire, ca la Admont (Austria), la Saint-Gall (Elveţia), la Saint-Michel (Franţa). Am fost şi eu, cu Alexandru Muşina şi cu George Vulturescu, la fosta abaţie Royaumont, la 50 de kilometri de Paris, acolo unde conferenţi-ase Mircea Eliade cu jumătate de secol în urmă, şi am trăit în miracolul spaţiilor umbrite, unde cultura s-ar putea sustrage imediatului, pentru a ieşi cu mai multă pregnanţă în lumea orbitoare. Dar biblioteca trebuie văzută şi în parametrii re-considerărilor de ultimă oră. Faptul că Nicolae Sârbu e un călugăr şi un mirean deodată se vede din proiectul său de extindere a Bibliotecii Judeţene "Paul Iorgovici" din Reşiţa. O să reuşească, poezia cochetează cu divinul, casa cărţilor – cu locuirea de fiecare zi.

(Postfaţă la Nicolae Sârbu,

„Cămila din Bucegi”, Editura Marineasa, 2006)