Druckerul (sau drucărul) există, ca şi micul burghez, de
când lumea. El a asistat şi a participat sufleteşte la confruntarea
dintre viteazul Rahan, campionul schimbărilor, şi vrăjitorul
Handak, apărător al statu-quo-ului constând într-un comunism
primitiv aflat la discreţia mirajelor. Atunci s-a semnalat şi prima
tentativă, reuşită, de a trişa în sport, soldată cu moartea revoluţionarului
şi cu menţinerea „regimului”.
Mergând pe firul istoriei, druckerul (numit, desigur, altfel)
a palpitat la luptele gladiatorilor, la turniruri, la corride. Treptat,
sportul s-a curăţat de cruzimi şi a devenit un joc, o joacă pură,
un fairplay. Din păcate, substratul de violenţă pe care natura umană
îl ascunde izbucneşte la soroace cu o mare plăcere a perdiţiei
atât în arenă, cât şi în tribună. Noi, cei de astăzi, dăm târcoale
acestei stări diavoleşti. În astfel de împre-jurări, blândul drucker
a devenit un fanatic, un fan. Să nu ne facem iluzii. Bonomia sa a
fost întotdeauna aparentă şi a mers mână în mână cu succesul.
În 1928, când Chinezul Timişoara a clacat în încercarea
de a câştiga din nou titlul naţional la fotbal, druckerii (germ.
drücken “a apăsa, a presa”, dar şi germ. drucken „a tipări, a
imprima”), în majoritate ceferişti, au făcut presiuni asupra
conducerii şi au susţinut (engl. fr. supporter „susţinător”) o
aripă reformatoare a ei, care a creat marele club profesionist
Ripensia, primul de acest tip la noi.
Ripensia era iubită nu numai la Timişoara, ci chiar şi „în
toată ţara”. De aceea juca de multe ori şi cu mare plăcere
partide importante la Bucureşti, unde avea partizani fervenţi.
(„Nu-ţi dai seama cum ştiu să iubească miticii!”, îmi spunea
lăcrimând o fostă glorie.)
După război, noua putere şi-a creat, cum bine ştim,
echipe privilegiate. Ceilalţi, cu elanul şi cu doamne-ajută.
Sportul (re)căpăta o pronunţată coloratură politică. Nu e de
mirare că rezistenţa faţă de un sistem străin a îmbrăcat cele
mai ciudate forme. Mi-amintesc (eram copil) că Politehnica,
noul port-drapel al timişorenilor, avea o galerie înfocată în
capitală tocmai împotriva team-urilor „făcute” s-o reprezinte
pe aceasta din urmă şi să materializeze politica partidului.
E drept că, fiind vorba de naţională, treceam cu toţii,
din raţiuni patriotice, peste asemenea discriminări afective.
Sau din sentiment patriotic peste discriminări dictate de conştiinţă.
Poate să vi se pară că împing lucrurile spre excesivă
„politizare”, dar să nu uităm că prima oară s-a strigat „Jos
Ceauşescu!” în noiembrie anul trecut, la Timişoara, după
meciul România – Danemarca.
Şi chiar locul ocupat până nu de mult de chibiţi (numit
în chip fericit „la porumbei”, doar germ. Kiebitz înseamnă „nagâţ”,
pasăre moţată, asemănătoare columbei care „chibiţează”
undele mării în aşteptarea peştelui), deci acel loc din preajma
Operei, atât de important în Revoluţie, a devenit agora, un spaţiu
al dezbaterilor publice şi chiar o zonă liberă de comunism.
Dar să nu ne amăgim. La partida „Poli” – Steaua, prima
după alegeri, bibici (=nagâţi!) nomenclaturişti care au ezitat
nişte luni să se arate lumii s-au regăsit într-un vălmăşag
euforic: pupat trebună oficială.
„Orizont”, nr.23/1990
_________________
*Viorel Marineasa - Despre Banat, în registrul normal
Editura Modus P.H.
Reşiţa, 2009
Versiune pentru tipărire
