Eram în primul an de învăţământ, repartizat la Şoşdea,

când l-am cunoscut în cancelarie pe Nicolae Peia. Mea culpa:

am râs şi eu, în rând cu ceilalţi colegi, de bătrânelul în straie

ostentativ tradiţionale, cam năsărâmbaş, ce ba se ocoşea la

noi, profesorii, ba încerca să ne capaciteze spre un program

cultural având repere interbelice, numai de el ştiute. Aş fi

continuat să pufnesc, în acea primăvară din 1969, dacă mi-ar fi

prevestit cineva că, foarte curând, voi lua urma omului ce se

oţăra fără motiv, mai mult – că peste exact 30 de ani voi edita

o carte în care acesta îşi va găsi locul cuvenit (Octavian Gruiţa,

Gavrilă Peia, Monografia satului Şoşdea, Timişoara, 1999).

Aşa a fost să fie. Făcând naveta de două ori la săptămână

pentru lapte şi pită (căci în sat nu puteai conta decât

pe ouă; în anii aceia am mâncat ouă cât într-o viaţă şi în toată

forma: ochiuri, căigană, moi, răscoapte, umplute, ba chiar şi

crude, frecate cu zahăr sau cu sare etc.; asta era situaţia; vorba

altui înţelept local, îngrijitorul şcolii: „năince, dă pră o sângură

uliţă să aduna atâta grâu cât strângie tăt ceapeu astădzi”),

treceai, inevitabil, pe lângă poarta casei pe care, tot cu ostentaţie,

strălucea o plăcuţă ce nu mai convenea nici vecinilor, nici

oficialităţilor: NICOLAE PEIA – agricultor, dirijor, compozitor.

Cel ce instruise coruri şi fanfare nu doar la el acasă, ci şi la

Ramna, Comorâşte, Valeapai, Bocşa Montană, Bărbosu, Parţa,

Jebel, Duboz ş.a. căzuse în dizgraţia autorităţilor comuniste,

deoarece se arăta slobod la gură şi avea idei dintre cele mai

năstruşnice, de genul celor profesate pe vremea când colabora

la gazeta Cuvântul satelor, condusă de consăteanul său Ion

Ciucurel: Sport prin plugărie şi recreaţie prin muzică (anul V,

1930, nr. 27). Curând aveam să regret uşurinţa cu care trecusem

peste prilejul de a-l iscodi: omul a murit chiar în acel an.

Ne-am dumirit, deci, repede, eu şi prietenul Puiu Gruiţa, colegul

meu de “apostolat”, şi, mergând din om în om, am dat de ceea

ce nu ne-am fi închipuit să existe: în perioada dintre cele două

războaie mondiale au funcţionat în satele bănăţene, animate

de paori (=ţărani) iscoditori, cercuri steineriste (de studiere şi

aprofundare a doctrinei filosofico-pedagogice datorate lui Rudolf

Steiner) (mărturisesc că atunci nu mi-ar fi trecut prin cap că

gânditorul din Dornach va reintra în voga pe care o cunoaşte

astăzi – vezi şcolile Waldorf, vezi frenezia reeditărilor). Cu

multă fereală, doamna Valeria, fiica lui Nicolae Peia, avea să-mi

încredinţeze un volum parţial distrus, Ştiinţa spirituală, I, 1943,

ce aparţinuse tatălui său. La pagina 35, unde filosoful dădea “o

împărţire a omului”, dirijorul de coruri şi fanfare găsise şi notase

candid anumite corespondenţe: do – corp fizic, re – corp al

vieţii, mi – corp astral, fa – eu ca sâmbure al sufletului, sol –

sinea spirituală ca şi corp astral transformat, la – spirit al vieţii

ca şi corp al vieţii transformat, si – omul-spirit ca şi corp fizic

transformat. Iar citind romanul Transformarea (Timişoara,

Tipografia “Rapid”, 1931) al lui Ioan Ciucurel (alt ţăran şoşdean

luminat, care şi-a vândut o vacă şi nişte lanţe de pământ pentru

a scoate un ţăitung, adică o gazetă), am constatat că acesta

este scris “în cheie steineristă”: omul este cetăţean a trei lumi

prin trup, suflet şi spirit; Marea Unire de la 1 Decembrie înseamnă

pentru erou apoteoză şi iluminare în corelaţie cu ordinea

cosmică şi cu lumea spiritelor după moarte ş.a.m.d.

Pentru îndrăzneala lor, Ioan Ciucurel şi Nicolae Peia au

binemeritat de la obşte şi de la stăpânirea pusă în slujba

“civilizaţiei cazanului”: primul a fost închis pentru deficit la

predarea cotelor, silit să-şi predea pământul la stat pentru a-şi

câştiga un loc de portar la o fabrică din Arad; al doilea a sfârşit

în derâdere şi în sărăcie.

„Reflex”, nr. 3/2000

_____________________________