Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Marineasa, Viorel - Nichifor Crainic, Petre Stoica, Rilke, Trakl, Franyo şi alţii

Sătul de Bucureşti, Petre Stoica s-a retras o vreme la Bulbucata, grijind de grădină şi de iepurii de casă (vezi Însemnările cultivatorului de mărar. Viaţa mea la ţară, ed. a II-a, Cartea românească, 1998). Jurnalul său cuprinde perioada 3 octombrie 1976-26 iunie 1977. Întâmplarea face ca, în satul respectiv, pe atunci în judeţul Vlaşca (dar tot pe Neajlov!), să se fi născut, în 24 decembrie 1889, din ţărani fără pământ şi fără ştiinţă de carte, Ion Dobre, devenit apoi poetul, gazetarul, politicianul şi teologul Nichifor Crainic. Nu ar fi lipsită de interes o punere în dialog a memorialisticii celui ce a dat Nostalgia Paradisului cu zilnicerul celui ce a fost Şambelan la Curtea Coniacului.

Din primele pagini, cele două evidenţe pomenesc un loc al întemeierii: moara de pe Neajlov. “Istoria Bulbucatei e (…) lămurită într-o monografie (…) de dascălul meu Constantin Spâneşteanu, (…) făcută în spirit haretist…numele de Bulbucata vine de la străvechea moară boierească, aşezată pe Neajlov, din sus de sat, căreia i se spunea ‘Moara cu bulboacă’.” (Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii. I., Casa editorială “Gândirea”, Bucureşti, 1991, p.2) Dincolo: “18 octombrie [1976]. După prânz dau o raită prin pădurea îndrăgită din primele clipe ale descălecatului meu în Bulbucata. Păcat de vandalismul care o sluţeşte. De data asta nu am mai luat-o de-a lungul Neajlovului, ci pe la moară, azi abandonată. Mă întâmpină iazul cu misterele sale. Fumez o ţigară, apoi apuc pe-o cărăruie puţin umblată. Pretutindeni linişte şi calm măreţ, păsările au amuţit, doar câte-un fazan mai izbucneşte din desişul stejarilor tineri…” (Petre Stoica, Însemnările cultivatorului…, p.14). Diferă, cumva, consideraţiile toponimice: “Numele de Bulbucata se trage de la un moşier bulbucat… Avea el şi o moară de apă în fundul grădinii mele.” (Însemnări…, pp.62-63).

Pentru Nichifor Crainic, aici fusese (şi era) ţinutul bala-delor şi al haiducilor, al confruntărilor cu turcii, iar caii, departe de a fi simple anexe pentru muncile agricole, păstrau pulsiunile unui trecut eroic (Zile albe…, passim.). Petre Stoica, detaşat, circumspect, ironic şi totuşi tandru, consemnează că “un trac-torist a descoperit găvane cu aur îngropate de haiduci”, iar compensaţia unui drum fără farmec, bătut până-n pădurea Boja în căutarea ilustrului meseriaş Ţigănilă, vine dinspre o poiană “plină cu căluţi de-ai muntenilor descinşi să taie lemne tocmai la şes […], clopoţeii de la grumazul [lor] alcătuiesc o me-lodie îngerească. O clipă am senzaţia că-l ascult pe Schubert. Mă trezesc din vis. De Ţigănilă nici urmă.” (Însemnările…, p.44).

Autorul doctrinei statului etnocratic este convins de “puritatea sângelui neaoş” al consătenilor săi, spre deosebire de trăitorii din Epureştii vecini, corciţi cu bulgarii şi numiţi sârbi (Zile albe…, p.2). Nu la fel îl vede Petre Pandrea, alias Petre Marcu Balş, unul dintre promotorii “generaţiei spiritualiste” de la 1928, care a evoluat de la dreapta la stânga, dar tot a cunoscut rigorile sistemului penitenciar comunist, deci apologetul lui Brâncuşi, încă aflat în puşcărie, scrie (la solicitarea Securităţii?) texte ce prevestesc apoteoza naţional-comunismului, de pe po-ziţia costobocului, a “băştinaşului xenofil” (chipurile!) ce nu su-portă “lecţii de patriotism” de la “metecii interni”, adică “indieni”, gen Nichifor Crainic şi Nae Ionescu, altfel marii săi dascăli din tinereţe (Petre Pandrea, Garda de fier. Jurnal de filosofie po-litică. Memorii penitenciare, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, pp.157-158). Cât despre Petre Stoica, acesta n-ar fi fost deloc pe gustul autorului Punctelor cardinale în haos, din moment ce reţine din tot ceremonialul unei nunţi doar “bâlci[ul] bulgaro-peceneg” (Însemnările…, p.22).

În tot jurnalul său, Petre Stoica abia dacă pomeneşte (acru) de trei ori despre Nichifor Crainic. Nu cred că a vrut, prin asta, să-i facă plăcere lui “M.D., celebrul caput malorum al culturii româneşti din sumbra ‘epocă de aur’ “ (v. Precizare la Însemnările cultivatorului…, p.5). Mai ales că, trebuie să fim de acord cu el, nu a urmărit să alcătuiască o carte din aceste însemnări. “Anul trecut mi-am completat modesta bibliotecă de aici cu versurile lui Nichifor Crainic. […] Din fiecare vers creşte aripa grea a platitudinii.” (Însemnările…, p.16). Altă dată, un paznic de fermă (ce i-ar veni nepot lui Ion Dobre) “îl informează” (şi Petre crede!) că “poetul în sutană” ar fi fost însurat cu o nemţoaică bogată din Banat (p.88). De fapt, soţia lui Crainic, Lizzi, era bucovineancă şi a terminat medicina la Viena, acolo unde cei doi s-au cunoscut (Zile albe…, pp.182 şi urm.). În capitala fostului imperiu s-ar putea schiţa un punct de întâlnire între două naturi, în aparenţă, cu neputinţă de împăcat. Deşi recunoaşte că în ambianţa vieneză a trăit “doi ani cu o intensitate ca pentru douăzeci”, Nichifor Crainic ţine să precizeze că şi-a “conturat prin contrast” ce avea mai caracteristic în sine: “La Viena m-am simţit român prin izolare mai mult decât acasă prin comunitate.” (Zile albe…, p.180). Mai mult (sau mai puţin!), expresionismul, de care făcea atâta caz prietenul său Lucian Blaga, îi apare ca o “mare gălăgie” şi o “mare dezordine a spi-ritului contemporan”, doar la insistenţele poetului şi filosofului din Lancrăm percepe ceva din “adâncimea apocaliptică” a picturii lui Oskar Kokoschka (p.160). “N-am ţinut să cunosc personal pe scriitorii vienezi. Am găsit că e o pierdere de vreme…” (p.170). Câteva vorbe despre Rilke: poezia sa derivă din marii mistici germani (p.175). Nimic referitor la Trakl, cel din care “orto-doxizantul de serviciu”, Ion Pillat, a tradus copios, împreună cu Oskar Walter Cisek. Nu l-au interesat autorii austrieci “din imediata apropiere” pe Ion Dobre din Bulbucata, dar anumite amiciţii (dacă ar fi să-l credem) s-au întâmplat: numai cea cu Rene Fulop-Miller, “şvab din Caransebeş”, şi ar fi de-ajuns. “Publicist de o curiozitate universală, el scria cărţi peste cărţi despre Dostoievski, Rasputin, curentele şi oamenii politici ai vremii, despre iezuiţi şi despre Muntele Athos şi călătorea în toate ţările pentru adunarea materialului şi pentru atmosfe-rizare… avea imense legături în lumea scrisului şi artei vieneze… Cunoştea România şi o iubea…” (pp.170-171). Cornel Ungureanu îl plasează în categoria “reporterilor frenetici” ai anilor douăzeci-treizeci, însă, prin prozele pe care le repune în circulaţie şi-n care mediul natal capătă dimensiuni apocaliptice, Rene Fulop-Miller livrează “ultimele documente expresioniste ale secolului XX” (Orizont, nr.11/ 16 noiembrie 2001, p.2).

Nichifor Crainic şi-a aruncat un ochi şi asupra socialiştilor şi comuniştilor scoşi din Budapesta după ce armata română a ocupat-o. Astfel, pretinde el, “din Zoltan Franyo am făcut un bun tălmăcitor al poeziei româneşti în limbile maghiară şi germană” (Zile albe…, p.171), totul după prelungite peripluri prin cafenelele vieneze. Excelenta părere despre sine nu-l va părăsi pe Crainic nici pe timpul când va circula incognito prin Ardeal, “după sfatul lui Petru Groza” (ajuns prim-ministru), urmărit de proaspăt instalatul regim comunist şi condamnat la moarte în contumacie. El trăieşte piese ori romane distorsionate de arta sa de a improviza şi de mania grandorii, niciodată nu vom şti cât s-au lungit adevărurile şi neadevărurile sale, în ce măsură s-au interferat etc. Astfel, găzduit de părintele Sămărghiţean şi vieţuind sub numele de Ion Vladimir Spânu, refugiat bucovinean, face cunoştinţă cu un intelectual dârz, care-l apără pe Nichifor Crainic de atacurile lui… Nichifor Crainic însuşi, devenit avocat al diavolului tocmai pentru a scoate în evidenţă marea dragoste a poporenilor faţă de cel prigonit! Mai mult, “tânăra soţie a apărătorului” său, de meserie tele-fonistă, îi livrează noutăţi din Bulbucata, unde a lucrat un timp: fratele i-ar fi fost otrăvit de cumnata infernală, mama, împo-vărată de ani, îşi plânge fiii, comunitatea sătească e indignată (Nichifor Crainic, Memorii. II. Pribeag în ţara mea. Mărturii din închisoare, Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, [1996], pp. 140 şi urm.). În contrast, peste trei decenii, din pricini greu de stabilit, pe “poetul în sutană… satul îl vorbeşte de rău” (Petre Stoica, Însemnările cultivatorului…, p.88). Dar să nu dăm impre-sia că punem sub semnul îndoielii ori bagatelizăm (sau, Doamne fereşte! luăm în râs) suferinţele lui Nichifor Crainic. Atitudinea justă e cea a lui Ştefan Baciu din memorii (Praful de pe tobă), cel pe care diriguitorul Gândirii îl învinuise odinioară de bolşe-vism: aflat în exil, ca şi Pamfil Şeicaru, acesta din urmă îi comu-nică satisfăcut că autorul Darurilor pământului a devenit turnător în puşcăriile comuniste; îi răspunde că “nici unul dintre noi, care izbutiserăm să ne salvăm înainte sau după intrarea ruşilor în Ţară, trăindu-ne dramele, tragediile, nenorocirile şi lipsurile de toate felurile sau chiar foamea în libertate, fie pe plăjile [sic!] Copacabanei, fie pe malurile Senei sau ale Isarului, n-avem nici putinţa, nici – mai ales – dreptul să-l judecăm pe Nichifor Crainic, sau pe oricare altul la fel cu el…”; însă înţelegerea poetului înstrăinat la Honolulu se clatină atunci când Crainic (şi alţii la fel cu el!) îşi plăteşte “libertatea” “împroşcând cu noroi exilul” românesc în coloanele publicaţiei Glasul Patriei (apud Alexandru Condeescu, Cuvânt înainte asupra ediţiei la Nichifor Crainic, Memorii.II…, pp.13-14).

Ca să fim drepţi până la capăt, trebuie arătat că Bulbucata, acest sat de câmpie aparent lipsit de pitoresc, cu locuitorii săi fie neaoş români, fie bulgaro-pecenegi, a lăsat urme adânci în opera celor doi. “Seceta era generală. [...] În această descurajare obştească se făcu sfeştania în largul câmpului. Poate nici o slujbă a biserici noastre nu e aşa de zguduitoare ca această rugăciune pentru ploaie. […] Popa Barbu, îngenuncheat în ţărână, cu faţa-i largă ridicată spre vipia cerului, se tânguia. […] Poporul, trântit la pământ, bătea mătănii cu fruntea în iarba scorojită. […] Din crăpăturile adânci ale ţarinii uscate, greieri prăfuiţi se iveau şi încremeneau cuminţi pe loc, de parcă ar fi luat şi ei parte la jalea obştească.” (Nichifor Crainic, Zile albe…, p,26) Acelaşi episod se iveşte, decantat şi “ideologizat”, într-un eseu celebru: “…toate sunt zămislite din nimic de Tatăl nevăzut al tuturor. Ce măreaţă apare această concepţie în vasta poezie spirituală a Sfeştaniei pentru ploaie! Una din cele mai adânci ceremonii religioase din viaţa românească” ş.a.m.d. (Nichifor Crainic, Sensul tradiţiei, în Puncte cardinale în haos, Ed. Timpul, Iaşi, 1996, p.134). Referitor la Petre Stoica, două din volumele sale de poezii – Iepuri şi anotimpuri (1976), Un potop de simpatii (1978) – se află în matca Bulbucatei: “Frunze de tu-tun atârnând sub streaşina neagră/ albine lipite pe gura borca-nului cu resturi de zahăr/ trepetnicul căzut în oala cu lapte bătut/ curci picotind la umbra gardului aplecat/ pe prispă muşcate prăfuite în cutii de conserve/ şi un bătrân care se ţine cu mâna de burtă/ trece curând autobuzul de seară şi toate/ vor învia din morţi şi vor cere o picătură de apă” (Şi toate).

Nu ne rămâne decât să ni-l imaginăm pe Nichifor Crainic venind la Jimbolia.

 

 „Reflex”, 11-12/2001

*Viorel Marineasa - Despre Banat, đn registrul normalEditura Modus P.H.Reşiţa, 2009

Imagine aleatoare

Găvojdia, sigiliul localităţii

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank