Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Marineasa, Viorel - „Mă simt precum un cioclu cu melon”

– Viorel Marineasa, îmi ești unul dintre prietenii mei, aș zice – fatalmente poetizând – dintotdeauna. Așadar, ce-ți mai spune ție, astăzi – în plină epocă a pragmatismelor de tot felul – acest cuvânt, prietenie, această vocație a prieteniei? Ce „investiție” acorzi prieteniei în propria ta biografie – haide să o numim așa – sentimentală?

O fi bună la ceva prietenia asta de se cramponează atâția de ea. Așa e, fără ea nu știu cum ne-am fi descurcat (și uite că îmi arăt adevărata față, devastată de pragmatism!), începând cu anii de școală, cu armata, continuând cu stagiul prin niște cenacluri pe care numai noi între noi le luam în serios, ca să nu mai spun că de biata prietenie am avut nevoie (ce patetic!) în decembrie '89 pentru a ne depăși frica și pentru a ieși în stradă, apoi pentru a face ziarul Timișoara și noul Orizont, chiar și editurile pe care le-am plănuit au încercat să transforme prietenia într-o afacere. Dar trebuie să recunosc că nu încetez să mă mir când, cam des în ultima vreme, constat că prietenia (ce vrea să treacă dezinteresată) se confundă cu practica lăsării de izbeliște, adică e vorba de acel moment unic, care merită să fie trăit, când se va face vid în jurul tău/al meu, cel picat, iar tu/eu fac(i) exercițiul de a deveni cel mai mizantrop ins de pe suprafața pământului.

– Pentru mine, dragă Viorel, ești, continui să rămâi nu doar prozatorul de o factură specială, așa cum au remarcat(-o) criticii, ci și autorul discret al unei subtile poezii, autor pe care puțini din cititorii tăi… îl cunosc și pe care eu îl aștept în conti-nuare… Ce ne poți spune, așadar, despre poetul Gabriel Mehadia, alias Viorel Marineasa… Nu te-ai gândit, totuși, să-i publici un volum de poezii? Bineînțeles în celebra, deja, serie (de poezie) a Editurii Marineasa…

Poetul pe care-l pomenești cu atâta considerație nu există. Îți mai amintești tu de el, își mai amintește Marcel Tolcea. Din toată povestea aia doar dacă mai există vreo șapte-opt texte. Or, cu atâta nu meriți un volum.

– În perioada anilor '70-'80 (o perioadă de glorie), ai fost (nu e, câtuși de puțin, o exagerare) mentorul, omul-cheie al cenaclului Pavel Dan de la Casa Studenților din Timișoara. Crezi că acest cenaclu a avut, în timp, un destin și o importanță, o semnificație aparte? Aș dori să extragi din acel trecut, în adevăr memorabil, câteva nume – nu neapărat celebre, astăzi, câteva întâmplări inedite…

N-am fost nici mentor, nici om-cheie. S-a întâmplat o întâlnire, pe alocuri, fericită. Dacă nu e mult, aș zice că „am crescut împreună”. Eventual, m-am arătat ca un boactăr prea conștiincios și prea simțitor. Un beamtăr apt să se depășească. De altfel, știi foarte bine că, tocmai pentru că n-a avut persoana providențială (care s-o impună și care s-o clarifice), gruparea paveldanistă a fost recepționată insuficient și cu întârziere față de suratele din București, Cluj, Iași. Nu-mi cere liste de nume: aș gafa, cu siguranță, așa că n-o să cad în capcană. Cât despre întâmplări, nu-mi vine mare lucru în cap: cum Pruncuț, euforizat, a tachinat-o o ședință întreagă pe buna doamnă Rodica Bărbat; cum Simona Constantinovici nu și-a putut deschide gura preț de cinci minute când a trebuit s-o prezinte pe Ioana Em. Petrescu…

– Care crezi că ar mai putea fi, astăzi, rolul, importanța unui cenaclu (studențesc, bunăoară)?

Cenaclul studențesc merită perpetuat chiar făcându-i-se respirație artificială. Necesitatea unei forme asemănătoare, co-locvială, se simte și la noi, ăi bătrâni, căci reuniunile noastre de dată recentă au un singur sens al comunicării, sunt mai mult niște spectacole în care unii își aplaudă talentele, iar alții apla-udă sau se râd.

– Și fiindcă, vrând-nevrând, am alunecat deja pe panta unor nostalgii paveldaniste, și fiindcă Sorin Titel a rămas toată viața un „fan” al cenaclului Pavel Dan, am putea fi oare „taxați” de sentimentalism provincial dacă ne-am aminti acum de Sorin Titel, de relațiile lui cu scriitorii mai tineri, din Timișoara, din Banat?

Dintre scriitorii consacrați, era, cred, singurul care ne trata cu seriozitate. Asta ne făcea bine. Aducea după el, revenind la Timișoara, la cenaclul Pavel Dan, oameni de prim rang din literatura română, iar opțiunile lui nu coincideau niciodată cu clasamentul autorităților. Pe de altă parte, cu asemenea prilejuiri catadicseau să ne bage în seamă și vedetele locale. Am mai spus-o și cu alt prilej, am descifrat în aceste întâlniri o strategie pedagogică proprie lui Sorin Titel, convins că Provincia, prin „exotismul” său, dar și prin scriitorii pe care, mai devreme sau mai târziu, îi va impune, merită atenția Centrului, ba chiar mai mult, trebuie să cunoască valorile solide ale acestui Centru, în ciuda eforturilor propagandei oficiale de a crea confuzii și amestecuri contra naturii.

– De câțiva ani buni, ești lector la Facultatea de jurna-listică de la Universitatea de Vest din Timișoara? Cum te împaci cu această ipostază, oarecum nouă, în biografia omului de cultură, a intelectualului care ești? În fapt, cum te înțelegi cu studenții, care e relația ta cu ei? 

Ești un fariseu, Eugen. Ți-aduci aminte, sper, că, pe când eram în grupa 338, ficționam alcătuind împreună echipe de fotbal din venerabilii noștri dascăli universitari. N-o făceam nici din răutate, nici din lipsă de respect, încercam doar, într-o lume rigidă, să reinventăm ceva din spiritul heidelberghian. Acum situația pentru un profesor la jurnalistică a devenit delicată, mișcările spectaculoase din mass-media le-au oferit multor tineri iluzia că au descoperit jmecheria, că pentru a fi ziarist e suficient să ai tupeu și să „dai tare”, deci studiul ar fi simplă pierdere de vreme. Culmea-i că e un pic de dreptate aici, meseria se învață din mers, dar pe un fond de cultură. În ce mă privește, am avut o experiență aparte cu câțiva ani în urmă, când am realizat Suplimentul de marți (săptămânal) de la cotidianul „Realitatea bănățeană” numai cu studenți, aceeași echipă fiind în stare să susțină și secvența informării (culturale) la zi a cititorilor. De fapt, tu știi istoria. Cu oameni de vârsta mea nu m-aș fi încumetat. A fost tot o întâlnire fericită, dar, îndrăznesc să spun, în mare măsură regizată „la rece”. Știam că putem conta unii pe alții. Faptul că nici unul nu a eșuat în con-tinuare spune totul. Pe ei i-aș pomeni: Doru Branea, Daciana Branea, Tinu Pârvulescu, Daniel Ursachi, Adrian Bodnaru, Felicia Todea. Au colaborat constant Sorin Tomuța, Robert Șerban… Păcălit cumva am rămas eu, deoarece episodul m-a lăsat cu un gol de vreo doi ani în cartea de muncă. Trebuie să admit că tot m-am ales cu ceva, am ciupit niscai duh proaspăt de la simpaticii mei colaboratori.

– Ești directorul editurii care îți poartă numele. Împreună cu Gabriel, fiul tău cel mare, ați făcut, prin această editură, lucruri absolut remarcabile, mai ales, cred eu, grație cărților apărute în colecția de poezie. Ați salvat, realmente, câțiva poeți importanți de la uitare totală…

Laude de acest fel sunt greu de suportat. Mă simt asemeni unui cioclu cu melon. Bine ar fi fost dacă Monoran, Pruncuț, Brândușoiu și-ar fi văzut volumele. Derlea le-a apucat în ultimă instanță.

– Crezi că în contextul – ce-l pomeneam adineauri – tot mai pragmatic, în care ne aflăm, literatura, scriitorul își au, își vor mai avea „căutarea” binemeritată?

N-are rost să ne văicărim. Nici să așteptăm pleașcă, recunoaștere, admirație. Singura șansă e să devenim și noi, fără a ne trăda prea mult și fără pudibonderii ce țin de alte vremi, pragmatici.

– Ce „gust” ți-a lăsat și ce gust îți oferă în continuare experiența implicării (tale) concrete în viața politică post-decembristă?

Dezamăgirile sunt extrem de instructive. Oricum, nu putem trăi sub un clopot de sticlă. Știu, există senzația că duș-manii democrației folosesc mai eficient, pentru a-și face propriile jocuri, instrumentele democratice decât cei ce o iubesc cu ade-vărat. Dar, din alt punct de vedere, e reconfortant că am dat de gustul libertății și n-o să renunțăm la el de hatârul tâmpiților, al hoților și al impostorilor.

– Dragă Viorel, artiști timișoreni, „celebri” pentru boema lor, te revendică, te consideră de al lor. Care e, în fapt, relația ta cu boema timișoreană?

Mi-am cam pierdut încrederea în boemă. Sunt înclinat să cred că dumneaei ne-a ucis câțiva dintre prietenii cei mai buni. (Să ne uităm la amicul Petre Stoica, un maestru al boemei, dar și un miracol de supraviețuire la câte cisterne de votcă, la câți stânjeni de tutun a băgat în el, la câte șocuri de discuții exaltate și-a supus inima, la câte alte excese s-a pretat, toți cei din generația sa au tras-o pe dreapta, numai el rezistă pe mica și impresionanta baricadă pe care și-a construit-o la Jimbolia!) Și apoi nici nu știu ce boemă s-ar mai putea presta astăzi în Timi-șoara. A, o beție jegoasă, cu zbierături neîntrerupte pe post de considerații estetice, asta mai merge. Realitatea e că vechii com-petitori s-au mai potolit, odată cu hormonii; pe de altă parte, plăcerea confortului, îmburghezirea, meticulozitatea îți dictează să observi altfel cusăturile, precaritățile, fețele descompuse, cear-șaful nespălat, agresivitatea, frustrările, gândacii de bucătărie. În ce mă privește, atracția pentru boemă s-a amestecat cu spaima și cu mustrările. Din această cauză nici n-am participat la epopeea voastră cu Ioana Popescu-Brunner, „Sfânta Ioana a Boemei”: mi-ajunseseră zece zile de pomină la Crivaia. Aș aminti două episoade frumoase, de fapt mai multe, reductibile la două: în cimitirul Russu-Șirianu, noaptea, când ascultam Bach și Ceaikovski, recitam Bacovia, Esenin și Trakl, trăgeam câte o dușcă, deslușeam inscripțiile de pe cruci cu ajutorul lanternei, fără să știm (și fără să ne pese) că securitatea ne veghează; nu mă pot opri să evoc iar casa din Mehala a lui Bata Konstantinovici, „prăbușită cu stil”, unde Sorin Titel ne-a pus la pick-up cântecul de obidă al rușilor albi, exilați la Paris; unde, singur printre trupuri adormite, în lumina incertă a zorilor, Mircea Ivănescu a scris un poem cu Mopete; unde pe ușa de la intrare se răsfăța un vers de Dușan Petrovici, scris cu cărbune.

– Care sunt satisfacțiile și insatisfacțiile lui Viorel Marineasa?

La această întrebare o să răspund „când voi fi liniștit”.

– Asaltat, zi de zi, de multiplele activități – profesio-nale, sociale – cărora te dedici, ar fi – zic – interesant de aflat când mai găsește „răgaz” prozatorul Viorel Marineasa pentru pasiunea lui constantă: scrisul, proza ca ficțiune… proprie? Ce scrii acum, la ce lucrezi?

Mă repet: în clasele primare mi-era groază de compuneri și de răspuns la întrebări; îmi plăceau gramatica și matematicile. Așa că s-o lăsăm mai moale cu pasiunea. Eventual, manie. Toană. Asaltat-neasaltat, proiectele „mari” le las pe mai târziu (dacă mai târziu va exista). Mi-ar plăcea să scriu un volum de povestiri despre Bucovina (de nord), o provincie care a avut, într-un im-periu agonic, un destin asemănător cu cel al Banatului.

 

Interviu realizat de Eugen Bunaru  „Orizont”, nr.8/1999

 

Viorel Marineasa - Despre Banat, în registrul normal
Editura Modus P.H.
Reşiţa, 2009

Imagine aleatoare

Salbe (6)

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank