De o vreme, domnul Livius Ciocârlie s-a retras. Unii cred că întotdeauna a fost așa. Studenții se miră când le spun că, în drum spre București cu cenaclul Pavel Dan, domnul Ciocârlie accepta să tragă un gât din țuica adusă de Vighi sau de Monoran, în timp de discutam pe culoar despre Litera stacojie. Mai mult, dumnealui nu voia să beneficieze de micul avantaj oferit de instituția ce patrona deplasarea, preferând să călătorească împreună cu noi la clasa a doua. Și-n Gara de Nord, la 7 dimineața, ne va aștepta cu zâmbetul lipit de mustață Sorin Titel, iar domnul Ciocârlie se va îmbrățișa cu el și, spre uimirea multora, or să se tutuiască. Și se mai miră studenții dacă le povestesc despre serile de cinematecă de la Casa Studenților, făcute prin mijlocirea Bibliotecii Franceze, cu domnul Ciocârlie prefațând filme de Vigo și de Cocteau și, pentru că nu erau titrate, apucându-se să le traducă la microfon, după o prealabilă vizionare, pentru uzul celor din sală. Nu le vine să creadă celor de astăzi despre felul în care se bătea domnul Ciocârlie pentru cauza timișorenilor în juriile naționale ale concursurilor literare pentru studenți. Nu cred ei nici că domnul Ciocârlie fuma pipă (e drept, asta s-a întâmplat o scurtă perioadă) atunci când participa la multele cenacluri ale orașului. Nici nu încerc să le îngaim câte ceva despre seara incredibilă în care ne-am dus cu domnul Ciocârlie și cu Sorin Titel în casa părăginită cu stil a lui Bata Konstantinovici, am băut monopol și am ascultat improvizațiile lui Șerban Foarță la clavirul dezacordat, în timp ce Monoran, scuturându-și pleata rebelă, dirija o orchestră imaginară. Îl vor crede oare cei tineri pe autorul acestor rânduri dacă va prinde să relateze despre partidele de tenis ale domnului Ciocârlie cu Marcel Tolcea, de pildă, desfășurate sub semnul ambiției și pigmentate de lovituri necruțătoare? Ar trebui barem atât să le zic, că domnul Ciocârlie, atunci când am luat un premiu al revistei Orizont, prin '80, a scris lucruri care și acum mă reprezintă, dar ar fi prea nu știu cum. Așa că renunț, menționând că îl văd tot mai rar pe domnul Ciocârlie.

 „Orizont”, nr.10/1995