Enciclopedia Banatului

Български English Français Deutsch  Magyar Română Српски 

BANATERRA (română)

Site-uri partenere

Copyright © 2006-2015. Asociatia Banaterra. Toate drepturile rezervate.

Marineasa, Viorel - Fatalitate survenită târziu

Era prin '77, lucram la Casa Studenților din Timișoara și ambiția mea era să descopăr un prozator printre studenți, printre cei ce târcoleau cenaclurile literare de acolo. Toată lumea scria poezie. E drept că pe-atunci a început o perioadă fastă, o dată cu intrarea în formă a unor Monoran, Bârsilă, Ilieșu, Derlea, ca apoi să vină Tolcea, Ioan Morar și atâția alții. Eu însumi îmi pierdeam vremea scriind poezie, dar nu-i dădeam drumul prin reviste decât sub pseudonim, din naiba știe ce fel de pudoare. Trebuie spus că mă chinuiam de vreo cinci ani la o proză (Încercare asupra vieții și patimilor unui Sfânt Anton), dar, din păcate, nu-i dibuiam finalul.

Când nu mai speram, prozatorul s-a arătat de bună voie. Un tip cam grăsuț și un pic năuc, parcă nu era chiar după standarde. A prins să citească niște povestiri aparent fără cap și fără coadă, cu o lume din preajma unui depozit, care nu făcea mai nimic, ca dintr-o dată să se întâmple o grozăvie. Am exclamat: ăsta-i! Textul avea o înaintare de buldozer lent, iar când nu te așteptai, forfeca aerul cu grație, ca să-ți facă, nu știu cum, din lama când amenințătoare, când bleagă, o volută fină și gratuită.

Prietenia cu Daniel Vighi a survenit ca o fatalitate, cu atât mai greu de dus cu cât a apărut (pentru mine) la o vârstă când nu mai legi amiciții. (Barem în cazul lui Eugen Bunaru, celălalt prieten al meu, am pornit-o în clasa a IX-a, continuând la facultate, în armată, în literatură ș.a.m.d.) A trebuit să-i cunosc familia, să particip la logodnă, la nuntă, la botezuri. Am fost nevoiți să scriem o carte împreună (Rusalii '51), mai mult noaptea, până cădeam cu capetele pe Erika, mașina de scris a lui Daniel.

Explicații pentru niște afinități se pot găsi cu duiumul, dar tare mi-e teamă că ele nu vor depăși zona superficialului. Adică sunt destui cei ce au făcut pasiune pentru Forman, Antonioni, Bergman și cu care n-am nimic de împărțit. Că am copilărit amândoi la Lipova, dominată de câteva umbre (cetatea Șoimoș, mânăstirea franciscană, Sever Bocu – unul din campionii Marii Uniri, sfârșit în temnița comunistă de la Sighet – de ale cărui semne mișună mica burgadă de pe Mureș), că părinții noștri, domnul Vasile și doamna Zena, au fost conțopiști la același sfat popular raional, nu cred să aibă o semnificație aparte.

Oricum, ne-am asigurat cu un stoc de întâmplări comune, iar acestea, la rigoare, ar putea fi povestite cu umor sau cu nostalgie. Peripeții cenaculare (la Amfiteatru, asistați de fie-iertatul Sorin Titel; la Baza Tei, cu Buduca pe post de amfitrion, un mic triumf al prozatorilor ripensiști în tripleta Vighi-Pora-Marineasa); tabăra de literatură din cabana de la Crivaia, cu Elena Ștefoi dansând numai în ștrimfi (citește: ciorapi) flaușați, vag ciupiți, în jurul focului, urmărită acerb de (alt fie-iertat) Ion Monoran, cu însuși prozatorul Vighi lansând de pe trepte spre cei de jos sticloanțe cu bere și spre Cel de Sus răcnetul „Vin americanii!”, spre bucuria activiștilor ce-și făceau de lucru la hotelul din preajmă; cercul de antropologie ce crea probleme bravilor securiști, mutat de la Casa Studenților în apartamentul lui Daniel de pe Piatra Craiului, unde fiecare venea cu xeroxurile de care era în stare, cu o ședință în timpul căreia (încă un fie-iertat) poetul la culme de boem Gheorghe Pruncuț a consumat în baie o sticluță de parfum scump, făcându-se turtă, dar ale-gându-se cu un persistent miros de garoafe; „documentările” prin cimitire, cele ce i-au livrat lui Vighi numele personajului-cheie din romanul Însemnare despre anii din urmă, Rozalia Massong, tocmai bun pentru incursiuni în universul masoneriei „operative” (și aici se profilează din nou turnurile masive ale Mânăstirii Maria Radna, pe al cărei deal refăcând Golgota pica bine, la ceasul când călugării puneau drugul la chilii, să asculți, răstur-nat în iarbă, Bach sau Chopin).

Dar mai ales nebunia din 16-22 decembrie 1989, acea săptămână ce face cât o viață. În 16, Vighi și Secheșan au prins primii să cânte „Deșteaptă-te, române” în fața casei unui popă unguresc; mai spre seară, l-am scos pe Daniel din cordoanele securiștilor, încă politicoși, sfătuindu-ne ce să facem, iar Daniel eclatând: „m-am săturat să vă ascult, timp de treizeci de ani v-am ascultat destul”. Apoi jubilația din 22, sfârșită cu tirul nuntașilor teroriști, de a trebuit să ne închidem trei zile în apartamentul din Piața Operei, alimentându-ne cu pesmet și cu vișinată de pe fundul vasului.

Ar mai fi multe de spus, dar nu suntem destul de bătrâni și nici celebri. Ianuarie 1990 – cum zece inși (Vighi, Vasile Popovici, Viorel Oancea, Claudiu Iordache, Ion Monoran, Ioan Crăciun, Lucian Szabo, eu…) am pus câte o mie de lei (era o sumă!) și am înființat ziarul Timișoara, cum am bătut cu Daniel castelele de pe Valea Mureșului ca să scriem (alt fel de) repor-taje pentru Orizont, cum mitingurile în lanț ne dădeau stări de exaltare, ca în cursul zilei respective să cădem în fleșcăiala cerută de putere.

Există și semne proaste. Dacă înainte ne întâlneam tot la două zile, acum nu ne vedem cu săptămânile. Nu știu dacă suntem mai eficienți sau mai obosiți. Vrem-nu vrem, iarăși vom sta față în față, pentru că, „la cererea publicului”, va trebui să scriem partea a doua a cărții despre Bărăgan.

 „Vatra”, nr.5/1996

 

Viorel Marineasa - Despre Banat, în registrul normal
Editura Modus P.H.
Reşiţa, 2009

Imagine aleatoare

Sondaj

Sondaj de opinie privind interesul față de istoria recentă a Banatului (1938-1956) - Posibile titluri de cărți:
Română
  • 2196 imagini
  • 4170 articole

Display Pagerank