Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Marineasa, Viorel - La bănăţeanul peceneg*

 

Mai în glumă, mai în serios, oricum, făcând caz de
bănăţenism, ziceam cândva că, pentru mine, mai importanţi
decât Ureche, Miron Costin, Neculce, ş.a.m.d sunt alţi cronicari,
de care ţara n-a prea auzit, cum ar fi Ehrler, Griselini, Nicolae
Stoica de Haţeg, şi că la capitolul clasici, din motive sentimentale,
dar şi stilistice, mai presus de Eminescu, Caragiale, Sadoveanu
trebuie să-i aşez pe Slavici şi pe Sorin Titel. Era, în asta, o naivă
revanşă faţă de ultimii ani de domnie ceauşească, atunci când
vocabula Banat, ca şi interzisă (din înalte comandamente
patriotice, ca să nu le vină ideea inamicilor externi să ne sfâşie
bucăţele teritoriale, spaimă ce nu ne-a părăsit nici până-n ziua
de azi), fusese înlocuită cu sintagma sud-vestul României şi
când micii satrapi meniţi să conducă teritoriul soseau de la
centru cu directiva „să le băgaţi minţile în cap”. Realitatea-i că
situaţia n-a stat altfel nici în mult prea tămâiata perioadă
interbelică, marii apostoli ai neamului Iorga şi Goga, ajunşi în
ipostază de „şefi de conştiinţi” şi chiar de şefi ai statului, fiind
promotorii unei centralizări sălbatice.
S-o luăm abrupt. Nu ştiu dacă mai interesează pe
cineva – şi dacă mai convine cuiva – (în afara unui cerc îngust
de specialişti) cazul particular al Banatului. În ce mă priveşte,
am tot povestit despre prinţul franţuz (de fapt, comunitar!)
Eugen de Savoia, eliberatorul Timişoarei de sub turci la 1716;
despre Florimund Claudius Mercy d'Argenteau, primul guvernator
al provinciei; despre regimentele militare (în alcătuirea cărora
românii bănăţeni au intrat din plin şi în funcţie de care şi-au
organizat viaţa, ceea ce le-a imprimat stereotipii pe care abia în
zilele noastre par să le abandoneze – o fi acea „fericită amnezie”
privind diversitatea culturală, pomenită de Gellner pe urmele
lui Renan) create de habsburgi la graniţa cu imperiul otoman;
despre ce zice de asta Claudio Magris („lungă fâşie autonomă
ce se întindea pe o mie de kilometri (…) din Carniola până în
Balcani”, compactând „într-o comunitate unică pe soldaţi şi
familiile lor, credincioşi (…) împăratului îndepărtat şi invizibil” –
Danubius, Ed. Univers, 1994, p. 331); despre cum îl citează Urs
Altermatt pe Magris; despre cum îl citesc Livius Ciocârlie şi
Cornel Ungureanu pe Stoica de Haţeg şi, respectiv, pe Tata
Oancea; despre Jugendstil; despre Meliusz, despre cum îi
traduc mai întâi Ion Stoia-Udrea şi Petru Sfetca pe Giuseppe
Ungaretti şi Eugenio Montale, despre gazetarii plugari, despre
cluburile rudolfsteineriste de la sate, despre Camil Petrescu şi
fascinaţia pentru misterioasa Kicsikem („Micuţa”), despre
Ripensia, campioana la fotbal, despre Lucian Blaga şi teoria asupra
barocului bănăţean, despre Aktionsgruppe Banat, despre
Phoenix, despre Sigma, despre cum Costin Feneşan şi Valeriu
Leu fac istorie în stil braudelian…
Lăudăroşenie tipică!
Ca să-i îmblânzim pe mitici, n-ar strica să le pomenim
de moştenirea noastră turcească. „Şi acilea v-aţi sofisticatără,
'reaţi a dreacu'”, mi-a zis unu, când am încercat să-l cuceresc
cu cele ce urmează. Una din străzile centrale ale oraşului se
cheamă Evlia Celebi, după numele cronicarului turc ce, în
veacul al XVII-lea, a proslăvit minunata cetate. Un cartier al
Timişoarei, preponderent românesc, se numeşte Mehala; e
drept, multă vreme s-a aflat în afara zidurilor fortificate. Am
copilărit la Lipova; acolo-i un bazar vechi de peste trei sute de
ani, zis Subdughene; comuniştii au vrut să-l dărâme; n-au mai
apucat. În aceeaşi localitate există fântâna botezată (?) Cieşmă
(adică cişmea), cu apă captată pe un apeduct de piatră de
către osmanlâi; mama mă trimitea cu damigenele cam o dată
la două săptămâni: apa moale era bună pentru fiert fasole şi
pentru spălat rufăria fină. Pe când mă aflam proaspăt dascăl la
ţară, în satul Şoşdea, m-a mirat faptul că ţăranii bătrâni nu-i
spuneau fostului proprietar de pământ, deşi fusese ungur, grof
(ca-n Ardeal), ci spăiie (=spahiu).
A mai fost o şansă pentru această margine de lume
(n-aş vrea să devin patetic): '89. Cică revoluţie. Aici a picat
zarul. În 1990, vajnicii compatrioţi, dacă te prindeau cu număr
de Timiş, te aruncau cu automobilul în şanţ; prea i-ai scos din
habitudini.
Martie 2002. O iau cu trenul spre Banatul montan.
Duhoare de fecale, de incontinenţă urinară. N-o să-mi iasă
mirosul din creieri timp de o săptămână. Ajung la Reşiţa. Ca
după un război atomic. Lume letargică: penări (boschetari) în
haite rezemând zidurile. Lume agresivă. Greviştii de la
Combinat vor să oprească aprovizionarea cu apă, curentul în
toată urbea. „Îi aşteptăm de cin'zeci de ani. N-au venit
americanii care trebuie”, şuieră careva. Noroc că mi-am luat să
citesc: „Importanţa deosebită a oraşului… rezidă în faptul că pe
teritoriul său se găsesc cele mai mari şi mai importante
întreprinderi industriale din ţară, Uzinele de Fier şi Domeniile
din Reşiţa… Dacă dintr-o cauză oarecare, uriaşele uzine şi-ar
înceta existenţa, Reşiţa în câţiva ani numai ar redeveni un
simplu sat… În tot evul mediu şi chiar în epoca dominaţiunei
turceşti, exploatările miniere au continuat în această regiune…
La 1768, curtea imperială de la Viena decide… înfiinţarea unor
noi uzine centrale… în curând aici au crescut cele mai vaste
întreprinderi industriale din ţinuturile Dunării de jos, fiind mereu
transformate şi augmentate de atunci şi până azi.” (Dr. Emil
Grădinariu şi Ion Stoia Udrea, Ghidul Banatului, Timişoara,
1936, pp. 256-257) În plină apocalipsă, vom avea lansare de
carte. Unii ţin cu Muhu, alţii cu McNutt. Poetul Ion Chichere,
pensionar de un milion juma, scandează: „şi tac cu toţii /
înfricaţi şi laşi / şi eu nu pot / şi nu mai înţeleg / dacă acest
popor este român / sau peceneg”. Mă întorc la Timişoara. Se
sărbătoresc (sau se comemorează?) nuşcâţi ani de la Proclamaţie.
Societatea civilă stă-n câteva persoane, şi acelea nevricoase şi
spăriete. Până la urmă s-a făcut pre voia băieţilor cu ochi
albaştri, specialişti la imbecilizarea popului. Tre' s-apară ăi cu
recensământu'. Un fost revoluţionar i-a mărturisit presei că se
va declara costoboc. Io voi zice că-s peceneg, vorba lu' poetu',
nu-i nici o ruşine. Chiar de au dispărut ca neam, tot recuperăm
câţiva inşi.
 
Dilema”, nr. 471, 22-28 martie 2002
_______________
 
*Viorel Marineasa - Despre Banat, în registrul normal
Editura Modus P.H.
Reşiţa, 2009

Imagine aleatoare

Ohaba Sârbească - sigiliul localității (a)

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank